luni, 31 mai 2010

Fii ai Cinzecimii în vreme de Babilon


Fii ai Cincizecimii în vreme de Babilon


Inspirat e proverbul care spune: "Răul ce şi-l face omul singur, nimeni altul n-ar putea să i-l facă". Ca orice om puţin înţelept, adaug adesea traiului meu prea multă sare şi prea mult piper pentru o viaţă ce se vrea tihnită şi pictată în culorile eternităţii. Merg mult prea des pe poteci lăturalnice Căii Lui, ajung în fundături existenţiale, mă dezorientez, mă rătăcesc şi uit drumul spre Casă. Sunt uimit însă, întotdeauna, de mijloacele minunate pe care le are Domnul de a mă scoate din încurcăturile vieţii. Aplecându-mă mai mult asupra sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, inversarea Babelului veterotestamental, am remarcat cât de multe similitudini sunt între oamenii Babelului şi mine însumi, între atitudinile, alegerile, acţiunile lor şi ale mele. De aceea, mi se pare potrivit să vă invit la o călătorie în Scriptură, convins fiind că vă veţi regăsi şi dumneavoastră, la fel ca mine, ba în ipostaza omului Babelului, ba în cea a fiinţei conduse de Spiritul Cincizecimii.

Înainte de iniţiativa dezastruoasă a omului de a ajunge la cer prin forţele proprii, fără de Dumnezeu, "tot pământul avea o singură limbă şi o singură vorbire" (Geneza 11,1). Prin pogorârea Sfântului Spirit, la vreme de Cincizecime, apostolii vorbeau în limbile neamurilor, astfel că fiecare evreu din diaspora "îi auzea vorbind în propria lui limbă" (Fapte 2,6b). Lecţia Cincizecimii e simplă: copiii lui Dumnezeu vorbesc limbi diferite şi totuşi vorbesc aceeaşi limbă! Vorbesc limbi diferite în plan fizic, limba lui Cristos în plan duhovnicesc. În Cristos, diferenţele dintre noi nu dispar, ci chiar ele devin mijloace de îmbogăţire reciprocă. Mie, de pildă, îmi plac tare mult cântările sentimentale ale unor muzicieni catolici talentaţi din America Latină. Mă bucură felul de închinare liturgică al negrilor creştini din Africa, deşi mi-ar fi tare greu să trăiesc sfintele slujbe cu expresivitatea specifică lor. Îmi place organizarea şi rânduiala Bisericilor din statelor germanice, dar m-ar îngheţa felul lor (ultra)raţional de a se raporta la Cristos. Dar pentru toate popoarele acestea, mesajul Cincizecimii este unul plin de speranţă: Dumnezeu vorbeşte fiecăruia pe limba lui! Iubiţi prieteni, iertată să-mi fie de către frăţiile voastre, care aveţi alte încredinţări, deschiderea interconfesională, îndrăznesc să afirm că Duhul Sfânt îi face să vorbească limba lui Cristos pe creştinii plini de El chiar aparţinând confesiunilor distincte. Există acolo un vârf al trăirii cu Domnul Isus, o Cincizecime "cronică", ce face confesionalismul să pălească. Un preot ortodox spunea, la lansarea cărţii "Castelul interior" de către călugării catolici, că sfinţii trăiesc la acea înălţime la care barierele denominaţionale nu-şi au rostul. Subscriu spuselor măicuţei Tereza: "Tu poţi face lucruri pe care eu nu le pot face. Eu pot face lucruri pe care tu nu le poţi face. Împreună putem face lucruri minunate." Şi asta e una din învăţămintele Cincizecimii: putem trăi împreună, chiar diferiţi fiind, cu o singură condiţie: să fim în Cristos!

În vreme ce, la Babel, oamenii "şi-au spus unul altuia" (Geneza 11,3a), adică s-au sfătuit reciproc, la Cincizecime posibil s-a întâmplat la fel ca în zilele de dinainte: "toţi aceştia stăruiau într-un gând, în rugăciune" (Fapte 1,14a). Babelul îţi spune: "ascultă de înţelepciunea ta!", Rusaliile te invită să asculţi de înţelepciunea lui Dumnezeu. Câte încurcături din viaţa noastră nu s-ar dezlega dacă am asculta mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni! Câte inimi ar pulsa pentru cer şi nu ar sângera de rănile pământului dacă am face linişte şi am lua seama la şoapta Duhului Sfânt!

