Portretul slujitorului de Sus

Isus infaptuise cateva minuni, atat vizand trupul, dar, mai ales, mintea robita a oamenilor aflati in necunostinta de El. Pe unde mergea, starnea reactii antagonice: inimile sincere Il priveau drept un mare Om al lui Dumnezeu, fatarnicii lideri religiosi ai vremii vedeau in El pretendentul de temut la admiratia colectiva a poporului. Doar in inimile rudelor Sale se dadeau lupte cumplite. Ele insele ii cunosteau de aproape pe Isus, pe Iosif si pe Maria. Stiau despre nasterea supranaturala a Domnului, din fecioara; despre profetia lui Simeon; despre "ratacirea in Templu" a Copilului Isus, cautat cu disperare de parinti, in vreme ce El explica Scripturile ca un mare rabin; despre caracterul Sau in care nu se zarea nici urma de pacat; despre cerurile deschise la botezul Sau si prima marturisire a Sfintei Treimi, facuta de Dumnezeu Tatal si de Duhul Sfant, in chip de porumbel; despre minunile Sale, s.a. Dar totusi, in multe, Isus parea un simplu om. Un om care avea nevoie de hrana, de somn, de parinti, de prieteni. Insa ceea ce ii soca pe apropiatii Domnului era infinita Lui modestie. Se apropia sarbatoarea Corturilor, praznic evreiesc important. Era un moment propice pentru ca Isus, daca era cu adevarat ceea ce pretindea a fi, sa mearga in Iudeea si sa-Si faca publica identitatea. "Arata-Te pe Tine Insuti lumii!" (Ioan 7, 4b), L-au indemnat rudele Sale, chiar ele necrezand in El. Si a continuat aceasta necredinta pana dincolo de martiriu. Nici la ceas de rastignire acestia nu erau langa cruce, solidari, cum s-ar fi cuvenit, cu durerea lui Isus si a Mariei. Maica, singura acum, nu le e incredintata lor, ci ucenicului iubirii, care a luat-o din acea zi la el acasa si a tratat-o ca pe propria lui mama. Cristos nu a venit insa in lume pentru a cauta inchinarea lumii, ci pentru a-L face de cunoscut pe Tatal, Prima Persoana a Sfintei Treimi. Aceasta este ceea ce n-au inteles rudele Sale. In ecuatia sublima a Sfintei Treimi, fiecare Persoana o marturiseste pe cealalta. Tatal declara solemn ca Isus este Fiul Cel Preaiubit, in care Isi gaseste toata placerea. Fiul Il arata mereu omului pe Tatal. Iar dupa proslavirea Fiului, dupa inaltarea Sa si pogorarea Duhului Sfant, Spiritul lui Dumnezeu vorbeste mereu si mereu despre Fiul, in afara si, mai ales, inauntrul fiintei nascute din El. Vor invata aceasta lectie rudele Domnului, in ora Rusaliilor lor individuale.



Si pe noi, astazi, rudele spirituale ale Domnului, ne pandesc aceleasi greseli, in raportarea noastra la Dumnezeu, cum s-a intamplat in vechime. Citeam, cu cateva seri in urma, capitolul 8 din Evanghelia dupa Ioan. Am dat peste versetul 23, in care e relatat cum Isus le spune liderilor religiosi ai vremii: "Voi sunteti de jos, Eu sunt de Sus". M-a cercetat cuvantul acesta... Si m-am regasit in spusele Domnului Cristos. In categoria de jos. Am identificat in viata mea si in cele ale cunoscutilor mei cateva erori fundamentale in slujirea lui Dumnezeu si, cum s-ar putea sa va regasiti si dvs. pe aici, bucuros vreau sa meditam impreuna la ele. Din capul locului, va incurajez sa credeti in chemarea si responsabilitatea ce va sunt incredintate de Insusi Cristos in slujirea Lui, indiferent daca sunteti sau nu pastor de suflete.



