Babe răutăcioase

Urma să iau interviul unei paciente. Deşi e interzis, din comoditatea-mi caracteristică, mă aşez pe patul unei bătrâne, la invitaţia acesteia, în timp ce vorbesc cu a sa colegă de salon şi de suferinţă. Anamneza decurge bine, până ce doamna mai tânără povesteşte despre un copil al său, care suferă de o boală genetică gravă. Bătrâna, atentă la discuţie, se întoarce spre mine, îşi acoperă gura cu un colţ al basmalei şi îmi spune în şoaptă: "Asta sigur a făcut ceva de i-a ieşit copilul aşa!" "Ce babă răutăcioasă!", îmi spun în gând şi continui examinarea.
Hei, de parcă numai ea gândeşte aşa! Locuinţa mea închiriată se găseşte în apropierea sediului unei organizaţii religioase antitrinitariane. Cunoscându-le "teologia", m-am întrebat adeseori dacă adepţii ei sunt normali. Un om care crede astfel de lucruri, gen "Cristos nu e Dumnezeu, iar Duhul Sfânt nu există ca şi Persoană, harul e ocazia de a ne întâlni pe noi, Iadul e o fabulaţie, iar Raiul e pe pământ, în Regatul lui Dumnezeu intră doar un număr limitat de oameni şi ăştia doar dintr-ai noştri...", în concepţia mea, ar trebui să arate cumva diferit de alţii, nu? Şi m-a "ros" curiozitatea aceasta până într-o zi de sfântă duminică, când, aşteptând autobuzul în staţie spre a mă duce la Biserică, i-am văzut trecând spre sala de întrunire. Surprize-surprize! Erau oameni fireşti. Cu cap, trunchi şi picioare, cu haine obişnuite de Biserică, unii cu copii în cărucioare, alţii cu ei de mână sau fără, cu maşini sau pe jos şi tot aşa. Ba chiar duminica trecută am trecut pe acolo şi geamurile încăperii erau deschise - în general sunt ferecate zdravăn - aşa că n-am ratat ocazia să privesc o clipă înăuntru. Regret că n-am stat mai mult să analizez un interior de sală unitariană, chiar cu preţul să primesc ceva "priviri prietenoase" (cel puţin)! Sunt sigur acum nu doar că sunt oameni ca şi restul lumii, dar şi că au dramele lor, bucuriile lor, nevoile lor, dorinţele şi nemulţumirile lor, ba chiar că mulţi dintre ei au ars, ca şi mine adineauri, orezul cu lapte, măcar o dată în viaţă. Dar, mai ales, sunt sigur că şi ei sunt păcătoşi şi au nevoie, asemeni nouă, tuturor, de salvarea lui Isus prin descoperirea Lui personală ca Domn, Mântuitor şi Dumnezeu.
Prejudecata. O părere, idee preconcepută şi adesea eronată pe care ţi-o faci fără a cunoaşte în mod real faptele. Greşită prin ea însăşi şi prin faptul că aduce un prejudiciu unei alte persoane. Mediul şi educaţia o cultivă. Dacă am văzut puţin ce sunt, haideţi să descoperim câteva idei preconcepute ale românilor. Şi, cine ştie, după ce le identificăm, să începem să le izgonim din minte!
Aţi auzit spunându-se: "Aşchia nu sare departe de trunchi!" Arghezi ne învaţă: "Adevăratele flori sunt cele ce ies din mucegai". Sau: "Haina face pe om!" Dar omul face haina, că el însuşi e meşterul croitor. Devenind serioşi, să luăm aminte la învăţăturile Domnului Isus din sfintele Evanghelii şi la accentul pus de El pe aspectul interior, nu pe cel exterior: Matei 9, 9-17. Apoi să ne oprim asupra îndemnului apostolului Iacov, "Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului nostru Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului. Căci, de pildă, dacă intră în Biserica voastră un om cu un inel din aur şi cu o haină strălucitoare, şi intră şi un sărac îmbrăcat prost şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare, şi-i ziceţi: 'Tu şezi în locul acesta bun!' Şi apoi ziceţi săracului: 'Tu stai acolo în picioare!' Sau: 'Şezi jos la picioarele mele!' Nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă, şi nu vă faceţi voi judecători cu gânduri rele? Ascultaţi, prea iubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?" Iacov 2, 1-5. O altă prejudecată pe care o avem noi, românii, şi pe care o regăsesc iarăşi la mine e că nimic bun nu poate ieşi din anumite zone ale ţării. "Coloana Infinitului" se pune împotriva pre-judecăţii noastre. O alta, că omenia s-ar măsura după culoarea pielii. Şi lista nu se termină aici.
Nu sunt un tip sportiv. În generală, mi-era greu uneori să rezist unei ore de sport. Pentru că rămâne între noi, vă povestesc câteva întâmplări hazlii cu mine, pe terenul de sport. Aveam ca îndrumător o doamnă pe cât de grasă, pe atât de energică şi de severă. 1. Alergarea de rezistenţă. Pentru neştiutori, alergi de nebun, fără nici un sens, pe un teren mare. Şi nu alergi o dată, ci de mai multe ori, până când parcurgi 1000 de metri. (Nu înţeleg de ce trebuie să alergi, când ai putea merge lejer! Că doar nu te aleargă nimeni. Aşa ne place nouă, oamenilor, să ne complicăm vieţile!). Ultima tură, pe la jumătatea ei, spontan, alimentele din stomac fac cale inversă. (Probabil se înscriseseră şi ele la alergare). M-am oprit, evident. Dar bondoaca mea profesoară, deşi văzuse scena cu pricina, striga de zor: "Dacă nu alergi până la capăt, nu pupi cinciul!" 2. Aruncarea cu mingea de oină. Eu am aruncat-o, dar nu s-a dus decât la câţiva metri de mine. (Ea nu a vrut mai mult, nu poţi obliga pe cineva sau ceva să facă ce nu-i place, nu?) Profesoara s-a oprit înmărmurită câteva momente, şi-a făcut cruce şi apoi a început să zbiere: "Bă, tu n-ai aruncat niciodată cu pietre?" "Ba da, dar abia acum îmi dau seama de ce nu nimeresc niciodată ţinta. Obiectele de aruncat nu mă ascultă". 3. Săritura la ladă. Trebuia să sărim peste un obiect ciudat de lemn, sub forma unei lăzi, având deasupra un material amortizor. Ce credeţi că s-a întâmplat aici? Am avut cea mai bună tehnică din clasă. Am luat 9 şi 10 la exerciţii. Profesoara m-a lăudat şi m-a pus să fac exerciţiul până când colegii mei "împiedicaţi" aveau să-mi ajungă performanţa. Pare pueril exemplul, însă profesoara aceasta mică, grasă şi severă a fost întotdeauna obiectivă cu mine. Nu m-a evaluat niciodată prin prisma experienţei anterioare, catastrofale, ci întotdeauna mi-a acordat şansa unui nou început.
A aşeza peste o fiinţă umană prejudecata ta, la un moment dat poate declanşa în ea o reacţie de apărare, pentru ca, la puţină vreme, persoana "pre-judecată" chiar să se conformeze felului în care tu o vezi şi să devină întocmai. Oare câţi dintre oameni nu sunt "răi" pentru că noi i-am văzut dintotdeauna "răi"? La formarea sau, mai bine zis, la deformarea câtor semeni nu am contribuit şi noi, cu ideile noastre preconcepute, cu tiparele noastre înguste de gândire? De câte ori nu am fost "babe răutăcioase", emiţând sentinţe morale fără a audia "inculpatul", dar neevaluându-ne propriile încălcări de Lege? Până la urmă, suntem oameni, creaţi de Acelaşi Dumnezeu şi cu aceeaşi trebuinţă de Cristos, spre mântuirea sufletelor noastre!
"Doamne Isuse Cristoase, prietenul vameşilor şi al desfrânaţilor, Cel ce ai văzut valoare în fiecare fiinţă, ajută-ne să ne debarasăm de catalogarea celor din jur! În spiritul apărării şi al cinstirii demnităţii umane şi întru asemănarea cu Tine, Domnul nostru!"

11 octombrie 2007 -

Constienta valorii de Tine

„Motivul pentru care Isus a rezistat ispitei în cursul confruntării cu Satan a fost dat de faptul că El ştia cine este El şi ştia cine este Tatăl Său”. Iată un pasaj dintr-o predică romană, care mi-a dat de gândit îndelung. Încă îmi răsună în minte aceste cuvinte, deşi mesaje peste mesaje s-au aşternut peste sufletul meu de atunci. Isus ştia cine este El şi cine Îi este Tată... Într-o seară frumoasă, după o scurtă şedinţă de consiliere a unei persoane cu o uşoară tulburare de dispoziţie, m-am pus pe genunchi şi am început să mă rog pentru cazul respectiv. Intenţionam să mă rog în felul acesta: „Doamne, redă-i lui X conştienţa valorii de sine!” Numai că, involuntar, în loc să spun „valoare de sine” am rostit „valoare de Tine!” „Doamne, redă-i lui ... sentimentul valorii de Tine!” Şi I-am dat slavă lui Dumnezeu că mi-a corectat şi de data aceasta lumeasca-mi psihologie.
Ce este „valoarea de sine”? Acel „ceva” care ne face să ne simţim bine cu noi înşine. Acea valoare care ne spune clar cine suntem. Ea nu ne arată nici mai buni, nici mai răi decât suntem, nici mai frumoşi, nici mai urâţi, nici mai deştepţi, nici mai idioţi. Este acel lucru din lăuntrul nostru care ne ajută să ne acceptăm în ciuda handicapurilor, a nerealizărilor, a pierderilor. Acel corector care ne opreşte de la infatuare, atunci când suntem fascinaţi de ceea ce avem şi uităm ceea ce nu avem. Valoarea de sine este corabia care ne menţine întotdeauna deasupra mării învolburate a existenţei umane. De aceea, pierderea acestei comori îi împinge pe unii către temeri necontrolate şi generalizate, pe alţii către depresii şi suicid. Se spune că un individ va avea o conştienţă justă a valorii de sine atâta vreme cât părinţii l-au lăudat atunci când a trebuit să fie lăudat şi l-au mustrat pe măsura neascultării. Personal, cred că valoarea de sine se ajustează periodic, nu este rezultatul fatalist şi exclusiv al educaţiei parentale. Pentru orice om, cel mai important rămâne prezentul. Un prezent care îşi are rădăcini în trecut, dar care se hrăneşte cu mana aşa-zisului „acum” şi se adapă din roua perspectivei viitorului. Deşi sună dur, cred că orice fiinţă umană care stădeparte de Cristos nu are nici o bază reală pentru un echilibru interior stabil. Şi sunt convins că busola valorii de sine indică mereu, inconştient, în afara voinţei, spre Domnul Isus. Unii îi spun controversă. Eu, mai împăciuitor de fel, complementaritate. Despre ce vorbesc? Patristica romană şi teologia catolico-protestantă privesc fiinţa umană dintr-o perspectivă centrată mai mult pe îndreptăţire. Dogma bizantină analizează destinul uman într-un mod ontologic. Învăţătura răsăriteană întăreşte ideea de revenire a individului la chemarea primordială. Aşadar, omul nu este chemat doar la mântuire, prin aceptarea jertfei de pe cruce a Domnului Isus, ci mai cu seamă la a fi făptură plăcută de
Dumnezeu, lăsând să fie restaurat în el chipul Fiului lui Dumnezeu. Ce frumoasă pildă ne lasă Mântuitorul pe paginile sacre ale Scripturii! Să zăbovim o clipă asupra ei! Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a cerut o parte din averea tatălui, care, de fapt, i s-ar fi cuvenit doar primului născut şi asta doar în urma morţii părintelui. Apoi, băiatul cel mic pleacă în lume. Viaţa tânărului ia însă o întorsătură neaşteptată. Banii se risipesc uşor. Plăcerile ţin doar o clipă. Ajunge îngrijitor la porci. Nici măcar roşcovelele porcilor nu pot fi bucatele lui. În toiul disperării, busola conştiinţei indică salvarea: „TATA”. „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!” – Luca 15, 18-19. Aşa plănuia să-i spună tatălui, părăsit cândva. Se îndreaptă spre casă. Tatăl îl zăreşte de departe. Aleargă spre el şi, în semn de împăcare, îl sărută mult. Îi dă o haină specială, un inel, încălţări. Îl hrăneşte cu viţelul cel îngrăşat. Ce frumoasă chemare pentru sufletele noastre răzvrătite! Ce aşteptare sublimă din partea Tatălui de a ne veni în fire, de a ne cerceta conştiinţa, de a ne întoarce la El, mergând pe singurul drum care ne poate conduce ACASĂ: Domnul Isus. Ce sărut nedemn de căderea noastră ne aşteaptă! „Aduceţi, îngerilor, haina cea mai bună, a înfierii. Puneţi-i în deget inelul logodnei cu Isus, ca iubitul Meu Fiu să fie şi iubirea lui! Picioarele, încălţaţi-i-le cu puterea de a umbla în căile Mele. Hrana cea mai gustoasă, Cristos însuşi, să-i potolească foamea pentru eternitate! Să nu mai locuiască tristeţe în sufletul lui! Căci spre ţărâna pământului s-a întors prin păcat, dar din nou suflare de viaţă i-am dăruit. Era pierdut şi chiar Fiul meu l-a găsit.” – cf cu Luca 16: 11-24. Pentru cei care Îl respingeţi pe Domnul Isus, am o veste tristă. Izvorul valorii de sine va seca. Am şi o veste bună: invitaţia Domnului la iertare şi sfinţire vă va conferi adevărata valoare a dvs în El şi a Lui în dvs:
„Blând privirea Lui Şi-a întors iar razele spre mineMi-a topit şi ruşinea şi durerea,M-a-mbrăcat într-o haină a omului nou
A luat în Trupul Său rănile mele,Ca să le uit, să nu le am, să nu mai ştiu de ele.
Voi, care-aţi pierdut orice speranţă-n Domnul,Ridicaţi cu iubire un gând spre ceruriV-a iertat. A şters orice prihană din voi
Blând privirea Lui Şi-a întors iar razele spre mine”. [1]
Facultate. La anatomie, un asistent vine cu o grămadă de oase şi ne spune să le aşezăm în poziţie. Un altul, cu o mână disecă obiectul de studiu, un cadavru uman, cu o alta îşi consumă sandwich-ul. „Cum de am nimerit printre ‘bădăranii’ ăştia?”, mă întreb. Feţele zâmbitoare de la tv ale medicilor? Nicidecum. Nişte oameni obosiţi de atâta muncă şi de răspunsurile preahuliţilor noştri conducători la solicitarea de a mări salariul care abia trece peste 500 de roni: „Voi nu produceţi nimic. Noi, dacă avem nevoie de servicii sanitare, „levităm” în occident. Nu vă convine? Plecaţi dincolo!”. Când am păşit în lumea medicală, mi-am îngropat toată formarea mea anterioară socio-psihanalitico-umană. Şi încă o mai bocesc. Dar oridecâteori îmi pierdeam respectul faţă de mine, mă întorceam acasă şi mă uitam în jur: cărţile, mobila, hainele erau tot acolo, nu le pierdusem... Era doza de siguranţă de care aveam nevoie dincolo de toată nebunia lumii de afară. De când m-am întâlnit cu Domnul Cristos, privesc la El şi Îi spun: „Poate că lucrurile în viaţa mea nu au ieşit aşa cum le-am planificat. Îmi rămân însă harul şi pacea Ta, dragostea Tatălui şi părtăşia Duhului Tău cel Sfânt! Sunt constantele vieţii mele, sunt valoarea mea de Tine!”
„Anul 2005, înainte de începerea clasei a VIII-a. Medicul m-a examinat, apoi m-a diagnosticat cu ‚Distrofie musculară progresivă, forma centurilor’. Boala a început să progreseze… Atunci când doream să mă ridic trebuia să mă sprijin cu mâinile de tendoanele picioarelor pentru a mă ajuta..... boala înaintând, tehnica de ridicare a trebuit să fie înlocuită, deoarece aceasta nu-mi mai era utilă.
Am început să mă sprijin pe gambe pentru a mă ridica, însă asta nu era totul....cădeam de foarte multe ori pe zi (uneori mai mult de 20 de ori), iar pentru a mă ridica mai uşor aveam nevoie să mă sprijin de piciorul unei alte persoane sau de o bordură; deoarece muşchii picioarelor începuseră să se atrofieze, aceştia mi-au scurtat tendoanele. Nu am mai putut umbla pe călcâie, ci doar pe vârfuri. Am fost sfătuită să nu mai continui şcoala, dar nu am renunţat, ci am mers la liceu... Această boală mi-a afectat ficatul (am hepatită cronică), tiroida, inima (chiar de inimă se moare). Acum sunt în anul terminal la facultate, Dumnezeu mi-a dat biruinţă după biruinţă, în ceea ce priveşte şcoala, viaţa personală, viaţa spiritualăBoala este mult mai avansată, dacă pic nu mă mai pot ridica singură, nu mai pot urca singură în autobuz, ci întotdeauna trebuie să mă ajute cineva, în braţe nu am putere nici măcar să ţin un bebeluş....şi această boală progresează până acolo încât muşchii trag tendoanele de nu se mai poate merge în picioare, persoana fiind imobilizată în scaun cu rotile (la mine distanţa între pământ şi călcâi este mai bine de 10 cm, de câţiva ani umblu doar pe vârfuri, dar îi mulţumesc Domnului pentru că mă întăreşte zi de zi şi pas cu pas). Parinţii mei au fost întotdeauna alături de mine şi m-au sprijinit. Într-o duminică dimineaţa... mergând spre biserica, eu am întârziat (biserica noastră este la celălalt capăt de sat), la mijlocul străzii am căzut. Am încercat să mă ridic şi iarăşi am încercat, pe stradă nu era nici un om care să mă poată ajuta. Însă, spre mirarea mea, a ieşit tatăl meu în grabă din curtea bisericii (deşi slujba era deja începută). Întrebarea mea a fost: "cum de-ai ieşit din biserică în timpul programului? ", iar răspunsul a fost "nu ştiu, aşa am simţit cătrebuie să ies”. Personal Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat această boală la acea vârstă. Prin aceasta m-a învăţat calea Lui, mi-a dat puterea şi înfăptuirea pentru a mă păstra curată şi acesta a fost doar un mijloc prin care să mă facă să-L înţeleg mai bine. Dacă Domnul nu ar fi lucrat aşa, cred că acum aş fi departe de faţa Lui. Dacă ceea ce a lucrat Domnul până acum a fost binecuvântare pentru mine, cu atât mai mult de acum încolo...” Leahu Lidia
“Doamne Isuse, culoarea celor lipsiţi de vedere, sunetul surzilor, picioarele celor ce nu merg, avuţia săracilor, sănătatea tuturor celor care ne recunoaştem bolnavi, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii, după mare harul Tău! În lumea aceasta a problemelor şia deficienţelor de tot felul, dă-ne putere să biruim, prin patima şi moartea Ta! Condu-ne spre Locul promis, aşezând în noi conştienţa valorii de Tine!”[1] Imnuri ale tinerilor catolici