"Haide să coborâm şi să le încurcăm limba acolo!" (Geneza 11,7a). În sfatul Sfintei Treimi, e luată o hotărâre: turnul mândriei umane nu va fi construit; limbile oamenilor vor fi încurcate, iar neînţelegându-şi graiul unul altuia, strategia lor de a sfida cerul va cădea. Plin de semnificaţii adânci e versetul de mai sus! Dumnezeu ţine să precizeze că e atât de mişcat de bravarea fiilor săi, încât va interveni cu toată Făptura, Tată, Fiu şi Duh Sfânt în a încurca planurile omeneşti care-L exclud. Pe de cealaltă parte, aceeaşi reprezentare Treimică se găseşte, puţin mai discretă însă, spre binecuvântare de data aceasta, în ziua Cincizecimii. Se pogoară Sfântul Spirit peste comunitatea iudaică ce ştia despre Tatăl, care credea în divinitatea Fiului şi care aştepta făgăduinţa venirii Duhului. Desigur, e tot atâta dumnezeire în Tatăl cât e şi-n Fiul şi-n Duhul Sfânt. Şi niciuna din Persoanele Sfintei Treimi nu acţionează în disonanţă de cealaltă. Precizarea lucrării comune a Trinităţii are un alt scop: a ne transmite mesajul că Dumnezeu încurcă cu toată Făptura planurile omului fără de El şi binecuvântează cu toată Făptura planurile Lui cu omul.

În sfârşit, Babelul aduce dezbinare: "Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe faţa întregului pământ" (Geneza 11,8), pe când Cincizecimea instaurează unitatea în diversitate: "Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte" (Fapte 2,44).

Era o zi de septembrie, în deşertul Israelului. Pelerinii evrei sosiseră la Templu pentru Sărbătoarea Corturilor. Toţi erau osteniţi şi însetau. Pe frunţile sacagiilor care cărau apă de la fântâna Siloamului curgea sudoarea. Isus le vede setea, pe cea fizica, dar mai ales pe cea de Dumnezeu, Se întoarce spre ei şi le spune: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!" (Ioan 7,37). Însetaţi fiind şi noi de Cristos, să trăim ca fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon! Să vorbim limba iubirii de Dumnezeu şi de semeni, să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni, să trăim în unitate şi să atragem, prin ascultarea noastră, binecuvântarea Sfintei Treimi! Să fim fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon!

duminică, 23 mai 2010

Cărarea Cincizecimii


În Grădina Ghetsimani, Isus trăia calvarul. Îi stătea în faţă crucea şi urma să fie îmbrăcat cu păcatul lumii întregi, El, Cel nepătat, "sfânt, sfânt, sfânt până la Dumnezeu" (Pascal). Multă durere trebuie să fi fost în sufletul Lui! Era Una cu Tatăl, în tainica şi de nedescris Sfânta Treime. Cunoştea Cerul şi era centrul adorării angelice. Dar luase hotărârea salvării omului. Se întrupase în chip de rob, trăise perfect într-o lume imperfectă până-n adânc, iar, în ceasul ce urma, avea să moară pentru ea. Oh, dragi prieteni, Cristos a suferit pentru noi şi-n locul nostru! Să nu uităm, atunci când trecem prin încercări, că noi ne merităm suferinţa! Să nu uităm de grădina Ghetsimani a Domnului Cristos când plângem şi noi, în grădina măslinilor propriilor noastre vieţi! Dar acum, e vremea Înălţării. La poalele Muntelui Măslinilor stă Grădina Ghetsimani. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. În chip fizic, dar mai cu seamă în cel duhovnicesc. Cine sunt însă cei care privesc în zare? Cine sunt cei trişti de plecarea lui Isus dintre ei? Cine sunt cei pe care îngerii îi îmbărbătează, promiţându-le că El se va întoarce în acelaşi chip în care S-a înălţat? Sunt martorii Înălţării Domnului. Iată, precum Ilie lăsa, prin înălţarea lui, un martor în persoana discipolului său, Domnul avea să lase, prin înălţarea Lui, o mulţime de martori. Noi ce martori lăsăm în urmă? Privind la vieţile noastre, ce pot spune oamenii despre noi? Ce cuvinte oneste se vor rosti despre noi, ce răni sau ce bucurii va stârni simpla rememorare a numelor noastre? Ce cărări vom fi croit pentru cei ce rămân în urma marii noastre treceri?