Slujitorul "de jos" se glorifica pe sine, cel de jos; slujitorul "de Sus" Il glorifica pe Cel de Sus. "Cine vorbeste de la sine insusi cauta gloria lui insusi; dar Cine cauta gloria Celui care L-a trimis, Acela este adevarat si in El nu este nedreptate" (Ioan 7, 18). Un compozitor crestin obisnuia sa spuna: "Sa avem grija sa nu ne folosim noi de Numele lui Isus, ci sa-L lasam pe El sa se foloseasca de numele nostru". Mandria este cea mai mare amenintare pe care o are de infruntat slujitorul devotat al lui Dumnezeu. Nici nu ne dam seama cum dreptatea lui Cristos in noi devine, in mintea noastra, dreptatea noastra, cum sfintenia Lui in noi devine virtutea noastra. Atunci cand pierdem din vedere ca nu suntem nimic si ca singura noastra valoare e prezenta Lui in noi, iar aceasta nu ni se datoreaza noua, ci e meritul Lui exclusiv, alunecam pe panta mandriei. Si de suntem incercati peste masura, de suntem in incurcaturi neimaginabile, de strigam la Dumnezeu de mult timp si nu primim raspuns, de am devenit prea aroganti, prea carcotasi, prea critici la adresa celorlalti, problema este ca e prea mult "suntem" in noi. Suntem prea mult. Si cand suntem, Cel ce Este cu adevarat nu mai incape. Am avut ocazia sa intalnesc de curand un om care se credea devotat lui Dumnezeu. El mi-a povestit cum sotia preotului bisericii din care facea parte l-a certat intr-o zi pentru ca el crede ca e mantuit si ca nu se poate ca a lui convertire sa nu-l duca in cer. Concluzia lui a fost: "vezi: daca nu esti curat, nu ai indrazneala sa crezi in mantuirea ta". El se credea curat, prima greseala. El o credea pe femeie murdara de pacat, mult mai jos decat era el, a doua greseala. Dar, cu mici nuante distincte, la fel facem si noi. Oridecateori ii vedem pe altii mai pacatosi decat noi, oridecateori gasim motive de justificare a propriei rebeliuni, oridecateori nu mai vedem in noi nici un ungher intunecat care sa ne faca sa spunem ca am pacatuit mai rau decat dobitoacele, nu suntem mai neprihaniti, ci mai miopi spiritual. In realitate, incepem sa fim abia cand invatam sa nu mai fim.



Slujitorul "de jos" coboara invataturile lui Dumnezeu la nivelul lui, slujitorul "de Sus" se inalta el la statura adevarurilor sfinte. "...va fi un timp cand nu vor suporta invatatura sanatoasa, ci, dorind sa-si desfateze urechile, isi vor strange o multime de invatatori dupa poftele lor; si isi vor intoarce urechea de la adevar si se vor abate spre basme" (2 Timotei 4, 3- 4). Daca astazi implinim doar ce dorim din ce ne este descoperit si nici macar nu ne dam seama ca e gresit ceea ce facem, am coborat prea mult Adevarul. Intr-o asa masura l-am coborat, incat, in loc sa ne elibereze, ceea ce traim din el ne face de doua ori robi: robi ai firii noastre neimblanzite si robi ai cunostintei perceptelor divine, a caror neimplinire ne creste doar simtamantul vinovatiei, nu pe cel al libertatii launtrice. Prima treapta e sa traim noi insine Adevarul trunchiat. A doua este sa ii convertim si pe altii, care cauta in noi calauzire spirituala, la felul nostru de a gandi. A treia este sa-i ranim, expunem, discreditam pe cei care Il cauta inca, sincer, pe Isus: "Pazitorii care cutreiera cetatea m-au gasit, m-au batut, m-au ranit; pazitorii zidurilor mi-au luat valul" (CC 5, 7). Atunci cand, cu onestitate, acceptam Adevarul in plinatatea lui, avem pace, suntem noi insine corect calauziti inspre cer, suntem candele in noapte pentru toti pelerinii spre Cetatea Cereasca.