Ţi-ai pierdut crucea

După lucrarea "Fie Voia Ta" - Sf Alfons de Liguori -
În avion. Doi pasageri, un bărbat şi o femeie stau pe locuri vecine. El citeşte din Biblie. Avionul decolează. Ea îşi face cruce. El nu. "De ce, domnule, nu vă faceţi cruce?", întreabă doamna revoltată. El ridică uşor privirea, continuând apoi să citească. La un moment dat, stewardesa se apropie, se îndreaptă spre ei... avionul începe să se clatine, stewardesa se dezechilibrează şi un pahar cu băutură răcoritoare de pe tava ei se varsă pe rochia doamnei evlavioase. Aceasta începe să o atace verbal pe stewardesă. Bărbatul se întoarce spre ea şi îi spune: "Doamnă, v-aţi pierdut crucea!"
La fel este şi în viaţa noastră. Ne este uşor să acceptăm crucea atunci când ea înseamnă bunăstarea noastră, bucuria noastră... Dar adevărata credinţă se vede în situaţii de criză. Acolo se testează supunerea faţă de Voia divină. În lipsuri, în singurătate, în mijlocul neînţelegerii venite din partea celor din jur, în crizele afective, profesionale, sociale, iese la iveală măsura smereniei sub crucea încredinţată fiecăruia spre Golgota proslăvirii noastre!
"Unirea voinţelor celor ce se iubesc, astfel ca ei să aibă aceeaşi dorinţă, este cea mai însemnată urmare a iubirii" - Dionisie Areopagitul. De aceea, cu cât cineva va fi mai strâns unit cu voinţa lui Dumnezeu, cu atât mai mare va fi dragostea sa. Sfântul Alfons de Liguori îşi pune întrebarea: "la ce ne folosesc faptele pe care vrem să le facem spre mărirea lui Dumnezeu, dar nu sunt după plăcerea sa?" Tot el vine cu răspunsul: "Domnul nu vrea jertfe, ci să ne supunem poruncilor Sale: 'Oare vrea Domnul arderi de tot şi jertfe mai bine decât ascultarea Cuvântului Său? Nesupunerea este la fel cu închinarea la idoli' - 1 Împăraţi 15, 22. Omul care vrea să lucreze după propria lui voinţă, în afară de voinţa lui Dumnezeu, săvârşeşte un fel de închinare la idoli, căci în loc să se închine voinţei dumnezeieşti, el se închină voinţei sale".
Mă confrunt adesea cu oameni care "au doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea". Persoane care cred că au făcut o crimă dacă au spălat rufe miercuri şi vineri, dar care trăiesc în curvie. O colegă se lăuda că ea ţine în fiecare marţi "postul sfântului Anton", în timp ce ne ţinea o conferinţă pro-concubinaj şi anti-căsătorie. Se pare că ea nu a citit niciodată în Sfânta Scriptură că postul nu se trâmbiţează şi că principala lui componentă e cea spirituală, nicidecum aspectul alimentar.
Ce se întâmplă însă cu cei care suntem sau pretindem că suntem convertiţi la Cristos în momente în care ne este greu să purtăm crucea? Cum să ne depăşim crizele? Când totul urlă în noi împotriva deciziei divine, când suntem supăraţi la culme pe viaţa noastră? Acelaşi sf. Alfons de Liguori ne îndeamnă, într-una din scrierile sale, să căutăm a face voia lui Dumnezeu "în lucrurile obişnuite, fireşti, în boală, în supărări, în ispite, în moartea celor apropiaţi, în darurile primite de la Domnul Isus". Este premiza de la care pornim. Fără tăgadă, trebuie să acceptăm faptul că Dumnezeu vrea să ne supunem voia Voii Sale. Problema noastră nu este că suntem în necunoştinţă de faptul acesta, ci că ne este greu să-l punem în practică.
Să ne oprim o clipă asupra însemnărilor robilor lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. "Preţuieşte mai mult să spui: 'Fie numele Domnului binecuvântat' când întâmpinăm lucruri neplăcute, decât mii de mulţumiri, în lucrurile care ne plac" - pr. Ioan Avila. "Tot ce se întâmplă aici contrar voinţei noastre, să ştii că nu se întâmplă decât din Voia lui Dumnezeu" - Sf. Augustin. "Sufletele supuse voinţei lui Dumnezeu, dacă sunt umilite, ele doresc aceasta. Dacă suferă lipsuri, ele doresc să fie sărace. Când vine frigul sau căldura, ploaia sau vântul, cel ce e unit cu voinţa divină zice: 'vreau să fie frig sau cald, vreau să fie vânt sau ploaie, căci aşa vrea Dumnezeu'. Când vine sărăcia, prigoana, boala sau moartea, un astfel de suflet zice: 'eu vreau să fiu sărac, prigonit, bolnav. Chiar vreau să mor, căci aşa vrea Dumnezeu" - Salvian.
Desigur, avem în istoria lumii cel mai motivant exemplu de supunere. Când omul a hotărât să Îi întoarcă spatele lui Dumnezeu, Însuşi Isus, Dumnezeu fiind în Sfânta Treime, a luat chip uman şi a purtat pentru noi povara păcatelor şi a morţii. Ştim asta. Fiul a adus Tatălui singura jertfă prin care noi putem avea acces la părtăşia cu Sfânta Trinitate. Ceea ce uităm adesea este că Acelaşi Isus nu ne-a lăsat singuri în lume, după înălţarea Sa. Ci este gata să împlinească în noi minunea ascensiunii spirituale, chiar purtându-ne crucile noastre spre destinaţia finală. Domnul Isus este solidar cu noi în drumul spre Golgota, în calea noastră spre culmi! Nu e suferinţă să ne doară mai tare decât pe El! Nu e lacrimă care să nu-şi aibă izvorul în sensibilitatea Lui! Iată de ce, unindu-ne voia noastră cu Voia Lui, ne vom trezi lucrând prin durerea de azi răsplătirea de mâine. Şi nu suntem vreo clipă lipsiţi de Sfânta-I prezenţă.

"Doamne Isuse, Cel care Ţi-ai părăsit gloria cerească pentru a Te identifica cu durerea aleasă de om prin nesupunere, model de smerenie până la moarte, şi încă moarte de cruce, închinare Ţie! Rămâi alături de noi când nu înţelegem Voia Ta, lucrând în noi acceptarea şi conformarea cu orice circumstanţă îngăduită de Tine! Trezeşte-ne iubirea pentru crucile noastre! Pe cei care ne-am pierdut crucile, recuperează-le pentru noi! Pe cei ce le-am blestemat, învaţă-ne să le binecuvântăm! Căci Tu eşti Dumnezeul şi Izbăvitorul nostru, în bucurie şi în necaz, de acum şi până la sfârşitul veacurilor! Laudă Ţie, Isuse Cristoase!" Amin.