După ce Mântuitorul S-a înălţat la Cer, o linişte caldă s-a aşternut peste sufletele ucenicilor. Aceştia, scumpii şi preaiubiţii de ei, s-au îndreptat plini de speranţă spre odaia de sus. Oh, de ar fi grăit încăperea aceasta! Câte zbateri cunoscuse ea! La câte căderi nu asistase ea, câte biruinţe nu-şi legau istoria de existenţa ei! Erau ucenicii din nou acolo. Şi, împreună cu ei, cu aceeaşi inefabilă smerită prezenţă, Maria, maica sfântă a Domnului. Era timp de priveghere şi de rugăciune. Un ucenic căzuse din slujba lui şi, pentru că nici o binecuvântare de Sus nu se pierde, chiar când sufletul care are datoria curată a o transmite spre oameni s-a pierdut el însuşi, un nou slujitor se cerea a fi ales, în locul lui Iuda. "Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales" (Fapte 1,25a), a spus Petru, ridicându-se în mijlocul fraţilor şi aşezând în faţa tuturor doi posibili robi ai lui Cristos. Pentru că, în toate lucrurile privitoare la slujirea lui Dumnezeu, alegerea corectă o face întotdeauna Dumnezeu, iar nu omul. A adăugat apoi, acelaşi Petru: "ca să primească locul acestei slujbe şi al apostoliei" (Fapte 1,25b). Slujirea Domnului serveşte scopului Împărăţiei. Iată de ce, în orice lucrare eclezială, Biserica e atentă ca omul pus în funcţia de autoritate să fie ales de Dumnezeu, iar darurile sale să se alinieze scopurilor divine. Nu ştim prea multe despre lucrarea lui Matia din Scriptură. Tradiţia consemnează că acesta a devenit un mare propovăduitor al lui Isus. Un episod interesant, legat de viaţa Sfântului Matia, e acela în care, aflat în temniţă păgână, oferindu-i-se băutură vătămătoare, acesta nu doar că nu a fost afectat de ea, ci i-a şi vindecat pe toţi colegii din închisoare orbiţi de a ei otravă. Ca orice drept din vremea acea, Matia şi-a trăit din belşug fiecare clipă a vieţii, răspândind mireasma cristică pretutindeni, până când a fost onorat cu moarte de martir, bucurându-se de-atunci neîncetat de părtăşia Preaiubitului sufletului său în lumină.

Curând, în zi de Cincizecime, peste comunitatea reunită în Numele lui Isus, se coboară Spiritul Sfânt. Aşa ia naştere Biserica, prezenţa vie şi de netăgăduit a Domnului Isus printre oameni. Dar despre cărarea Cincizecimii noastre vreau să vorbesc, fără a încerca vreo clipă să separ al nostru drum de cel al Bisericii, ci din dorinţa de a personaliza mai mult mesajul Rusaliilor. Ştiţi, de când eram micuţ ca vârstă, până acum, când sunt mic la minte şi la asemănare cu Domnul Isus, nenumărate persoane mi-au spus că ar trebui să înceteze visul meu de a schimba lumea. "Las-o în pace, lumea e aşa cum e, lumea nu se schimbă, nu mai face tu pe viteazul!", mi-au zis mulţi. Cu adevărat, nu am reuşit să schimb lumea. Dar Isus o schimbă neîncetat. A schimbat-o prin venirea Lui în mijlocul ei, o schimbă necurmat prin sfinţii ei. Şi ştiţi de ce reuşesc sfinţii practici să transforme? Pentru că ei sunt singurii dintre noi care au ajuns să trăiască clipă de clipă Cincizecimea. Cercetaţi biografiile tuturor sfinţilor canonizaţi: toate vieţile lor ating apogeul permanentizării plinătăţii Duhului Sfânt. Aceşti preţioşi martori ai faptului că visul meu nu e utopie trasează pentru noi cărarea Cincizecimii: o cărare care trece prin Ghetsimani, apoi pe la Calvar, cunoaşte Învierea şi Înălţarea în sfinţire şi desăvârşire. Toate aceste indicatoare binecuvântate au drept centralitate, pentru noi, pe pământ, Crucea. Stau şi-mi imaginez calea Cincizecimii ca o cărare de munte; ne arată drumul indicatoarele de mai sus: Ghetsimani, Calvarul, Învierea, Înălţarea, Cincizecimea; ţinta ne este Cristos. Uneori nu vedem mult în faţă, ci doar atât cât să nu ne rătăcim. Adesea suntem obosiţi de drum şi ne oprim. Alteori încercăm să mergem pe scurtătură, escaladând stânca pe drumul nepermis. Ne trezim căzând iarăşi în agonia Ghetsimaniului. Cel ce a purtat pe umerii Lui povara lumii ne ridică iarăşi. Iar dorul după veşnicii ne îmbie să începem a urca din nou. Ajungând în punctul Cincizecime, vom vizualiza aievea sfârşitul drumului, ne vom îndrăgosti cu stăruinţă de ţinta călătoriei noastre şi vom merge drept pe cărare. Într-un târziu, pe cărarea Cincizecimii, vom atinge vârful, vom intra în patria din înălţime şi vom fi totdeauna cu Domnul. Atunci doar, toate obstacolele din cale ne vor părea tare neînsemnate, iar drumul Cincizecimii va străluci în lumina lui adevărată. Vom fi surprinşi să constatăm că, pe cele mai strâmte poteci, am fost purtaţi pe sus, pe aripi de Duh şi de îngeri.