Slujitorul "de Sus" Il glorifica pe Cel de Sus si se inalta el insusi la altitudinea lucrurilor de Sus. Si chiar facand acestea, isi aduce aminte de urmatoarea pilda. Un calugar avea o barba, de care era tare mandru. In fiecare zi, isi privea barba, incantat fiind mai mult si mai mult de a ei frumusete.. Intr-o zi, dandu-si seama ca propria barba a devenit un idol, se hotaraste sa si-o taie. Tristetea de pe moment e inlocuita treptat cu o noua bucurie: "nu mai am barba. Am taiat barba pe care o aveam, atat de mult Il iubesc pe Dumnezeu!" Din nou, mandria isi face loc, sub o alta forma.



Sa cutezam, asadar, a inainta spre cele de Sus, deplin constienti fiind, insa, ca intre noi, cei de jos, si Dumnezeu, Cel de Sus, e cale de o cruce, cale pe care numai Cristos, suparatorul de modest Cristos, a putut-o parcurge!

Sagetile arzatoare ale propriilor ganduri

"- Ce inseamna tacerea? Tacerea inseamna sa stai singur
si sa te feresti de sagetile arzatoare ale propriilor ganduri"
Pateric



Un afacerist american de succes, creatorul multor materiale de dezvoltare personala, povesteste cum, intr-o zi ce se anunta obisnuita, e martorul unei scene deosebite, la receptia unui hotel. Un barbat cunoscut in State face o rezervare pentru o anumita camera de hotel. E ziua prezentarii sale pentru a-si lua in primire camera, iar hotelierul este intampinat cu o alta cerere: "- Nu mai vreau camera X, acum vreau camera Y!" Zambind, functionarul ii raspunde: "- Imi cer scuze, dar nu va pot oferi decat camera rezervata de dvs.". "- Cum", izbucneste domnul important, "nu stiti cine sunt eu?" "Ba da, insa chiar nu va pot da o alta camera". Dupa o serie de invective la adresa receptionerului, grandomanul nostru pleaca, fara sa-si mai ia vreo camera. Afaceristul, care a urmarit toata scena, incepe sa isi faca griji cu privire la felul in care va fi servit de functionar, dupa ce acesta din urma a fost enervat la culme de clientul anterior. Se apropie cu sfiala de ghiseu si... surpriza: zambetul e tot pe fata celui mai devreme ofensat, servirea sa e impecabila, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Afaceristul nu rabda si-l intreaba: "- Cum reusiti sa ramaneti asa de calm?". "- Foarte simplu. Stiind ca domnul de dinainte nu are nimic cu mine. Reactiile dumnealui arata ca are o problema cu stima de sine, sau poate tocmai s-a certat cu sotia, cine stie? Poate ca e deprimat si boala il face irascibil. Eu nu am fost decat un pretext pentru a se descarca, nicidecum cauza". Ce mod pozitiv de a gandi, nu?

Ganduri, ganduri, ganduri. Ne asalteaza mintea fara incetare. Nasc emotii, intretin sentimente, pasiuni sau vicii. Raman ascunse celorlalti sau se materializeaza in actiuni care ne inalta sau ne doboara, ii binecuvanteaza sau ii blestema pe cei de langa noi, Il slavesc sau Il hulesc pe Dumnezeu.

Un preot isi amintea cum, pe vremea cand era tanar ostas, cea mai grea zi a fost cea in care a fost nevoit sa stea de straja, vreme indelungata, singur, in picioare, cu pusca la sold. Nu ostenitoarea stare de veghe, nici teama, nici postura incomoda nu l-au deranjat. Ci gandurile care-i treceau prin minte. "Imi aminteam toate pacatele pe care le-am facut, din copilarie pana in prezent. Ba chiar imi treceau prin minte si greseli pe care nu le-am comis eu, dar care, parca, deveneau acum ale mele", relateaza fostul soldat. Acelasi lucru il confirma crestinii care au suferit detentia si sfintii, inainte si dupa experientele mistice: cea mai mare batalie o ai de dus cu propriile ganduri.