19 iulie 2007 -

Naţie de câr-cotaşi

E o emisiune tv unde nu e bine să ajungi! Se numeşte "Cârcotaşii". Dacă eşti persoană publică, moderator mass-media sau simplu cetăţean prins pe stradă de echipa "cârcotaşilor" te-ai ars! Arsura e de grad mare, doare tare, dă complicaţii şi ţine mult! Ce fac aşa-zişii cârcotaşi? Pândesc orice slăbiciune a ta. Într-un moment de vulnerabilitate, te-au şi "vânat". Îţi mai scapă câte o greşeală gramaticală, te bâlbâi puţin când vorbeşti în faţa ecranului, nu şti care e capitala României sau pe ce lume trăieşti, apari în emisiunea lor. Şi râde o ţară întreagă de tine!
Să fie numai "cârcotaşii" consacraţi cârcotaşi? Eu cred că e o caracteristică de neam. Nu ne caracterizează pe noi, ca şi români, cârcoteala? Nu suntem noi mai mereu puşi pe ceartă, veşnic nemulţumiţi, şicanatori, gâlcevitori, câr-ciogari?
Nu zic că mă identific întru totul naţiei, dar hai să încep cu un exemplu din viaţa mea. E Vinerea Mare. Suntem în biserică. Lângă mine e aşezat un prieten, student la teologie. Preotul vorbeşte despre strigătul Domnului Isus către Tatăl din apogeul crucificării. " Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: "Eloi, Eloi, lama sabactani" care, tălmăcit, înseamnă: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" Marcu 15.34. Predica e construită pe seama acestui verset, interpretat de predicator ca fiind o părăsire reală, plină de tragism, o rupere a Sfintei Treimi. De fapt, acest pasaj a stârnit mari controverse teologice, în special între patristică şi teologia luterană. Aşa că, incitaţi de subiect, am început să ne scriem mesaje pe o agendă care circula de la unul la altul, în timpul predicii. "Nu a fost o schismă ontologică a Sfintei Treimi, ci doar împlinirea unei profeţii", ca să furnizez doar o remarcă a inteligentului şi studiosului meu prieten. Şi am luat noi spusele preotului şi le-am întors pe o parte şi pe alta, că nu ne mai amintim nimic altceva din tot mesajul. Un alt exemplu. Uit să pun nişte ghilimele într-o frază scrisă pe un pliant al Bisericii. O doamnă cu valeităţi teologice vine revoltată spre mine, cu pliantul tot corectat cu roşu. E plină de vervă. Nu ştie că eu am scris paragraful acela. O exprimare stângace schimbă înţelesul unei fraze. Ce m-a surprins însă e faptul că doamna nu a găsit nimic bun în articolul cu pricina. Nu s-a oprit decât la fraza formulată eronat şi nimic din ceea ce era scris bine nu i-a impresionat nici mintea, nici pixul cu pastă roşie. Aşa cum noi am pierdut din predica aceea toată frumuseţea mesajului, focalizându-ne asupra punctelor discutabile şi care, până la urmă, nu ne influenţau cu nimic viaţa practică de credinţă.
Deşi incultura mă împiedică să discut cumva pe baza fenomenului politic românesc, am fost uimit să constat că s-a scris în câteva ziare străine despre preşedintele ţării în termeni admirativi, în timp ce mass-media românească rar a găsit altceva decât motive de critică. De asemenea, aceeaşi surpriză ne-a revelat-o şi pastorul Richard Wurmbrand, despre care occidentalii au scris atât de mult şi de frumos, în timp ce în România, în afară de protestantism şi de câţiva intelectuali plecaţi pe dincolo, nimeni nu ştie nimic. Occidentalii cunosc mai multe lucruri despre Nadia, gimnasta noastră dragă, decât noi, românii. Marile firme şi spitale ale lumii ştiu că românul e om inteligent şi merită să fie bine plătit. Noi, românii, ştim doar să tăiem craca celor care au potenţial să se ridice deasupra mediocrităţii - sau deasupra noastră.
La un post de radio ortodox, un preot era tare deranjat de faptul că baptiştii au preluat o serie din cântările compuse de autori ortodocşi şi le folosesc în slujba religioasă. Se gândea dacă e vreo formă prin care Biserica Baptistă să fie dată în judecată... Pornind de la acelaşi raţionament (i)logic, Biserica Catolică ar trebui să dea în judecată Biserica Ortodoxă pentru tot patrimoniul catolic luat cu sine o dată cu schisma. Evreii ar trebui să ne dea în judecată pe noi, toţi creştinii, pentru Vechiul Testament. În altă sferă, părinţii ar trebui să ceară în instanţă copiilor despăgubiri pentru educaţia dăruită lor. De fapt, toate lucrurile bune şi frumoase vin din Cristos şi numai din El. Valorile umanităţii îşi au obârşia în Domnul. Şi Cristos este universal. Nu este numai pentru mine, "sfântul drept în credinţă", e şi pentru păcătosul de lângă apartamentul meu. Nu e doar pentru cel cu revelaţia specială a morţii şi învierii Sale, ci Domnul Isus e şi pentru cel care vede creaţia şi îşi dă seama că există un Dumnezeu măreţ în spatele ei, deşi nimeni nu i-a spus vreodată cine este El. Biserica nu e a oamenilor, ci a lui Cristos. Despărţită de El nu este nimic... Şi, atâta vreme cât ea este a lui Cristos, va purta spre lume mesajul harului, a gratuităţii iertării şi iubirii. Biserica Domnului nu Îl vinde pe Cristos, nu Îl posedă pe Cristos ca pe o valoare proprie, care trebuie revendicată ostentativ, la tribunal, oridecâteori e preluată de alţii. Isus este realitatea supraconfesională, Sursa Bisericii, nu produsul şi proprietatea ei.
La una din întâlnirile ecumenice sibiene, o doamnă a pus preotului greco-catolic întrebarea: "Îmi place să citesc mult mistică bizantină. De ce sunt însă atât de multe lucruri dure spuse de ortodocşi împotriva noastră, a catolicilor?" Preotul a dat un răspuns inspirat: "Aşa suntem noi românii! Nu avem respect unii faţă de alţii." Cam aşa e. Discutam cu un american despre diferenţele culturale. "Mi-a venit să plâng atunci când am văzut că statuia eroilor din centrul Sibiului a fost înlocuită de o fântână arteziană. De ce s-a întâmplat asta?", m-a întrebat. Pentru că noi nu avem respect pentru om. Tragem o boceală pe cinste la înmormântare, multiple comemorări după şi gata.
Să înlocuim "câr-coteala" cu încurajare! Ca să putem încuraja, ne trebuie însă acea identificare cu Isus în smerenie: Filipeni 2. Omul Isus nu a crezut ca un lucru ce i se cuvenea să se arate deopotrivă cu Dumnezeu, deşi era Dumnezeu şi Om, în egală măsură, ci S-a supus voinţei Tatălui, dăruindu-Se lumii întregi. Cârcoteala se încarcă prin mândrie. Acumulatorul încurajării este smerenia.
În afara smereniei, încurajarea se numeşte "linguşeală". Mulţi români, neobişnuiţi cu încurajările, reacţionează ciudat la remarcile pozitive ale celor din jur, confundând "spunerea de bine" cu "interesul ascuns în spatele vorbelor frumoase". Să nu ne împiedice atitudinea nepotrivită a unora să încurajăm! Ci mai cu seamă să o facem! Până când cei din jur vor învăţa să sesizeze diferenţele, vor aprecia onestitatea intenţiilor noastre şi ne vor urma exemplul!
O altă problemă de care trebuie să ţinem cont atunci când vorbim de reversul cârcotelii, este că încurajarea dărâmă ierarhiile. Nu avem regi, dar numai noi ştim cât de puternice sunt ierarhiile pe teritoriul ţării noastre! Pe fondul acesta al inegalităţii de percepţie socială a românului, suntem obişnuiţi să primim încurajare doar de la cel mai sus situat decât noi, pe scala valorilor sociale. De pildă, un enoriaş aşteaptă întotdeauna o vorbă de îmbărbătare de la păstorul sufletesc. De ce nu ar fi valabilă şi situaţia inversă? Să nu fie preotul om cu nevoie de îmbărbătare ca şi mine? Aseară am surprins câteva minute plăcute dintr-un film. Fiind un film cu subiect psihiatric, nu l-am urmărit până la capăt, căci mi-ar fi trezit în mine pasiunea spre acest frumos domeniu care nu a fost să fie profesia mea. Personajul central era un medic psihiatru, un om cu totul aparte. În cabinetul său se sinucide unul din pacienţi. Psihiatrul intră în depresie. Pe când îşi rumegă agonia, într-o dezinserţie familială firească acestei conjuncturi, fiul său, adolescent, se apropie de canapeaua sa şi îi spune: "Tată, eu sunt fiul tău şi te iubesc." "Eşti bine, fiule?"."Da, tată, nu iau droguri, nu beau, nu am gânduri suicidale şi nu sufăr de mania persecuţiei... Vreau doar să-ţi spun cât de deosebit eşti şi ce mult îmi place felul în care te implici în vieţile oamenilor - deşi cred că uneori te dăruieşti prea mult". Frumos, nu? Noi nu avem cultura aceasta a încurajării care dărâmă ierarhiile! Dar începutul schimbării începe o dată cu momentul conştientizării deficienţei. Să dea Domnul să ne umplem de copii care îşi privesc părinţii ca pe nişte prieteni şi nu drept principalii sponsori, de pacienţi care să ofere remedii pentru suflet medicilor distimici, de laici care să umple potirele din cer cu rugăciuni pentru Episcopii lor, de funcţionari care să fie aproape de şefii lor, întotdeauna dezinteresat şi în spiritul supunerii.
Într-o biserică era o doamnă care avea mereu un cuvânt de îmbărbătare pentru toţi. Mulţi preoţi se perindau pe acolo. După fiecare slujbă, "fraţii cârcotaşi" o întrebau: "Şi de data asta ţi-a plăcut?" Răspunsul ei rămânea afirmativ. Într-o zi, la amvon apare un predicator al cărui mesaj este catastrofal. "Cârcotaşii se apropie de ea, convinşi că de data asta trebuie să-şi lase obiceiul de a vorbi de bine şi să le urmeze exemplul. "Hei, ce zici acum?", întreabă ei. "Paragraful biblic din care a predicat a fost aşa de frumos!", răspunde ea.
Să renunţăm la cârrrrâââââiiiireea noastră naţională şi să ne îmbrăcăm cu încurajare! Să ieşim de sub steagul mândriei, îmbrăcând hainele smereniei! Ante-mergător ne este Domnul Isus! Şi împlinitor în noi tot El ne este!

"Doamne Isuse, model de dedicare şi smerenie, încurajarea noastră când sufletul ne este doborât, tăria noastră când ne biruie slăbiciunea firii, dezbracă-ne de mândrie şi ne înveleşte în umilinţă! Căci de este ceva frumos în noi, de la Tine este! Şi nimic cu care să ne putem făli nu avem, în afară de crucea Ta! Învaţă-ne să îi privim pe semenii noştri, oricât de diferiţi ar fi de noi prin gândire, fel de vieţuire, religie cu ochii înnoiţi prin sângele Tău! Contemplă sufletul meu neîncetat smerenia Ta şi va fi departe de distructiva cârcoteală! Adorare Ţie, resursă sfântă a schimbării mele lăuntrice, întru asemănarea cu Tine!"

12 iulie 2007 -

Înţelesul de pierdere, seara

Printre cărţile aflate în biblioteca părinţilor, am descoperit un titlu incitant: "Înţelesul de pierdere, seara"[1]. Investigând puţin istoria achiziţionării acestei cărţi, am aflat că a fost una dintre cărţile care, pentru că nu se vindea, era adăugată obligatoriu unui alt produs, pe vremea odiosului. Nu a fost în intenţia alor mei să o cumpere, dar au intrat forţaţi în posesia ei. Pe scurt, cartea prezintă viaţa unor personaje din elita intelectuală, aflate într-o permanentă căutare de satisfacţii profesionale şi familiale, ale căror vieţi, la apusurile lor, nu poartă decât amprenta lipsei de sens. Fiecare zi aduce cu sine o lipsă şi anunţă iminenţa pierderii depline, care este moartea. Încheierea exprimă chiar tema dominantă a acestei lucrări literare: "Profesorul" universitar, medic internist, aspirant la numeroase alte titluri, se adresează secretarei sale: "- Ştii ce se cheamă un perimetru de nimic şi de nimeni? E ca şi cum la extremitatea cea mai de departe a drumului tău s-ar întinde un abis de pierdere din... 'prea singur'. Propune-mi, te rog, cel puţin o imagine, o umbră, cel puţin o umbră remanentă pentru chenarul jumătăţii aceleia din dreapta, îmi propui, îmi promiţi să-mi propui?" Iată şi răspunsul secretarei, inocent şi evitant în aparenţă, dar parcă profetic pentru profesor: "- E târziu, e prea târziu, şopti (sau doar păru să şoptească) Coralia." O carte bună. Cine a citit măcar clasica operă a Hortensiei Papadat Bengescu, "Concert de muzică de Bach" va descoperi aceeaşi temă ca-n "Înţelesul de pierdere, seara". Iar cine a citit "Trupuri şi suflete" - din nefericire, nu-mi amintesc autorul -, îşi va întări ideea că ceea ce vor să transmită autorii aceştia care analizează fenomenul intelectual şi lipsa lui de sens în absenţa credinţei, nu e strictă fabulaţie, ci e crunta realitate. Dar în acest al treilea roman, apare şi alternativa la suferinţa "ascensiunii" umane. Atunci când medicul, în goana lui după afirmare, rămâne părăsit de familie şi ocolit de prieteni, priveşte spre un alt coleg de breaslă, medic de laborator, fără titluri deosebite, dar credincios, şi afirmă: "El este cu adevărat fericit. Eu nu cred în nimic... şi nu am nimic. El are credinţă şi prin credinţa lui are totul". În plus, în "Trupuri şi suflete" apare un alt personaj împlinit, nu un cunoscut predicator, ci un smerit preot catolic, singurul preot şi singurul martor la slujba de înmormântare a trupurilor care se sting în spital şi nu sunt revendicate de nimeni.
Suferinţa şi pierderea. În scrisoarea "Salvici doloris", 1984, Papa Ioan Paul al II-lea rechema lumea la analiza suferinţei, din perspectivă creştină. Suferinţa, spune Papa, constă în lipsa binelui. Lipsa binelui este răul. Cauza suferinţei este deci un rău, dar suferinţa şi răul nu se identifică. Există tot atâtea rele câte carenţe care dau naştere durerii, tristeţii, supărării, decepţiei şi chiar disperării, după intensitatea răului. Principiul suferinţei fiind lipsa, ne putem întreba: de ce această lipsă, cine a provocat-o? Lipsa constă tocmai în pierderea părtăşiei cu Dumnezeu. Iar remiterea pierderii este reîntoarcerea la Dumnezeu prin Cristos. Domnul Isus Îşi asumă durerea tuturor şi, în mod conştient, o suferă pe cruce. Unicul răspuns nu putea veni decât din iubirea lui Dumnezeu pe cruce. Dumnezeu Tatăl dă soluţia problemei suferinţei: ea constă în faptul că El Îl "dă" pe Fiul Său. Răul este păcatul şi suferinţa este moartea. Prin cruce, păcatul este învins şi prin înviere este învinsă moartea. Suferinţa lui Cristos este o suferinţă răscumpărătoare. Cristos răspunde la problema suferinţei oferind toată disponibilitatea şi compasiunea sa; El oferă ajutorul şi se oferă pe Sine. Cu suferinţa sa, omul se inserează în suferinţa Domnului Isus, iar suferinţa dă naştere la iubire faţă de cel care suferă.
În creştinism, pierderea devine posibilitate de câştig. Îmi amintesc de o ilustraţie în care un miner german, batjocoritor la adresa celor sfinte, îşi pierde ambele picioare într-un accident şi devine un om de bază al Bisericii. Multe femei care suferă de "boli închipuite" se vindecă de propriile suferinţe atunci când copiii sau soţii lor se îmbolnăvesc cu adevărat şi ele se "pierd" pe ele însele, recâştigându-se de fapt înnoite întru iubire.
Eram într-o biserică din Oradea. Pentru prima oară acolo. La sfârşitul slujbei, un bărbat în vârstă se apropie de mine şi-mi istoriseşte, fără o introducere semnificativă, problema dumnealui: "- Îmi visez în fiecare seară părinţii care sunt decedaţi. E o obsesie pentru mine. Ce să fac?" Am trecut peste sentimentul de stranietate pe care ţi-l produce atâta încredere acordată spontan, eu fiind străin pentru dumnealui şi dumnealui străin pentru mine, răspunzându-i: "- Cu ce vă simţiţi vinovat faţă de ei?" S-a uitat mirat la mine, a rămas mut câteva secunde, de parcă ar fi vrut să mă întrebe: "- De unde ştii?" Domnul acesta se simţea culpabil de faptul că ai săi părinţi au refuzat să creadă în Domnul Isus şi în iertarea Lui până la sfârşitul vieţii. Au adormit în rebeliune faţă de Cristos. Şi el credea că nu a fost o mărturie suficientă pentru întoarcerea lor. Ne este greu să acceptăm pierderea, dar cât de greu o suportăm atunci când noi ne considerăm responsabili, când nu mai e cale de întoarcere, când credem că nu mai sunt soluţii! Şi totuşi, indiferent dacă suntem sau nu autorii suferinţei şi, implicit, ai pierderii, trebuie să credem neîncetat în puterea lui Isus de a ierta în urma căinţei şi a mărturisirii. Şi dacă El ne oferă panorama iertării, de ce să contemplăm permanent greşeala? Să ne vrea Cristos îmbrăcaţi permanent în sac şi cenuşă? Să nu dorească El să ne bucurăm de fiecare clipă, de fiecare nou început pe care ni-l oferă, de fiecare păcat iertat? Prin Domnul, pierderea din "vina mea" poate deveni câştig pentru alţii. Să luăm doar exemplul atâtor femei care s-au convertit în urma avortului şi care au devenit pentru gravidele ce se gândesc la pruncucidere cele mai de seamă instrumente divine!
Alegoric vorbind, aşa cum afirma odată pastorul Richard Wurmbrandt, Creatorul a vrut ca omul să treacă prin faza de... larvă şi de omidă înainte de a ajunge fluture ca să-şi reia zborul către infinit. Satan, în răutatea şi singurătatea lui, vrea să-i oprească însă pe oameni permanent în faza de larve şi omizi ca să viermuiască în jurul lui şi sa-i ţină companie. Dumnezeu îngăduie răul doar pentru că prevede binele ce rezultă din însuşirea lecţiei lui.
Seara, înţelesul de pierdere provoacă o durere afectivă care se intensifică pe măsură ce soarele merge la culcare şi peste toate se aşterne întunericul. Dar mâine e o nouă zi...poimâine încă o zi... până în Ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale! Când pierdere nu va mai fi, nici suferinţă, nici slavă deşartă... ci doar bucuria Iubirii! Să luăm cu năvală Cerul Iubirii! Prin Domnul nostru, Isus Cristos!
"Să-ţi iubeşti rădăcinile şi-atunci nu vei fi nicicând singur! Când iţi e greu, dragostea asta îţi aduce aminte că, oricât ai fi de departe, ai unde să te întorci. Să iubeşti ploaia şi atunci poţi simţi că orice strop îţi aduce alinare în zile grele! Să iubeşti florile! Să ai răbdare să le priveşti înflorind şi alunecând în ofilire şi-ai să înveţi atunci cât de trecătoare sunt toate! Să iubeşti curcubeul care-i un zâmbet după ploaie, dar puritatea din culorile lui îţi mângâie privirea, mai mult decât orice! Să iubeşti şoapta vântului când nerostită-ţi poposeşte în auz! Să iubeşti albul zăpezii, pentru puritate, pentru simţământul de nesfârşit! Să iubeşti muntele pentru liniştea ce o dă paşilor tăi, în vremea când pierdut te vrei în timp şi spaţiu! Să iubeşti fiecare clipă din viaţă! Să iubeşti pe cel de lângă tine, până la limita iubirii, să iubeşti până când doare, până când simţi că nu mai poţi respira, până când simţi că te vei sparge, ca şi lumina, în bucăţi, sau până când simţi că de atâta iubire şi de atâta durere, te vei preface în praf stelar pe care mâinile şi gândurile nimănui nu-l vor atinge vreodata! Să iubeşti până la durere şi dacă reuşeşti, atunci dacă va fi să fie, să vină ziua în care vei căuta să dai un sens durerii, atunci îl vei găsi. Pentru că atunci vei afla că, oricât de mult ai crezut că suferi, n-a fost mai nimic.
Când ajungi să cauţi un 'înţeles pierderii', asta înseamnă că VREI să treci dincolo de ea."[2]