Haideţi la drum! Împreună, putem reuşi! Împreună, putem atinge Ţinta!

miercuri, 19 mai 2010

Pildele căderii


Despre cea pe care noi o cunoaștem astăzi sub numele de Maria Egipteanca se știu crâmpeie din viața sa. De pildă, se cunoaște faptul că, după nașterea ei în Egipt și conviețuirea alături de părinți, a fugit în lume, așa cum ea însăși mărturisește: ”Am lepădat dragostea părintească și timp de șaptesprezece ani am petrecut în destrăbălări”. Ajunsă în Ierusalim și dorind să intre într-o Biserică Creștină, se simte împiedicată de o ”putere dumnezeiască”, moment în care își dă seama că ceea ce nu o lasă să asiste la slujbă este chiar viața ei murdară. Atunci, cu lacrimi și tânguire, se convertește și începe urcușul ei spiritual. Urmează pentru ea traiul în pustie, timp de patruzeci și șapte de ani. Acolo îl întâlnește pe bătrânul Zosima, căruia i se spovedește și care o împărtășește. Bătrânul o întreabă: ”-Ți-a fost greu, maică?” Răspunsul ei concentrează în câteva cuvinte toată zbaterea consacrării creștine: ”-Mi-a fost greu să lupt mai ales cu poftele nebunești. Doream peștii și cărnurile Egiptului, băutura de vin... Mă chinuiau pofta cântecelor desfrânate și focul care se aprindea înăuntrul nefericitei mele inimi”.

Am ales tema căderii pentru că eșecul, greșeala, păcatul, pătimirea ne sunt obișnuite, naturale. Cu toții cunoaștem căderea. Din păcate, nu toți știm că ea, tocmai ea, poate fi rampa de lansare spre o viață plină de prezența Domnului Isus. Iar cei care știm, ne lăsăm prea lesne copleșiti de ea, cădem în disperare sau căutăm căi prin care să ne înnăbușim conștiința. Și totuși, marii oameni de care Dumnezeu se folosește nu sunt cei care ”nu cad niciodată”, ci aceia care știu să se ridice din căderile lor și să facă tocmai din acestea prilej de înțelegere a iubirii Tatălui și a nevoii de slujire a semenilor păcătoși.

O primă lecție referitoare la cădere ne-o oferă sfântul Paul, în epistola sa către Romani: ”văd o lege diferită în mădularele mele” (Romani 7, 23a.). Apostolul era foarte atent la trăirile lui. În el viețuia omul nou, născut a doua oară prin Domnul Isus. Dar uitându-se la el cu atenție, constata că naturii celei vechi, în care domină Eul, nu-i prea place să rămână răstignită, cerându-și cu cverulență dreptul la domnie. Paul cunoscuse adânc și ispitirea, și căderea. Iar acestea împreună, tentația și eșuarea, l-au condus la a-și însuși o învățătură pe care apostolul o împarte și cu noi: căderea îmi oferă prilejul de a mă uita la mine. Preaiubiților, oare când am stat ultima oară sinceri, înaintea lui Cristos, lăsând Spiritul Lui să ne cerceteze și să ne ajute să ne vedem în lumina cerului? Doar prin lumina Lui vedem lumina autentică, doar iluminați de razele blândei Sale prezențe ne percepem în mod real, cu plusurile și cu minusurile noastre; și doar atunci ne dăm seama că ceea ce cred alții despre noi, ceea ce poate am crezut sau am vrut să credem noi înșine despre noi, fac notă discordantă cu ceea ce suntem, de fapt.

