Nu ştiu cum aţi fost dvs. în primele clipe post-partum, dar ai mei părinţi îmi povestesc că, în ceea ce mă priveşte, nu am prea ştiut ce e tăcerea. File multe şi noi s-au adăugat în cartea vieţii, aducând cu ele o nouă cunoştinţă (sau, mai degrabă, o mai mare conştienţă a necunoştinţei mele), nu însă o mai cumpătată vorbire şi nici o măsură binecuvântată de sfântă tăcere. Dar, cum potrivit spunea o zicală orientală, „Ne trebuie doi ani să învăţăm să vorbim şi întreaga viaţă să învăţăm să tăcem.”
Prin pervertirea cuvântului, tăcerea devine cadrul întâlnirii cu Negreşitul Cuvântător: o tăcere care se cere la ceas de praznic (Neemia 8.11) sau o tăcere ca simbol al speranţei în ajutorul divin (Ps. 36(37), 7, Plângerile lui Ieremia 3, 26). Liturgica romană subliniază atât de frumos importanţa tăcerii în cadrul slujbei! Paradoxal, Liturghia Cuvântului conţine cuvânt şi tăcere. E nevoie de tăcerea noastră pentru ca vorbirea Lui să rezoneze afectiv în noi.
Am căutat câteva citate cu privire la tăcere, adunate în tezaurul înţelepciunii mondiale. Un preşedinte american afirmă că „e mai bine să taci şi să fii luat de prost decât să vorbeşti şi să confirmi că eşti”(Abraham Lincoln). Un arab ne învaţă că „tăcerea e de aur atunci când nu găseşti răspunsul cel mai potrivit” (Muhammad Ali). Dar cele mai frumoase lecţii despre tăcere ni le dau călugării. Philip Gronig a realizat un film chiar cu titlul acesta: „Marea Tăcere”. Filmul este realizat într-o mănăstire cartusiană, printre călugări catolici cu o viaţă aparte. Între cartusieni este regula că poţi vorbi dacă este absolut necesar pentru munca ta. Fiecare călugăr trebuie să vorbească cât mai puţin posibil. Există unele locuri în care nu poţi vorbi deloc: în capelă, pe holuri... Există alte locuri în care este indicat să vorbeşti, de exemplu în grădină. la plimbările de duminică. În principiu, fiecare trebuie să menţină în jurul său o sferă de izolare. De aceea atelierele lor sunt foarte mari. Dacă doi călugări taie legume în bucătărie, sunt la o aşa distanţă între ei încât practic uită de existenţa celuilalt. Toată atmosfera îmbie la tăcere.
Desigur, nu suntem cu toţii chemaţi la o astfel de viaţă de tăcere. Suntem fiinţe sociale, având în noi dorinţa adâncă de a relaţiona cu ceilalţi. Cât de mult bine face un cuvânt potrivit spus pe un ton potrivit, la vreme potrivită! Nu o pledoarie pentru abstinenţa la a vorbi vreau să susţin! Ci doar o invitaţie la a ne reanaliza cuvintele şi tăcerile noastre. Prea des nu spunem nimic atunci când cel de lângă noi are nevoie de cuvântul nostru. Prea des vorbim ca să rănim mai mult, când ni se cere doar ascultare şi balsamul tăcerii noastre. Prea mult discutăm despre urâţenia din ceilalţi şi prea puţin ne mărturisim urâţenia noastră. Vorbim prea puţin despre victoriile altora şi prea mult despre ale noastre biruinţe. Şi totuşi, „înţelepciunea va iubi tăcerea. Pentru că în tăcere e cel mai mare har şi cea mai puţină ispită”(Traian Dorz).
Cât Îl priveşte pe Dumnezeu, El continuă neîncetat să vorbească. A vorbit prin prooroci, apoi prin Însuşi Cuvântul cel nepervertit, etern şi nestricăcios, Isus Cristos. I-a fost prea drag de noi ca să nu coboare Însuşi Cuvântul în ale noastre făpturi slabe, prin Duhul Sfânt. Astăzi, vorbeşte la fel. E prezent în om, în Biserică. Vorbeşte prin Sfânta Scriptură, prin Sfânta Euharistie, prin rugi şi cântări. Vorbeşte prin orice. Chiar şi prin tăcere. Dacă ne sunt sufletele dornice de a asculta glasul Lui, mai mult decât prin „fratele soare” şi „sora lună” (Sf. Francisc de Assisi), dacă L-am rugat insistent să nu mai tacă, să ne amintim acum că Dumnezeu vorbeşte şi prin tăcere. „Numai noi, erudiţii analfabeţi, fără încetare pălăvrăgim” (Jan Twardowski). Ne va potoli mânia cu pacea lui Cristos, ne va ascunde rănile noastre în rănile lui Isus, ne va alunga lacrimile cu zâmbetul Celui Fericit. Va fi lângă noi mereu, cu a Lui vorbire prin Cuvânt şi prin Tăcere, până la al nostru ultim cuvânt...
„Doamne Isuse, Întruchiparea Cuvântului Celui Adevărat şi de Viaţă dătător, vorbeşte-ne iarăşi! Prin Cuvânt sau Tăcere, vorbeşte-ne cum vrei şi cât vrei, numai nu ne lăsa fără dumnezeiasca-Ţi vorbire! Spune doar un Cuvânt şi se vor tămădui sufletele noastre! Şi ne iartă nouă greşitele cuvinte, precum şi noi iertăm greşelile de felul acesta ale greşiţilor noştri! Căci Ţie Ţi se cuvine toată cinstirea, prin a noastră vorbire şi, mai cu seamă, prin a noastră solemnă tăcere! Amin.”