Note[1] Nicolae Neagu, Înţelesul de pierdere, seara[2] Krista, Un gând nu prea mult gândit, http://www.agonia.ro

5 iulie 2007 -

Volumul II al Golgotei

Să presupunem că intru într-o librărie. Caut un roman celebru. Rafturile sunt multe, cărţile sunt nenumărate. Mi-e greu... Într-un ungher, într-un colţ lăturalnic, găsesc ceea ce caut. Sunt două volume. Mă aşteptam doar la unul... Voi avea mai mult de citit. Mă îndrept spre locul plăţii. Achit ambele volume. Ies bucuros din librărie. Ajung acasă şi constat cu uimire că nu am ridicat decât primul volum. Deşi le-am plătit pe amândouă. Fac drumul înapoi. Vânzătoarea mă întâmpină zâmbind. Îmi întinde cartea şi îmi spune: "Luaţi-o! E a dumneavoastră. Aţi plătit-o!"
Revenim la această ilustraţie mai târziu.
*
El dă priceperea şi înţelepciunea de sus. Prin El, momentele serviciului de cult nu sunt forme goale, ci rânduieli vii. El aduce cunoştinţa păcatului şi conduce sufletul la convertire. El ne este pecete pentru eternitate. Când nu ştim să ne rugăm, El mijloceşte pentru noi "cu suspine negrăite". Ne sfinţeşte. Este balsamul inimilor care au nevoie de mângâiere. Nu-L poţi vedea, dar există! Nu-L poţi simţi mereu, dar lucrează! Este asemeni vântului, dar nu e vânt. Este precum focul, dar nu e foc. Este ca Dumnezeu şi e Dumnezeu! Binecuvântat şi adorat să fie Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul în toţi vecii vecilor!
Unul dintre cunoscuţii predicatori americani afirma că 90% dintre creştini sunt creştini învinşi. Cred Evanghelia, participă la liturghii, se împărtăşesc periodic şi totuşi în viaţa lor nu se exprimă puterea Spiritului Sfânt. Vă propun, pentru a înţelege mai bine, o altă ilustraţie. Mergeam odată prin centrul oraşului. Am ajuns la un oficiu poştal, căci aveam de trimis o scrisoare importantă. Stăteam la coadă. Un domn în vârstă mă bate pe umeri: "Ai geanta deschisă!" "- Domnule, în şapte ani de zile nu mi s-a furat nimic", i-am răspuns eu. Bineînţeles că nu se întâmplase nici acum. Iar în gândul meu am adăugat: "doar suntem în Ardeal". Un alt domn, mai tânăr, intră în discuţie, hizlându-se: "- Lăsaţi că vede el dacă mai umblă aşa. Că eu am păţit-o!" De fapt, în portofel nu aveam o sumă mare de bani, pentru care să mă plâng dacă l-aş fi pierdut. Şi sunt mai aiurit de felul meu, de asemenea. S-a întâmplat însă ca aceeaşi geantă să adăpostească apoi cei mai mulţi bani pe care i-am avut vreodată. Şi dacă aţi fi văzut cu ce grijă păzeam geanta de data asta... Nu ştiu de ce nu am chemat "Camera de râs"!? Acelaşi lucru se întâmplă în lumea spirituală. Nu avem putere nu pentru că Sursa puterii n-ar exista în noi, ci pentru că noi nu ştim că o avem. În "genţile" minţilor înnoite prin Duhul Sfânt locuieşte cea mai mare valoare pe care am avut-o, o avem şi o vom avea vreodată! Şi totuşi, umblăm prin lume cu "genţile" desfăcute, neatenţi că Duhul Sfânt poate să ne fie luat într-o clipă de neveghere.
Mă tem însă să nu cădem într-o altă extremă, că tot nu-mi plac mie extremele de nici o culoare. Şi anume, acel punct în care, devenind conştienţi de prezenţa Duhului Sfânt în noi, să nu ne mai vedem sărăcia spirituală. "Fericiţi cei săraci în spirit, căci a lor este împărăţia cerurilor" - Matei 5, 3. Oh, am auzit atâtea interpretări eronate ale acestui verset... Ceea ce a vrut Domnul Isus să spună este că cel care-şi vede slăbiciunea sa în Spiritul lui Dumnezeu, starea de neputinţă spirituală, nevoia de Dumnezeu, va găsi putere şi împlinirea nevoii în Raiul fericirii. "Săracii în duhul" nu sunt nici idioţii, nici neînvăţaţii, ci oamenii smeriţi care recunosc că nimic bun nu locuieşte în ei şi de aceea sunt gata să-şi adape sufletele din Izvorul Binelui plenipotent. Sărăcia în duhul mândriei, care este duhul diabolic, este condiţia bogăţiei în Spiritul lui Dumnezeu. De aceea, spun Părinţii Bisericii, dacă nu îndeplineşti această condiţie a celei dintâi fericiri, nu vei avea acces nici la prima, nici la celelalte fericiri. A-mi vedea nevoia de Cristos este un pas absolut necesar pe care trebuie să-l fac pentru ca Duhul Sfânt să lucreze cu putere ‚în' mine şi ‚prin' mine.
Spiritul Sfânt este o Persoană, nu o forţă obscură prin care Dumnezeu lucrează. Ca orice persoană, Duhul Sfânt poate fi întristat (Efeseni 4, 25-32) şi chiar poate fi stins (1 Tesaloniceni 5, 19). De aceea, suntem invitaţi de Apostolul Neamurilor la o conlucrare continuă cu Spiritul lui Dumnezeu. Orice dezacord al nostru cu voia lui Dumnezeu atinge cea mai sensibilă Entitate a lăuntrului nostru, pe însuşi Duhul Sfânt.
Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu mărturiseşte despre noi că suntem copii ai Săi (Romani 8, 16). Prin Duhul Sfânt noi Îl mărturisim pe Dumnezeu lumii care nu-L cunoaşte (Fapte 1, 8). Suntem chemaţi la a purta făclia Domnului Isus în întuneric! Şi cum o putem face dacă nu chiar prin Isus, care Şi-a făcut culcuş în noi prin Spiritul Său şi care-Şi cere acum dreptul să ne conducă vieţile?
**
Intru într-o librărie. Caut un roman celebru. Rafturile sunt multe, cărţile sunt nenumărate. Mi-e greu... Într-un ungher, într-un colţ lăturalnic, găsesc ceea ce caut. Sunt două volume. Mă aşteptam doar la unul... Voi avea mai mult de citit. Achit ambele volume. Ies bucuros din librărie. Ajung acasă şi constat cu uimire că nu am ridicat decât primul volum. Deşi le-am plătit pe amândouă. Fac drumul înapoi. Vânzătoarea mă întâmpină zâmbind. Îmi întinde cartea şi îmi spune: "Luaţi-o! E a dumneavoastră. Aţi plătit-o!" Din inima Domnului Isus a curs şi sânge (răscumpărare) şi apă (Duh). Primul volum al Gogotei e îndreptăţirea noastră. Să nu uităm că, deopotrivă cu prima carte, ne aşteaptă cea de-a doua, puterea umblării în Duhul Sfânt. Golgota ne îmbie cu mireasma jertfei lui Cristos. Să revenim la ea, oridecâteori uităm să ridicăm volumul sfinţirii noastre prin Duhul Sfânt! Căci fără de un volum, aici, la Cruce, nu vom avea parte nici de celălalt. Prima carte e plătită. A doua la fel. Golgota ne aşteaptă, ne doreşte, ne cheamă să ne citim volumele salvării noastre eterne! Prin Isus Cristos, Domnul nostru!

"Spirite Sfânt, izvorul iubirii, vino la noi, ca să trăim iubirea Ta! Inima noastră Te caută-ntruna Roua Ta peste noi s-o reverşi. Inima noastră Te caută-ntruna Mângâierea noastră eşti. Fă să-i iubim pe oameni, fraţii noştri Cu iubirea lui Cristos. Fă să-i iubim pe oameni, fraţii noştri Dăruind al dragostei prinos! Spirit de foc, lumină pentru viaţă Eşti dorit de cei prea trişti. Spirit de foc, lumină pentru viaţă Peste inimi stăpâneşti. [1]" "Spirite Sfinte, lumină lină, al vieţii noastre Dăruitor, Vino din ceruri, dă-ne lumină Şi fi-ne azi Mângâietor. Am pierdut calea cea bună, dreaptă Şi-ntru păcate ne-am cufundat. O, vino, vino, toţi Te aşteaptă Ca şi pe-un soare prealuminat !" [2] [1], [2] - Cântările tinerilor catolici