Traim insa vremuri de paranoia, de suspiciozitate, de interpretativitate, de neincredere in semen. E de ajuns ca cineva sa ne evite intr-o zi sau sa ni se adreseze pe un ton mai taios si imediat ne incarcam armele gandirii cu toate gloantele criminale ale ideilor distructive. Si culmea, cele mai urate ganduri lovesc in persoanele pe care ar trebui sa le apreciem cel mai tare. Cineva spunea despre sotia sa ca, oridecateori el greseste, ea devine "istorica": ii aduce aminte de toate erorile din trecut. Nu la fel ar sta treaba daca ea ar implini o inteleapta spusa a parintilor Bisericii: "casatoria nu este o dictatura a unuia impotriva celuilalt, ci este impreuna rastignire pe cruce". Iar de pe cruce, nu poti striga impotriva gresitului tau. Poti doar sa rostesti cuvintele mantuirii: "- Tata, iarta..."

Stiti, dincolo de acestea, sunt unele personalitati bolnave care gandesc rau despre tine atunci cand le faci cel mai mare bine. Parca pandesc greseala ta, pentru a te sanctiona, iar atunci cand nu exista eroare in a ta raportare la ei, inventeaza ei ceva, pe loc.

In toate aceste cazuri, cand ale noastre ganduri negre cu privire la altii sunt justificabile sau cand nu sunt, care ar fi atitudinea corecta? Intai de toate, ca si crestini, pozitia noastra ar trebui sa fie cea de deasupra tuturor gandurilor celorlalti: pe cele de marire, sa nu le asezam in vatra mandriei, celor de ocara sa nu le permitem a ne spulbera pacea. Apoi, nu putem avea controlul gandurilor celorlalti, dar putem fi atenti la ale noastre. Max Lucado scria: "Traiesti intr-o lume de piatra, dar nu trebuie sa traiesti cu o inima impietrita". Daca reactionam gandind despre cei pe care ii consideram vrajmasi cum gandesc ei despre noi, nu suntem cu nimic deasupra lor, nici uman, nici spiritual. Noi suntem datori chiar sa ne rugam pentru cei care ne gresesc, ca ei sa fie schimbati si mantuiti in ceasul pasirii lor in vesnicie. Trebuie sa ne rugam pentru intoarcerea lor la Cristos nu de dragul linistii noastre, ci de dragul iubirii Domnului nostru care cu atat tanjeste sa se imparta lor, cu cat a lor nevoie de dragoste e mai adanca in ei.

In toate situatiile insa in care suntem pe cale de a fi distrusi de gandurile noastre, indiferent de ce natura sunt ele, ni se propune o solutie de izbavire: aceea de a cultiva in noi gandul lui Cristos. Calea sigura spre gandul lui Isus e renuntarea la o arma nociva pentru a ne inarma cu una salvatoare: sa aruncam sagetile arzatoare ale propriilor ganduri si sa luam cu noi sabia Cuvantului lui Dumnezeu. Biblia are aceasta putere: cand o citim, in spiritul credintei, gandurile sinelui pervertit se sting, iar cele curate ale duhului se aprind in noi. Ne spune aceasta sfantul autor al Epistolei catre Evrei: "Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, patrunzand pana la despartirea sufletului si a spiritului, a incheieturilor si a maduvei, si in stare sa judece gandurile si intentiile inimii..." (Evrei 4, 12).

Sa lasam tacerea si pacea duhului nostru sa invinga zgomotul propriilor ganduri! Prin Cristos, Domnul nostru!

Doamne Isuse, cuget neintinat, gand neinfrant, Tu ne cunosti pornirile inimii si pana si cele mai ascunse ganduri se infatiseaza deslusit stiintei Tale. Tu, Dumnezeu fara pata, Om ispitit in toate asemeni noua, sfant, dar bland, drept, dar ingaduitor, Preot Maret si Miel Smerit, acoperit de slava, dar purtand in Trup ranile noastre, Tu, singura noastra speranta la mantuire, ai toata puterea si dorinta sa ne ierti si sa ne innoiesti. Asaza, Doamne, gandul Tau in noi, ca sa stim a trai frumos, a ne pazi pe noi insine de uneltirile mintii noastre, a-i ocroti pe ceilalti si, prin toate, a Te glorifica pe Tine, Cel ce locuiesti in fericire, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in toti vecii vecilor!