14 iunie 2007 -

Dragostea, între răbdare şi adevăr

Dragostea - subiect dezbătut de poeţi, oameni de literatură, filosofi. Dragostea - temă care nu lipseşte din nici o religie, din nici o cultură, din nici o epocă. S-a vorbit mult despre ea. Însă toţi cei care au încercat să-i exprime tainele nu au reuşit decât să redea imaginea "jocului de umbre şi lumini al sensibilităţii lor" - Adriana Deculescu.
În inima celui care scrie, acest tip de dragoste e fragil prezent. Vorbesc despre "dragostea de patrie", sacrificiul suprem pentru apărarea naţiunii. Însă există şi animă încă multe suflete. Pe lângă "dragostea de glie", mai este şi "dragostea filială", manifestată în grija acordată părinţilor. Cei care au copii - şi sunt părinţi în toată puterea cuvântului - sunt gata să investească fără limite în fiii lor. Aşa ajungem la "dragostea părintească". Dacă orice lucru legat de serviciu poartă emblema elanului, entuziasmului meu, înseamnă că am "dragoste de muncă". Ce e comun în toate aceste forme de dragoste? Dăruirea. Acel "ceva" care mă ajută să înving pornirile meschine, egoiste sau josnice, acel "ceva" care mă înalţă şi îmi conferă demnitate.
În lucrarea mea de slujire împreună cu tinerii am remarcat cât de dramatic simţim cu toţii absenţa unor programe de consiliere spirituală, specifice vârstei noastre şi iniţiate de oameni care nu vorbesc doar de dragul de a vorbi. Biserica are excelente resurse catehetice, dar atât de puţine materiale de consiliere afectivă adaptate vremurilor! Una dintre problemele emoţionale ale tinerilor creştini este că relaţiile lor afective nu respectă două coordonate divine pe care eu le văd esenţiale: "răbdarea" şi "adevărul".
"De ce răbdare?" "Nu e un concept prea învechit?" "De ce să aştept înainte de a începe o relaţie de prietenie?" "Care ar fi motivele?" Înţeleptul Solomon, sub inspiraţia Spiritului Sfânt, afirmă: "Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe gazelele şi cerboaicele de pe câmp, nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea" - Cântarea Cântărilor 3,5. De ce? Un argument în sensul răbdării este că noi, tinerii din generaţia de azi, suntem mult mai puţin maturi decât cei din generaţiile trecute, la vârsta noastră. Superficialitatea vremurilor nu ne formează, ci prelungeşte infantilismul nostru mai mult decât trebuie. Un alt argument: "Dacă mă aventurez într-o relaţie de prietenie şi ea va fi un eşec, oare nu vom ieşi amândoi răniţi? Sunt eu gata să-mi asum responsabilitatea unei relaţii de prietenie?"
Debutul precoce al relaţiilor afective la tineri porneşte de la câteva premize false: "toţi cei din jur au prieten(ă)", "părinţii mei erau căsătoriţi la vârsta mea", "după ce mă căsătoresc, nu voi mai fi ispitit", "sunt incomplet(ă) fără un partener de viaţă", "mi-e teamă de singurătate". Pentru toate aceste idei preconcepute, Biblia oferă răspunsuri. Unora, Dumnezeu ne spune prin Cuvântul Sfânt să nu ne potrivim chipului veacului (Romani 12, 2), altora să selectăm cu grijă sfaturile părinţilor, ascultând de ei "în Domnul" (Efeseni 6,1). Altora, Domnul ne aşează în faţă modelul apostolilor de celibat în curăţie.
Nu este o crimă să fii singur! Nu este o boală să fii singur! E chiar de folos să trăieşti în solitudine în anumite momente din viaţă. Sau o viaţă întreagă. De pildă, înainte de a avea prietenă, pot încerca să pătrund sensul amiciţiei universale, am posibilitatea şi timpul să-mi fac amici în care să investesc şi pe care să-i iubesc. Aş putea utiliza timpul solitudinii mele pentru a mă concentra asupra profesiei. Iar în loc să mă plâng de ispitirile nenumărate, acum pot exersa autocontrolul şi stăpânirea de sine, virtuţi care-mi vor fi indispensabile în căsnicie. Singurătatea poate fi dimensiunea existenţei mele în care să mă descopăr şi să-L descopăr pe Dumnezeu. Singurătatea e pregătită pentru a fi creuzetul în care Duhul Sfânt face din mine "un iubitor de Cristos".
Pe de altă parte, pe tinerii care au început o relaţie de prietenie (evident, în sensul căsătoriei), Domnul Isus îi sfătuieşte să aşeze relaţia lor pe coordonata adevărului. Subsemnatul are probleme la capitolul ăsta, dar învaţă şi el... Trebuie să cunoaştem puţin psihicul uman pentru a înţelege cât de greu şi totuşi cât de benefic este pentru doi prieteni să spună unul altuia adevărul. Fetele văd monocromatic o relaţie de prietenie. O fată ştie adesea, foarte clar, şi încă de la începutul relaţiei, dacă un băiat este potrivit pentru a-i fi soţ sau nu. Pulsiunile lui, emoţiile lui, trăirile lui afective sunt asemeni unui curcubeu. Azi vede în roşu, mâine în violet, poimâine în verde. Cu toată aprecierea faţă de "specia masculină" - nomenclatură pentru care ar trebui să primesc brevet de inventator -, "cea dintâi creată", la care subscriu cu mare drag, sunt nevoit să afirm că fetele ne întrec în introspecţie şi deducţie. Pe seama acestor daruri, exponenta genului feminin ştie "ce" şi "pe cine" vrea, în timp ce el se frământă continuu. Mai sunt şi excepţii, recunosc. Cunoaşterea acestor diferenţe şi respectarea partenerului - ipotetic - ar fi de dorit să-i conducă pe cei doi la a căuta mai stăruitor voia lui Dumnezeu cu privire la unirea lor în tainica şi sfânta căsătorie. Adevărul lui Dumnezeu în noi ne va elibera întotdeauna şi, într-o relaţie, ne va da direcţia reală.
Confundăm dragostea cu dorinţa de a iubi. Ne lăsăm presaţi de prieteni sau de familie să intrăm în "prietenia pre-mariaj" înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu pentru noi. Căutăm în prietenie un remediu pentru singurătate sau pentru astâmpărarea poftelor. Pentru toate aceste cazuri, dragostea nu e nici în răbdare, nici în adevăr. Dragostea autentică apare în lumina cunoaşterii, clar, pur, mult mai profund decât orice impuls sexual generat de frumuseţea exterioară.
Dragostea reală nu vine decât în sfera binecuvântării Domnului Isus! Dacă nu-L iubim pe Isus, nu vom şti să iubim nici o altă fiinţă din universul acesta. Dacă avem în piept căldura Domnului Cristos, vom rezista şi frigului şi întunericului şi vânturilor şi ploilor căsniciei viitoare. Dacă nu-L avem pe Domnul Isus alături, azi vom trăi iluzia iubirii, mâine ne vom trezi ca doi străini, care şi-au adus laolaltă singurătăţile. Şi de e grea singurătatea unuia, cât de cruntă e singurătatea în doi!

"Rege al Iubirii, Doamne Isuse Cristoase, Cel cândva în mormânt cu trupul - din iubire -, în Iad cu Spiritul - din iubire -, pe tron cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - din iubire -, Cel ce eşti acum mereu printre noi şi în noi - din iubire -, luminează-ne mintea ca să înţelegem şi să trăim dragostea în răbdare şi adevăr. Căci Tu eşti răbdarea şi adevărul pentru noi şi Ţie slavă Îţi înălţăm, acum şi pururea şi-n vecii vecilor." Amin.

7 iunie 2007 -

Sa nu fim atat de ortodocsi

Intr-o seara, o tanara din Biserica noastra se apropie de mine, se prezinta si-mi propune un lucru amuzant. « Imi fac lucrarea de diploma pe tema convergente confesionale.Vreau sa te pozez in Biserica Catolica, asistand la slujba, si apoi si la seara de tineret evanghelica, Vox Dei. « Cativa tineri ii spusera fetei, studenta la jurnalistica, ca eu sunt catolic. Ca sa vedeti numai cat de mult ma cunosc tinerii din comunitate, ca nici ce confesiune sunt nu stiu. I-am explicat fetei ca am simpatie fata de anumite aspecte din lumea catolica, dar ca sunt protestant convins, motiv pentru care nu ma incadrez in tiparele proiectului ei. « Nu-i nimic », mi-a raspuns ea, « esti mai catolic decat multi dintre catolici ». Aici i-am dat dreptate, desi i-am refuzat respectuos propunerea.
De cateva zile, ascult un post de radio al miscarii evanghelice din cadrul Bisericii Ortodoxe, numita Oastea Domnului. O asociatie fata de care am deosebit respect si careia ii doresc sa creasca tot mai mult in aprofundarea mesajului cristic si in trairea lui ! Ostasii au un vorbitor de exceptie, un orator modern, erudit, profesor universitar la Institutul din Sibiu… mai multe detalii nu dau, pentru a nu i se descoperi identitatea. Hei, acest preot modern este apreciat tare mult de ortodocsii din tara intreaga. E chemat la fel de fel de conferinte si are nenumarate emisiuni la radio. (Intr-o vreme, eram si eu fascinat de unii predicatori protestanti. Acum nu mai sunt de nici unul. Ba chiar am inceput sa recunosc valori autentice in cei mai putini cunoscuti dintre ei. Cand se ajunge la un cult al predicatorului respectiv, va sfatuiesc sa nu-l mai prea ascultati ! « La pomul laudat sa nu te duci cu sacul, ca vei gasi mere care arata bine, dar care au coaja injectata, sunt asa-zisele mere dopate ». Asa si cu vorbitorii !). Hei, intr-o astfel de conferinta, transmisa in direct, preotul predicator modern este intrebat la un moment dat de unul dintre tineri : « Parinte, cum sa ne raportam la cei care au alte credinte decat noi ? » Nu stiu ce gest a facut « parintele », imi pot doar imagina, atat ca toti tinerii « ortodocsi din cale afara » au inceput sa rada si sa aplaude. Si apoi a inceput ofensiva. Nu ma opresc la toate confesiunile, ci doar la cele mai agresiv criticate : cultele catolice si denominatia baptista. Asadar, spune parintele, «Isus i-a zis lui Petru : inapoia mea, Satano ! Si Petru s-a dus la Roma ! » Stim cu totii ca la Roma se afla Papa… Apoi, ca se creaza un intreg imperiu catolic in Ardeal si ‘astia’ pun mana pe toate resursele financiare, administrative, politice, etc. Isi revendica chiar si mortii, care nu sunt ai lor. Cat despre baptisti, « funiile lor sunt prea scurte pentru fantanile ortodoxe », iar « raul ortodox a fost atat de puternic si involburat incat a dat peste el, creand baltile baptiste, care ‘put’ , baptistii au un « zambet » al lor specific si « baptistii ajung in cer, doar mai sunt si alte companii aeriene ; dar « compania noastra ortodoxa » este cea mai buna si mai sigura ». Raman aici cu relatarea. Am vrut sa ne facem o idee. Dupa terminarea conferintei radio, am mers la o batranica careia aveam sa-i fac o injectie. Era din confesiunea mea, de « balta » , ca sa-l citez pe parinte, citea din Biblie. Pe centru m-am intalnit apoi cu o sumedenie de alti tineri din aceeasi « balta » cu mine, dar paradoxal, miroseau a Cristos ! Frumusetea noptii si a oamenilor dragi intalniti mi-a golit tolba de sageti pe care « luptatorul cu fundamentalismul religios » din Andrei P. o are…
Sa mergem pe drumurile Sibiului ! Sa admiram cladirile ! Sa citim inscriptiile institutiilor de cultura ! Sa ne amintim ca Sibiul este capitala culturala a Europei pentru anul acesta. Sa mergem apoi in Oltenia ! Sa comparam cu orice oras de acolo! Superstitie, vrajitorie, bodegi la tot pasul. Puterea, civilizatia, cultura Ardealului si a Banatului provin din prezenta, in aceste binecuvantate teritorii, a catolicismului si a protestantismului. Liceele sibiene, spitalele poarta emblema slujirii unor oameni cu adevarat dedicati lui Dumnezeu, din ambele curente crestine « nonortodoxe ». Veti spune : « nu, e gratie sasilor si ungurilor ». Insa sasii erau majoritari protestanti, iar ungurii cam jumatate catolici, jumatate protestanti (reformati). Fara nici o tendinta de a nega contributia imensa pe care spiritualitatea majoritara, ortodoxa, a oferit-o Romaniei, sa nu uitam marturia pe care credintele occidentale au lasat-o in tara noastra ! Patapievici spunea : « un oras e cu atat mai sanatos, cu cat in el sunt prezente cat mai multe confesiuni ».
Diversitatea este un factor de echilibru social, nu stiu de ce noi romanii suntem frustrati permanent de faptul ca celalalt nu este dupa « chipul si asemanarea noastra ». Sa fie oare pentru ca nu avem constienta valorii de sine, ca si popor, ca si indivizi, ca si Biserica ?
« A fi ortodox inseamna a da cu pumnul in cel care nu e ortodox », spunea preotul predicator profesor (s.a titluri). Iubiti prieteni, vedeti cum fundamentalismul asta il gasim la orice nivel, pornind de la Biserica? Cand mi-am vizitat ultima oara profesorul de psihiatrie, pe coridor era scris un mesaj pentru toata sectia, afisat pe hol. Nu mai stiu sa-l redau integral, dar ideea era ca « putem colabora unul cu celalalt sau putem sa traim in aceeasi imbacsita atmosfera guvernata de suspiciune si neincredere ». Am cuplat la spusele domnului profesor si cred ca nerecunoasterea meritelor unui emerit medic sta, in primul rand, in calitatea oamenilor care-i stau alaturi sau care nu-i stau alaturi pentru ca sistemul, el insusi “infect, paranoid, fundamentalist”, i-a aruncat in alte sfere, pe criterii absurde. La orice nivel, in Romania se poate testa principiul acesta: “a fi… inseamna a da cu pumnul!”
Si totusi se poate si altfel. Chiar in ziua absolvirii mele primesc un mesaj : « Ma numesc Doru, …, te-am vazut pe forumul catolic, -unde tot cu ortodocsii ma cert, nu stiu cum se face-, si vrem sa te invitam la Oradea, la cateva biserici. Ideea parea buna si totusi nebuna. Domnul Doru era penticostal… (Acum, pentru cei care nu stiti, protestantismul este o religie care pune mai putin prêt pe misticism, in care delirul mistic nu se intalneste. Este credinta fondata numai pe Biblie, cu un deosebit interes fata de citirea si explicarea in detaliu a Scripturii si apoi fata de trairea crestina practica, de zi cu zi si schimbare launtrica. Dezavantajul protestantismului este absenta unei dimensiuni mistice, a unei interfate tainice Dumnezeu –om. Penticostalismul, pentru sociologul din mine, aduce in crestinismul protestant dimensiunea mistica, care exista in Biserica primara sub forma « xenolaliei ». Tendinta multor penticostali este de a fi persoane emotionale, intr-o permanenta cautare de experiente extrasenzoriale cu Dumnezeu « Asadar, doream sa ajung la Oradea, dar nu aveam incredere in cel la care voi merge. Si totusi, Oradea, orasul cu poate cei mai multi evanghelici din tara, centru de referinta al protestantismului evanghelic baptist si nu doar, ma atragea prea tare. Mi-au trecut mie prin minte tot felul de scenarii, cum ca nu mai plec de acolo neexorcizat de penticostali, dar nu a fost asa. Am ajuns in Oradea, la casa celui ce m-a invitat. Am intrat in bucatarie. Pe perete, un calendar greco-catolic peste care era pus Rozariul. In dormitor, la vedere, asezata Psaltirea ortodoxa. O publicatie a Oastei Domnului “imi zambea” de pe masa. “Eu ma credeam “crestin cu viziuni largi” inainte de a veni la dvs. Nu pot decat sa ma smeresc in fata dvs « , i-am spus gazdei. Fratele mi-a spus atunci o intamplare dintr-un sat de langa Oradea. Preotul ortodox, in duhul tipic al Ortodoxiei, obisnuia sa arunce cu noroi in evanghelicii din sat, oridecateori prindea ocazia sa gaseasca unita toata comunitatea. Odata, satui de predicile lui, credinciosii « ortodocsi », subliniez « ortodocsi », din parohia sa i-au spus : « Parinte, pleaca de la noi ! Daca nu stii sa cultivi iubirea, nu sadi ura ! »
Ce diferenta enorma: parintele Trifa, intemeietorul Oastei Domnului, spunea odinioara ca romanii nu traiesc o viata ancorata in Evanghelie, iar Traian Dorz , un alt lider al Oastei, afirma: “Biserica noastra (Ortodoxa adica), L-a lepadat pe Cristos ». Smerenia unor astfel de parinti ai spiritualitatii ortodoxe a fost rasplatita de Dumnezeu printr-o miscare activa, vie, animata de interventia puternica a Duhului Sfant. Astazi, ostasii au uitat vremurile in care ei insisi erau persecutati de Biserica Ortodoxa si au inceput ei sa-i persecute pe altii ! Iar smerenia de ieri a devenit atotsuficienta imbracata in haine de eruditie teologica universitara, dar fara autoritatea pe care o avea odata, gratie simplitatii si trairii curate. Pacat !
In concluzie, sa nu fim atat de ortodocsi incat Domnul sa spuna ca suntem prea « ortodocsi » pentru El, sa nu fim atat de catolici incat sa Ii luam lui Isus dreptul de a fi universal, sa nu fim atat de baptisti incat sa uitam sa spunem asemeni « baptistului Ioan » ca nu suntem vrednici nici macar sa-I dezlegam Domnului Isus curele incaltarilor, sa nu fim atat de penticostali incat sa uitam ca fara dragoste, chiar plini de daruri, suntem doar instrumente muzicale care fac zgomot, nu muzica…
Si, indiferent de avionul cu care vom merge spre cer, sa intelegem odata pentru totdeauna ca traiectoria e Una, purtand numele Isus Cristos, iar motorul este inima Porumbelului Duh Sfant, Cel care ni-L aduce pe Tatal si pe Fiul nu mai departe de noi, cutezatorii spre inaltimea eternitatii cu Dumnezeu!

Instinctul patern al lui Dumnezeu

Am intenţionat să încep reflecţia utilizând o comparaţie între instinctul matern uman şi dragostea Tatălui din ceruri. Mi-am amintit însă de mulţimea copiilor avortaţi, de multe cămine ce adăpostesc, în lumea întreagă, copii părăsiţi şi mi-am spus că nu e tocmai potrivit să folosesc acest exemplu. Am găsit însă pe internet un articol interesant, scris de un iubitor al animalelor. Acesta relatează cum, în urmă cu câţiva ani, a mers pentru prima oară cu Tina, căţeaua sa, la "Grădina zoologică". Această vizită urma tocmai după ce puii săi fuseseră îndepărtaţi de ea, iar Tina era copleşită de tristeţe. Să-l lăsăm însă pe autorul articolului să continue povestirea: «Fără să vreau, observam reacţiile pe care le avea în faţa cuştilor diferitelor animale. Vederea elefantului a făcut-o să-şi înalţe capul mirată şi să tragă aerul puternic pe nări. Apoi a ridicat o lăbuţă din faţă şi a încremenit aşa câteva momente. 'Ce animal ciudat! Ce mare, ce calm şi ce nas lung are' - parcă voia să-mi spună. Într-o cuşcă, pe o alee lăturalnică, se învârteau nervoşi câţiva lupi. Imediat ce i-a văzut, Tina a început să latre furios, părul de pe spate i s-a zbârlit, iar lesa a devenit elementul-cheie în încercările mele disperate de a o îndepărta de cuşca respectivă. Tot lesa a salvat şi păunul colorat care se plimba ţanţoş într-un ţarc. 'Pe ăsta l-aş fi mâncat cu fulgi cu tot, dacă m-ai fi lăsat', îmi arunca Tina priviri rugătoare, 'Ia uită-te la el ce înfumurat e, nu te calcă şi pe tine pe nervi?' În schimb, când am trecut pe lângă cuşca tigrului, şi-a pus coada între picioare, capul în pământ şi a grăbit pasul. 'Eu mă grăbesc, am alte treburi, tu poţi să stai aici cât vrei', mi-a transmis ea.
La un moment dat, am trecut pe lângă o cuşcă ce părea goală. Am mers mai departe, însă Tina s-a oprit. Am întors capul şi în clipa aceea am văzut şi eu ceea ce îi atrăsese atenţia. Lipiţi de gardul de sârmă stăteau nişte pui de vulpe. Cred că nu împliniseră nici măcar o săptămână. Erau jigăriţi şi tremurau de frig din toate încheieturile. Tina s-a lipit şi ea de gard şi a început să schelălăie uşor. Simţind laptele matern de care fuseseră lipsiţi în ultimele zile, puii de vulpe, care erau puţin mai mari decât pumnul meu, şi-au înălţat boticurile în aer şi au început să adulmece cu nesaţ. Această scenă, în care instinctul matern al Tinei vibra prin toată fiinţa ei, m-a impresionat extraordinar" (Dragoste de mamă, Axon Alexandru).
Hei, pentru a afla ce s-a întâmplat cu puii de vulpe haideţi să pacurgem reflecţia noastră în întregime!
Martorii vieţii, morţii şi învierii Domnului Isus au avut o surpriză extraordinară atunci când Cristos le-a vorbit despre Înălţarea Sa. Întotdeauna Domnul S-a arătat aplecat spre oameni, nu înălţat deasupra lor. În plus, în toată vâltoarea lumii desacralizate, Isus era singurul care ar fi putut aduce o rază de sfinţenie. Mai erau încă multe întrebări de lămurit, multe trupuri şi suflete de vindecat. De pe muntele Măslinilor, Domnul se înalţă însă la cer! Este vreme de înălţare. Dar ce vor face ucenicii fără El? Ce va face Maica Sfântă? Ce va face lumea întreagă fără Isus?
Cu 850 de ani înainte de Cristos, înălţarea lui Ilie prefigura Înălţarea Domnului şi, deasemenea, înălţarea drepţilor în vremea cea de pe urmă (1 Tesaloniceni 4, 16). Ilie lăsase pe pământ un singur martor, pe Elisei, discipolul său. Isus a lăsat în urmă milioane de martori care l-au văzut înălţat prin ochii apostolilor şi ai credinţei. De la răsărit până la apus, în orice clipă, creştinii înalţă spre cer cântare şi rugăciune de biruinţă.
Interesant este faptul că Elisei avea o slujbă modestă. Scriptura îl descrie pe Elisei drept cel care «turna apă pe mâinile lui Ilie» (1 Regi 3, 11). Trebuie să ne imaginăm faptul că nici Ilie nu trăia o viaţă comfortabilă. Mântuitorul însă a fost robul tuturor. Când a început să investească în ucenici, i-a avertizat mai dinainte de orice lucrare că «Fiul Omului nu are nici măcar unde să-Şi plece capul». Acum, iată-L pe Domnul pe Muntele Înălţării, la poalele căruia se află Grădina Ghetsimani, locul agoniei de dinainte de răstignire. Întâmplătoare aşezare? Nu cred. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. La baza proslăvirii stă umilinţa.
Cu mantaua sa, Ilie loveşte apele care se despart. În înţelegerea Bisericii şi în deplină concordanţă cu ansamblul Scripturii, «mantaua» reprezintă Cuvântul divin şi Spiritul Sfânt, iar «apele» - moartea. Atunci când Ilie este ridicat la cer, lui Elisei îi rămâne mantaua. Atunci când Domnul Isus se înalţă, pe pământ rămâne Cuvântul. Prin viu grai şi prin colecţia de scrieri nou-testamentale. Ca şi altădată, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, despică apele morţii, la care suntem condamnaţi cu toţii prin păcat. Indivizii, familiile, societăţile, naţiunile care acordă un respect deosebit Sfintei Scripturi se bucură de o expansiune morală şi materială extraordinară. Acelaşi Cuvânt din faţa căruia apele se retrăgeau în semn de închinare - 2 Regi 2, 8 - acelaşi Duh prin care apele erau purificate la simpla Lui atingere - 2 Regi 2, 22 - sunt astăzi la lucru. În inimile gata să-l primească, Cuvântul va clădi un om nou, sfinţit, care se aseamănă din ce în ce mai mult cu Fiul lui Dumnezeu. Dar Cuvântul nu ar avea nici un folos dacă Spiritul Sfânt nu ne-ar conştientiza «cine suntem noi şi cine este Dumnezeu». Coarda sufletului nostru care vibrează cântarea veşniciei nu poate fi atinsă decât de dumnezeiescul Duh Sfânt. Prin Spritul Său, Isus nu doar că rămâne cu omul, ci rămâne în om, «în centrul castelului interior», cum descria lăuntrul sfânta Tereza de Avilla.
Fără Domnul Isus, omenirea pare abandonată. Însă prin Înălţarea Domnului şi Pogărârea Duhului Sfânt, Cristos este mai aproape de noi ca niciodată. Spiritul Sfânt zămisleşte omul cel nou, imitator al Celui de-al doilea Adam, omul care poartă în el întreaga Sfântă Treime.
Ce s-a întâmplat însă cu puii de vulpe? Proprietarul Tinei s-a apropiat de îngrijitor, cerându-i permisiunea să-i ducă acasă: "'Au nevoie de o mamă... i-aş putea lua eu, dacă este posibil...', am replicat pe un ton timid. În momentul acela, o lumină s-a aprins în ochii îngrijitorului. Ţinea foarte mult la animale. 'Desigur! O să vorbesc eu mai târziu cu administratorul, dar nu cred că o să fie vreo problemă'. Aproape că plângea de bucurie. 'Numai să-i aduceţi înapoi când se pun pe picioare'. Prin acest gest, i-am făcut fericiţi pe căţeaua mea Tina, pe un îngrijitor cu un suflet mare şi am salvat de la o posibilă moarte patru pui de vulpe. După trei luni de zile, am adus înapoi la Grădina zoologică patru vulpiţe vioaie şi sănătoase », încheie povestirea iubitorul de animale.
Înfiaţi prin Isus Cristos. Acesta este statutul copiilor lui Dumnezeu. Sub ocrotirea Domnului Isus, «puii pricăjiţi, obosiţi de lupta cu poftele firii», devin puternici, «pregătiţi pentru Rai». Tatăl ar putea să ne lase acolo, în agonia păcatului. Dar e gata să ne hrănească cu «laptele duhovnicesc» şi nu doar. Un singur inconvenient are comparaţia noastră. Puii nu au putut alege înfierea lor de către Tina. Noi avem libertate deplină de a-L alege sau de a-L respinge pe Domnul Isus. S-ar putea să credem că vom trăi şi fără de El. Şi vom trăi un timp... câteva clipe în cuşca vieţii terestre. Când orologiul va bate prima clipa a libertăţii veşniciei, se va vedea că doar cei ce s-au lăsat înfiaţi de Cristos au forţa de a trăi etern.
Isus nu ne-a părăsit prin Înălţarea Sa ! Ce dreptate au sfinţii: «Isus S-a înălţat la Cer pentru ca Cerul să se pogoare în noi!»

Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am spus: De noi cum nu Ţi-e silă, preascumpul meu Isus? Cum nu-Ţi întorci Tu faţa cu silă de la noi, Şi cum mai vrei să suferi, făptura de noroi? Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat, Cel care peste aripi de îngeri a călcat? Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o fereşti, În tină omenească să nu Ţi-o murdăreşti? Cum poţi să suferi Doamne miros de putregai, Când ai tămâia dulce a crinilor din rai? Cum poţi să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit? Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit? Şi cum fiind căldura iubirilor cereşti, În inima mea rece Tu vrei să locuieşti? Tu, Cel ce stai în cerul cu mari luminători, În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori? Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu Ieşi de la mine Doamne că păcătos sunt eu. Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat. Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curăţit, Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit, Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins, Şi peste sărăcia mea goală ai întins Un colţ al hainei Tale, şi m-ai făcut bogat, Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat, Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput, Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut... Zorica Latcu - Maica Teodosia

17 mai 2007 -

Demoni sau sfinţi?

Foarte mulţi convertiţi la creştinism din ţările păgâne au aceeaşi reacţie atunci când vizitează comunităţile religioase occidentale: "În biserică, oamenii sunt îngeri. În afară, demoni". De atâta vreme, noi, creştinii "minoritari" din România purtăm în gând dorinţa comuniunii de credinţă cu fraţii noştri de peste hotare, din acele teritorii unde denominaţiile noastre au nu doar confortul numeric, ci şi apreciere generală. Un catolic tânjeşte să viziteze Italia, un protestant America. Ajunşi în ţinuturile unde "curge lapte şi miere" amândurora le vor fi înşelate aşteptările. Este o lege care guvernează orice structură socială, lege surprinsă profund de un sociolog francez: "Agresiunea externă creşte riscul coeziunii interne" - Causer. Biserica persecutată este Biserica glorificată, sângele martirilor, sămânţa creştinilor. Cu toate acestea, credinţa oamenilor lui Dumnezeu a fost puternică în orice vreme. Iar ceea ce ar trebui să ne intereseze este credinţa noastră, a dumneavoastră şi a mea, în parte. În fond, nivelul de credinţă al Bisericii contemporane este în relaţie directă cu măsura credinţei noastre.
*
Cred că una dintre motivaţiile pentru care lucrările sfinţilor au rămas consemnate în istoria umanităţii este şi aceasta de a ne servi drept model al iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Dacă ar trebui să asociez numele sfinţilor practici cu o virtute anume, m-aş gândi, în primul rând, să pun în dreptul lor termenul "credinţă".
Aţi pune copilului dvs. numele "Paraschiva"? Dacă nu toţi, cei mai mulţi nu aţi face-o. În satul natal al părinţilor mei, trăia o doamnă cu numele acesta. Lumea rurală păstra, cu ceva timp în urmă, o oarecare "pietate populară" pe care oraşul o lepădase de mult. Poate că era cândva "la modă" numele acesta, cum sunt multe altele astăzi. Sau poate că părinţii acestei doamne cunoşteau câte ceva din istoria de viaţă a sfintei Paraschiva. Şi au văzut în acest personaj fabulos un om al credinţei, ale cărui realizări duhovniceşti le-ar dori orice iubitor de Cristos pentru descendenţii săi. Nu putem şti. De pildă, ai mei părinţi mi-au pus numele "Andrei" pentru că m-am născut pe 30 noiembrie, dată la care, în ritul bizantin, se aminteşte despre apostolul Andrei. Nici prin minte nu le-a trecut să lege persoana mea de credinţa apostolului; ei nu, dar Altcineva da. Această sfântă Paraschiva, despre care noi, creştinii moderni, cunoaştem atât de puţin, s-a născut într-un sat din Tracia, dintr-o familie de credincioşi bogaţi. La o vârstă fragedă, copila aude la slujbă cuvintele Mântuitorului, prin citirea Evangheliei: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-Şi ia crucea şi să mă urmeze" - Matei 16, 24. Ieşind din Biserică, Paraschiva întâlneşte un sărac căruia îi dăruieşte hainele sale scumpe. Este doar începutul dedicării sale. Este prima faptă a credinţei pe care noi o păstrăm. Au urmat altele şi altele până la sfârşitul vieţii, când Preaiubitul inimii ei a chemat-o Acasă.
**
Am citit cu fervoare Iacov 2. De la început şi până la sfârşit. L-am citit şi recitit de multe ori înainte. Priveam mereu textul acesta ca pe un punct de controversă între catolici şi protestanţi, între teologia lui Iacov şi cea paulină. Însă, ca niciodată până acum, mesajul Duhului Sfânt, cel ce a grăit prin Iacov, mi s-a părut clar, concis, uşor de asimilat, în acord cu spiritul nou-testamental şi departe de a se dori, prin el însuşi, o controversă teologică. Iacov porneşte de la o realitate a Bisericii primare şi anume faptul că felul în care sunt văzuţi săracii este diferit de modul preferenţial în care sunt primiţi bogaţii în comunitatea religioasă. Acest punct este începutul unei mirobolante prelegeri despre credinţa reală.
Atât Biblia, cât şi Tradiţia Patristică consideră o credinţă care nu se exprimă prin fapte o "credinţă drăcească". Apostolul Iacov spune: "...dar şi dracii cred... şi se-nfioară" - Iacov 2, 19b. Sunt mulţi oameni care cred, intelectual, întreaga Scriptură. Sunt mulţi care ştiu că există un Dumnezeu, un Mântuitor, un Mângâietor. Eşti uimit să constaţi faptul că ştiu pe de rost versete întregi. Le place chiar să asiste la serviciile de cult şi sunt primii care se oferă atunci când Biserica întreprinde vreo acţiune caritabilă. Unii se laudă cu spiritualitatea lor prin fel de fel de emisiuni. Celor familiarizaţi cu cele sfinte, celor care-şi trăiesc viaţa în părtăşie smerită cu Domnul, le e uşor să descopere falsul credinţei lor. Întrebarea acută care se pune este: "În care categorie intră credinţa mea? Dincolo de aparenţe, în esenţe, în adânc, aparţin lui Cristos? Mă leagă credinţa mea de cer? Faptele mele despre ce fel de credinţă vorbesc?"
Spiritul Sfânt ne oferă câteva criterii prin care ne putem "testa" credinţa. Un prim criteriu de disociere între cele două tipuri de credinţă, cea drăcească şi cea a sfinţilor este cel cu care Iacov îşi începe "dizertaţia" despre credinţă şi fapte. O credinţă pasivă, moartă, firească, îi priveşte pe oameni diferenţiat: bogat şi sărac, intelectual şi necalificat, român şi rom, membru al aceluiaşi cult cu al meu şi frate, indiferent de religie, etc. În credinţa pasivă există iubire, dar una sectară, exclusivistă, limitată la imediata vecinătate a Eului. Credinţa activă caută să-i cuprindă pe toţi, vede dincolo de aparenţe, caută frumosul din om, fără să nege însă, măcar pentru o clipă, realitatea obiectivă. Maica Tereza povesteşte cum a luat un boschetar muribund de pe stradă, spre a-l conduce la sanatoriul înfiinţat de ea: "Nu voi uita niciodată momentul în care am adunat un om de pe stradă. Era acoperit de viermi. Faţa lui era singurul loc neatins. L-am adus în căminul pentru muribunzi şi nu mi-a zis decât: 'Am trăit ca un animal pe străzi, acum voi muri ca un înger iubit şi alintat'." Credinţa pasivă vede viermii, cea activa faţa luminoasă. Credinţa drăcească vede animalul, credinţa sfinţilor vede îngerul. Cumva, fiecare vede în altul ceea ce este el însuşi.
Credinţa pasivă mărturiseşte un adevăr, credinţa activă trăieşte Adevărul, îl practică (v. 19, 21, 25).
Apoi, credinţa moartă nu este gata să-şi asume riscuri. În opoziţie cu prima, credinţa vie sacrifică totul. Să privim la Abraham! Dumnezeu îi făcuse promisiunea că va fi părintele spiritual al poporului ales. Anii au trecut şi Sarah nu a rămas însărcinată. La bătrâneţe, promisiunea Domnului se împlineşte. Speranţa renaşte în Abraham. Dumnezeu îl iubeşte, el are preţ în ochii Creatorului, e cuprins în planul Său şi pomenirea sa nu se va şterge. Fiul promis vine. E frumos la chip şi cu o minte ageră. Dumnezeu îi spune însă lui Abraham să-l jertfească pe Isaac. Pe cel graţie căruia pomenirea sa pe pământ nu s-ar fi şters în veac. Abraham e gata să sacrifice totul. Ca o reverberaţie din timpurile Genezei până în Apocalipsa post-modernismului nostru fapta lui Abraham rămâne mărturie a credinţei veritabile. Un alt exemplu: Maica Tereza a fost surprinsă de credinţa unei femei sărace, mamă a opt copii. Într-o zi, sfânta a adus acestei familii orez. Mama dă jumătate din orezul primit copiilor. Cu cealaltă jumătate, iese din casă. O dăruieşte familiei vecine de musulmani. "De ce?", întreabă Tereza. "Pentru că şi ei au nevoie", vine răspunsul. De ce? ar trebui să ne întrebăm şi noi. Pentru că sacrificiul face parte din ecuaţia credinţei.
În sfârşit, poate cea mai dureroasă caracteristică a unei credinţe drăceşti este aceea că ea dă iluzia mântuirii - Matei 25, 41. Credinţa sfinţilor va surprinde prin răsplătirea neaşteptată - Matei 25, 31-46.
***
Credinţa sfinţilor, credinţa dracilor... Pe unde ne găsim? Încă Apa Vieţii curge. Încă mai e vreme de convertire. Încă mai e har pentru noi. Profesorul de psihiatrie al facultăţii de medicină sibiene spunea în faţa unui auditoriu laic: "Credinţa cuiva poate 'trezi' cele mai puternice izvoare latente de vindecare. O credinţă reală poate săvârşi minunea". Să rămânem cu acest gând frumos: o credinţă reală poate să schimbe lăuntrul, să sfarme păcatul, să reaşeze chipul lui Isus în noi toţi. Credinţa sfinţilor poate să topească gheaţa, să pună întunericul pe fugă, să alunge incertitudinea, teama şi moartea.
În cele câteva ore din noaptea lumii, să alegem să mergem cu Lumina, făcându-i loc Domnului Isus în noi! Mâine, când zorii vor veni, să nu cumva să fim găsiţi ca şi fii ai întunericului. Şi doar când Domnul Isus "va intra la noi, va cina cu noi şi noi cu El" - cf cu Apocalips 3, 20 -, credinţa sfinţilor va fi a noastră şi noi vom fi sfinţi, uniţi cu Dumnezeu pentru veci. Amin.

10 mai 2007 -

Recuperarea demnităţii

La cursul de bio-etică, discutându-se subiectul "euthanasia", am fost confruntat cu întrebarea: "Cum poţi lăsa un suferind de o boală cronică, într-un stadiu terminal, să supravieţuiască, îndurând cele mai cumplite chinuri? A-i curma viaţa nu ar reprezenta o dovadă a respectului pentru demnitatea umană?" Atunci mi-am pus serios întrebarea: "Ce este demnitatea?" După ce mi-am dat răspunsul, în minte mi-au venit exemplele unor cunoştinţe, unele demne, altele nedemne. Curios este faptul că mulţi handicapaţi fizic şi mental, mulţi bolnavi fără nădejde, emană o veritabilă demnitate, în timp ce oamenii sănătoşi, bogaţi, frumoşi, inteligenţi par aşa de săraci în această virtute. La Rochefaucald spune: "Există o demnitate care nu atârnă de noroc, este o anumită atitudine care ne distinge şi care pare a ne destina pentru lucruri mari, este preţuirea pe care ne-o dăm singuri, fără a ne da seama. Prin aceasta, câştigăm respectul celorlalţi oameni şi, de obicei, ea este aceea care ne pune deasupra lor mai mult decât naşterea, funcţiile şi decât însuşi meritul". Iată cum, din nou, alunecăm pe o pistă greşită. Legăm demnitatea de lucruri exterioare. Oricât vom încerca să schimbăm contextul, vom avea surpriza să aflăm că, în căutarea propriei noastre demnităţi, suntem la fel de puţin respectabili ca la început. Îmi iau o slujbă nouă, am mai mulţi bani. Îmi cumpăr haine de valoare şi, dacă se poate, ţin eticheta la vedere, pentru ca prietenii mei să vadă că am vestimentaţie de firmă. Treptat, numărul amicilor creşte în progresie geometrică. Îmi sunt mai aproape mai ales când au nevoie de împrumuturi. Mă analizez şi îmi pun pe drept întrebarea: "Ce respectă prietenii mei la mine? În relaţiile noastre, eu am demnitate sau banii mei?" Cunosc oameni care leagă demnitatea cuiva de statutul său marital. Sunt foarte mulţi români care gândesc aşa. Un păstor de suflete mă înţeapă periodic: "Mai ai un pas până vei deveni doctor adevărat. Îţi lipseşte o coastă...", o soţie adică.
Am căutat câteva definiţii ale conceptului de demnitate. Demnitatea e "autoritatea morală", "prestigiul cuiva", "gravitatea", "măreţia", "rangul", "funcţia" sau "însărcinarea înaltă". Demnitatea este "valoarea supremă a omului şi a naţiunii", "măsură de apreciere între oameni", "procesul de apreciere a individului ca om". Fiecare om doreşte să fie demn. Pentru orice nevoie şi dorinţă există un substrat real şi un răspuns adecvat. Substratul ar trebui căutat pe undeva în primele declaraţii ontologice: "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune..." (Geneza 1, 31). După ce omul a fost creat, Dumnezeu a analizat întreaga Creaţie, în vârful piramidei căreia l-a aşezat pe om şi l-a declarat desăvârşit. Măreţia, autoritatea, demnitatea cu care omul a fost investit (Geneza 1, 28), încă din procesul "fabricaţiei", explică foamea de demnitate a lumii întregi. Alegerea neinspirată, dar liber consimţită, a păcatului ne aruncă în abisul depărtării de Dumnezeu. Pachetul binecuvântării, care include demnitatea, este retras. Realitatea zilelor noastre, zugrăvită de Sfântul Părinte în mesajul "Urbi et Orbi" de anul acesta nu e decât proiecţia, peste veacuri, a rebeliunii faţă de Dumnezeu cu întregul Său sistem de valori:
"Câte răni, câtă durere în lume! Nu lipsesc calamităţile naturale şi tragediile umane care provoacă nenumărate victime şi uriaşe pagube materiale. Mă gândesc la ceea ce s-a petrecut recent în Madagascar, în Insulele Solomon, în America Latină şi în alte regiuni ale lumii. Mă gândesc la flagelul foametei, la bolile incurabile, la terorism şi la sechestrările de persoană, la miile de feţe ale violenţei - uneori justificată în numele religiei - la dispreţul pentru viaţă şi la violarea drepturilor umane, la exploatarea persoanei. Privesc cu îngrijorare la starea în care se găsesc nu puţine regiuni ale Africii: în Darfur şi în ţările vecine starea continuă să fie catastrofală şi din păcate situaţia umanitară este subevaluată; la Kinshasa, în Republica Democratică Congo, ciocnirile şi jafurile din săptămânile trecute suscită temeri privind viitorul procesului democratic congolez şi reconstrucţia ţării; în Somalia reluarea confruntărilor îndepărtează perspectiva păcii şi agravează criza regională, mai ales în ceea ce priveşte deplasările populaţiei şi traficul de arme; o gravă criză roade Zimbabwe, pentru care Episcopii ţării, într-un recent document, au indicat ca singura cale de depăşire rugăciunea şi angajarea activă pentru binele comun. De reconciliere şi de pace are nevoie populaţia din Timorul de Est, care se pregăteşte să trăiască importante alegeri electorale. De pace au nevoie şi Sri Lanka, unde doar o soluţie negociată va putea pune capăt dramei conflictului care însângerează ţara şi Afghanistanul, marcat de crescânda nelinişte şi instabilitate. În Orientul Mijlociu, pe lângă semne de speranţă în dialogul dintre Israel şi Autoritatea palestiniana, nimic pozitiv nu vine din păcate dinspre Irak, însângerat de masacre continue, în timp ce populaţia civilă emigrează. În Liban, paralizia care a cuprins instituţiile politice ameninţă rolul pe care ţara e chemată să îl desfăşoare în regiune şi pune în pericol viitorul ei. Nu pot, în fine, uita dificultăţile pe care comunităţile creştine din Ţara Sfântă le înfruntă zilnic şi exodul creştinilor de acolo, din leagănul credinţei noastre. Faţă de ei îmi reînnoiesc cu afecţiune expresia apropierii mele spirituale".
Am fost cândva liberi să alegem între bine şi rău. Acum nu mai putem. Veninul şarpelui ne-a otrăvit fiinţele cu egocentrism. Suntem într-o criză a identităţii, ce atrage, automat, o criză a demnităţii noastre. Aşa gândeau şi ucenicii Domnului Isus. Tocmai în momentul în care promisiunile profetice păreau că-şi găsesc împlinirea deplină în Isus, Acesta suferă batjocură, e dat la moarte dureroasă, iar trupul Său e aşezat într-un mormânt al unui fariseu milostiv. Nici măcar nu îndrăznesc să iasă din cetate, de frica învăţătorilor Legii, sunt ascunşi într-o casă, în spatele unei uşi zăvorâte. Femeile mironosiţe pornesc să ungă corpul decedatului Isus cu miresme. Domnul murise într-o zi premergătoare Sabatului, iar sâmbăta ce urma le-a obligat să lase trupul neîmbălsămat. Chiar se gândeau cum vor putea deplasa piatra de câteva tone, cum vor putea trece de sigiliul roman, cum vor îndupleca puternicele gărzi, lăsate de strajă, să le ajute.. Surprinzător, îngerii le întâmpină cu vestea glorioasă: " A înviat!" Ele merg degrabă la ucenici, le împărtăşesc minunea... iar evreii aceştia, fricoşi, disperaţi, închişi într-o odaie ascunsă, îşi redobândesc demnitatea. Frica de ieri devine curajul de a înfrunta moartea prin martiriu sau exil. Disperarea de ieri e înlocuită de speranţa într-o înviere mai bună. Închistarea de ieri e astăzi deschidere spre o lume întreagă, în evanghelizare şi misiune. Între ziua de ieri, când erau fără demnitate, şi azi există mesajul: "Cristos a înviat!" Ştiţi care este paradoxul? Nici un om nu a făcut nimic, vreme de milenii, pentru a redobândi demnitatea pierdută. Domnul Isus, deşi neîmpărtăşind alegerea păcatului, ne-a recuperat demnitatea prin moarte şi Înviere. Abia acum ceea ce spune Schiller se transformă din "utopie" în "realizabil": "Demnitatea voastră e în mâinile voastre, păstraţi-o! Ea coboară cu voi! Cu voi se va înălţa!"
Demnitatea nu trebuie să depindă de culoare, sex, vârstă, naţionalitate, sănătate, stare civilă. Ci doar de o alegere: a fi sau a nu fi cu Isus, a-L primi sau a nu-L primi ca Mântuitor, a trăi sau a refuza minunea învierii tale prin El!
Cristos a înviat!

19 aprilie 2007 -

Chemarea la Înviere

Cum sa-L intalnesc pe Hristos cel Inviat - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

"Memoria aproape m-a lăsat, dar ţin minte două lucruri: că sunt un mare păcătos, iar Cristos un Măreţ Mântuitor." - John Newton
Un călugăr catolic se roagă pentru mântuirea comunităţii pe care o slujeşte. Toate restaurantele din oraş se închid. Un preot ortodox sibian mijloceşte cu genunchii plecaţi şi cu lacrimi pe obraz pentru tinerii care trec pe lângă geamul său, îndreptându-se spre locurile pierzării. Nu peste multă vreme, el va iniţia cea mai cutremurătoare mişcare de regenerare spirituală şi morală a Bisericii Ortodoxe, care atinge şi astăzi mulţimi de inimi tinere. Un pastor baptist, în plenul senatului Statelor Unite, Îi cere iertare lui Dumnezeu pentru legiferarea păcatelor, îndrăznind să le numească. Rugăciunea lui întoarce mulţi americani la Domnul şi revigorează credinţa Bisericilor protestante din lumea întreagă. Continui cu exemple din imediata mea vecinătate. În noaptea de Revelion, primesc din partea uneia dintre cele mai strălucite minţi ale medicinii sibiene, o tânără catolică, următorul mesaj: "Ceea ce îmi doresc (pentru anul următor) pot exprima într-un cuvânt: 'Isus'." Cunoscând-o, o şi cred. Iar, în sfârşit, o bătrânică se aşează lângă mine de fiecare dată când merg la slujbă, întrebându-mă: "- Ai fost la cateheză?" "- Nu", îi răspund de fiecare dată, "am făcut deja cateheza, nu aparţin acestei comunităţi religioase, nu am timp...". Îmi zâmbeşte şi îşi reînnoieşte invitaţia pentru săptămâna viitoare. Ea e nelipsită de la Casa Domnului.
Ce spuneţi de oamenii aceştia? Nu-i aşa că, atunci când ne gândim la lucrurile sfinte, la slujbe şi activităţi ecleziale, asociem ideea de Biserică cu cea de comunitate a "sfinţilor practici", oameni cu vieţi exemplare, de o moralitate fără pată, cu pasiuni exclusiv duhovniceşti, cu un fel de a se îmbrăca şi de a se comporta "nefiresc", "suprafiresc"?
* * *
Îmi amintesc de o seară în care paşii mă purtau spre biserică. Urmau noaptea şi dimineaţa în care se celebrau "Învierea". Nu prea vizitam lăcaşul de cult pe atunci decât la sărbătoarea pascală. Cete de oameni porneau în aceeaşi direcţie. Era însă o doamnă care stătea în poartă, ne sorbea din priviri pe noi toţi şi ne ura de bine pe un ton tragic: "- Duceţi-vă voi! Eu sunt prea păcătoasă pentru a merge la Înviere!" M-au urmărit spusele ei. Ştiţi de ce? Sunt oameni care afirmă cu tărie că nu-i interesează Dumnezeu. Sunt oameni care se străduiesc să creadă că nu există Dumnezeu. Sunt oameni specializaţi în a inventa cărţi, documentare şi filme împotriva lui Dumnezeu-Fiul. Ne-am pus vreodată problema că, în toată diversitatea lumii departe de Biserică, sunt suflete care nu mai cred în iertarea lor, în învierea lor?
Există pe undeva, în Vechiul Testament, o carte numită "Cântarea Cântărilor". Se afirmă despre această carte că ar fi un elogiu la adresa iubirii. Evreii o consideră o scrisoare de dragoste a lui Dumnezeu pentru poporul ales. În acord cu Tradiţia, "Cântarea Cântărilor" este o carte alegorică ce evocă dragostea dintre credincios şi Domnul Isus. Fata reprezintă Biserica şi, prin Biserică, pe fiecare credincios convertit în parte. Iar Solomon ar fi un exponent al Domnului Isus. Printre primele cuvinte ale fetei stau acestea: "Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului" - C.C. 1, 5 - . Fata îşi vede păcatul, natura adamică, atunci când se întâlneşte cu Solomon. Lumina lui Cristos descoperă păcatul din noi. Cu toată dragostea şi în deplin discernământ spun că a te vedea "negru", "căzut", vrednic de a fi "damnat", poate fi începutul zămislirii în tine a unei făpturi noi.
Suntem foarte diferiţi ca oameni. Chiar şi gemenii ce împart acelaşi sac vitelin pentru o vreme, au alte direcţii de viaţă, nu de puţine ori antagonice. Un singur lucru ne leagă pe toţi: PĂCATUL. Pe cei morali şi pe cei căzuţi pradă cumplitelor patimi. Pe cei bogaţi, precum şi pe nevoiaşi. Pe intelectuali şi pe analfabeţi. "Toţi doar au păcătuit şi sunt lipsiţi de măreţia lui Dumnezeu", spune apostolul Paul în "Scrisoarea către Romani 3, 23." În lumea noastră, nu eşti un vorbitor agreat dacă aduci vorba despre păcat. Curând, clericilor noştri li se va interzice să predice despre păcat. Iată unul din multele şi multele motive pentru care mă bucur că sunt un simplu laic, insignifiant: pot spune lucrurilor pe nume, fără consecinţe. Însă, atunci când vorbesc despre păcat, mă gândesc mai întâi la mine. Eu sunt o mostră de păcat. "Cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea, din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea"[1]. Convertirea mea m-a făcut să cred că voi fi cu totul o făptură nouă şi asta instant. Cu adevărat, multe lucruri s-au schimbat. Mi s-au deschis ochii şi pricep Sfintele Scripturi. Am o viaţă (nesatisfăcătoare, dar am) de părtăşie cu Dumnezeu şi cu Biserica. Dar sunt unele pulsiuni, dorinţe, atitudini, fapte care contravin concepţiei imaculate pe care o asociam creştinilor întorşi la Cristos. Unele deficienţe spirituale se vor îndrepta pe parcurs. Altele vor dăinui până la moartea trupului meu. Sunt convins că şi cei dintre noi care se consideră creştini desăvârşiţi vor înfrunta firea ca şi mine, până în veşnicia regenerării plenare. Iau de partea mea trei autori, doi teologi catolici şi protestantul C.S. Lewis. Preotul Louis Beirnhert afirmă: "Putem oare a face să depindă în asemenea măsură sanctificarea de hazardul unui psihism fericit sau de o evoluţie reuşită? Nu-i este mai lesne să se despartă de sine însuşi şi să-L accepte pe Dumnezeu unui om înzestrat cu o fire înclinată spre virtute, decât unui om ticălos sau obsedat. În faţa exigenţei despărţirii de păcat ce se adresează însăşi inimii, condiţia oricărui om este strict aceeaşi. Diferenţa este că, pentru toate aceste 'psihisme oropsite', sfinţenia nu va înflori niciodată în perfecţiune. Din cauza aceasta, oamenii nu-şi vor cunoaşte niciodată sfinţenia. Ea nu se va revela decât în eternitate. Aceştia sunt sfinţii nenumiţi astfel."[2] Aceeaşi idee e susţinută şi de teologul catolic Francois Brune: "Sfinţenia înseamnă a face tot ce poţi cu ceea ce eşti... Iar în privinţa asta, doar Dumnezeu este judecător. Toţi cei care au avut o experienţă la hotarele morţii repetă, după aceea, ceea ce spun fără încetare Evangheliile: nu avem niciodată dreptul să-i judecăm pe oameni!"[3]
***
Decorul pare sumbru. Dumnezeu e drept, urăşte păcatul. Omul alege păcatul şi respinge dreptatea. Această incompatibilitate între Creator şi creaţia căzută a fost cea mai mare criză existentă vreodată în toată Creaţia. Dimensiunea acestui moment critic e cosmică. Atunci când Ioan a fost răpit la cer pentru a i se dicta Apocalipsul, Ioan a fost impresionat de durerea care exista în cer, încât a izbucnit în plâns. Nu era nimeni care să împlinească nevoie de curăţie a lui Dumnezeu: "Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui care stă pe tron o carte scrisă pe faţă şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas înalt: 'Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă peceţile ei?' Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu era în stare să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Eu plângeam mult, că nimeni nu s-a aflat vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea." - Apoc. 5, 1-4. Însă, în toiul crizei, Isus Îşi face apariţia. Domnul Cristos, în care regalitatea Leului devine una cu blândeţea Mielului sacrificat. - Apoc. 5, 5-6. În acest moment, apogeul suferinţei creaţiei devine cântare nouă de biruinţă: "El merse şi luă cartea din mâna dreaptă a Celui aşezat pe tron. Şi când luă cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni se aruncară la pământ dinaintea Mielului. Fiecare avea o harpă şi cupe de aur pline cu parfumuri, care sunt rugăciunile sfinţilor. Cântau un cânt nou: 'Vrednic eşti să iei cartea şi să desfaci peceţile ei, căci ai fost înjunghiat şi cu sângele Tău ai răscumpărat pentru Dumnezeu oameni din toate triburile, limbile, popoarele şi naţiunile şi ai făcut din ei o împărăţie pentru Dumnezeul nostru şi preoţi, iar ei vor domni pe pământ'" (Apoc. 5, 8-10).
Sfântul Sofronie al Ierusalimului spune, vorbind în numele Domnului Isus: "Înaintea Mea, nimeni nu a învins lumea, dar după Mine o învinge cine vrea". Prin poziţia în Cristos, orice om poate gusta mântuirea. În afară de Isus, nu este alt nume dat nouă, dumneavoastră şi mie, pentru mântuirea sufletelor noastre" (Faptele Apostolilor 4,12).
* * *
Se va celebra din nou Învierea Domnului Isus. Ai de gând să asişti la slujbă? Sau eşti prea păcătos pentru a te apropia de Cristos? Isus este Puterea care a învins moartea. Isus este Puterea care a învins moartea din tine. Poate că nu şti, iubite suflet. Dar, la mormântul gol nu au rămas doar bucăţi de pânză impregnate puternic prin metamorfoza trupului. La mormântul gol din dimineaţa Învierii e pentru tine, pentru mine, pentru fiecare fiinţă omenească, o viaţă nouă, smulsă din cer, conducând spre cer.
Cristos a înviat! Cristos ne cheamă la Înviere!
Se bucură zorii de Tine, Doamne! Tu, pârgă a celor adormiţi, ai revenit în viaţă. Bine-ai venit în lumea care nu va mai fi niciodată la fel!
Mă-nchin Ţie, Isuse, Cel dintâi Născut din toată zidirea! Noule Adam, capul şarpelui l-ai zdrobit prin moarte şi înviere. Păcatul a fost achitat, Iadul a fost înfrânt, iar cheile locuinţei morţilor sunt în mâinile Tale! Fumul jertfelor s-a risipit de mireasma jertfei Tale. Legea a fost împlinită în Tine, iar Cartea cu şapte peceţi a fost deschisă de Singurul vrednic să o facă!
Bine-ai venit în lumea care nu va mai fi niciodată la fel! Bine ai venit în mine!

[1] Fragment din liturgica romană [2] Louis Beirnaert, Experienţă creştină şi psihologie [3] Francois Brune, Cristos şi Karma

22 martie 2007 -