Nu mai era mult și Învățătorul avea să fie dat morții celei mai înjositoare. ”-Doamne, unde Te duci?”, Îl întreabă Simon Petru. Iar Isus îi răspunde: ”Unde Mă duc Eu, tu nu Mă poți urma acum, dar mai târziu Mă vei urma”. Mândria lui Petru e rănită: ”cum, tocmai despre el să spună Isus așa?” Așa că, împins de propriul orgoliu, Petru continuă: ”-Doamne, de ce nu Te pot urma acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Isus spune: ”-Adevărat, adevărat îți spun. Nicidecum nu va cânta cocoșul până când nu Mă vei tăgădui de trei ori!” (după Ioan 13, 36-38). Vine seara puterii întunericului. Isus e dat în mâinile vrăjmașilor, interogat la nesfârșit, bătut, scuipat, ironizat, flămând și singur. Petru, constrâns de teama de a nu avea aceeași soartă ca a lui Cristos, când este întrebat dacă Îl cunoaște pe Domnul Isus, se leapădă de El în trei instanțe. La cea de-a treia tăgadă a Domnului, atunci când cocoșul cântă, Petru își amintește de spusele Lui, iese din mulțime și plânge cu amar. Ce a fost în mintea lui Simon atunci? Cam aceleași trăiri pe care le avem și noi atunci când, în fața măreției divine, ne vedem micimea interioară. A fost bună experiența aceasta pentru Petru? Da. A fost bună. I-a pictat pe loc două tablouri: primul, al unui Petru puternic, invincibil, fidel, statornic; cel de-al doilea, al unui Petru supus greșelii, copil, mândru, orgolios, cu pretenții de superioritate față de ceilalți, încrezător în propriile forțe, în esență însă, cu nimic mai presus decât ceilalți discipoli, risipiți de spaima grelei nopți a lumii. Desprindem de aici o învățătură importantă: căderea îmi arată limitele. Căderea mă confruntă cu ceea ce sunt, în raport cu ceea ce sunt chemat să devin. Înfrângerea îmi dă ocazia să văd că sunt un ostaș vulnerabil și că, uneori, oastea inamică, deși învinsă la cruce, e mai veghetoare decât mine.

Un tată drept, bogat, bine văzut social, avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic își cere partea de avere și pleacă departe de tatăl său. Cheltuie totul cu femeile desfrânate, iar peste țara unde locuiește acum se abate o mare foamete. Fiul cel mic ajunge porcar, slujbă de jos, asociată atunci cu idolatria și cu păgânismul. Dar când stăpânul nu-i acordă nici măcar dreptul de a se hrăni cu roșcovele animalelor, Mântuitorul spune că ”își vine în fire” și ia o hotărâre: ”Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și-i voi spune: `Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi!’. Și s-a ridicat și s-a dus la tatăl său”. (Luca 15, 18-19). De aici desprindem o altă lecție a căderii: căderea mă conduce în pragul convertirii. Nu conștientizez adesea cât de bine e în Casa Tatălui până când nu ajung în ograda lumii, gol și lipsit de toate lucrurile care-mi conferă suport, protecție, mângâiere, împlinire de nevoi, iubire, respect și demnitate umană. Și abia atunci când, vrând să câștig totul, pierdut-am totul, îmi vin în fire, mă scol smerit și pornesc căit spre Casă.

Căderea e ocazia de a mă uita la mine, cu ochii credinței și în asistența Duhului Sfânt. Privindu-mă, analizându-mă, cercetându-mă, mi se deschide apoi calea cunoașterii propriilor mele limite. Iar când mi-am epuizat resursele, îndurarea divină mă conduce la convertire, la pocăință, la întoarcerea acasă. Oh, dulce întoarcere, cât de liniștit e acum sufletul și câtă pace sălășluiește în el! Îmi tresare inima de bucuria mântuirii și rostesc, deopotrivă cu psalmistul: ”Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăț hotărârile Tale” Psalmul 118(119), 71.

Nu laud căderea, ci puterea lui Cristos de a ne scoate de-acolo! Întru aceasta, scump suflet căzut printre mărăcinii păcatului, privește spre Golgota, uită-te cu băgare de seamă la Cel Răstignit pentru tine, cere-I iertare și găsește vindecare în rănile Lui! Și după ce ți-ai lepădat poverile, zboară lin spre Cer, plutește deasupra pământului, cucerește înaltul, învață-i pe alții zborul și fă-ți din viață o neobosită călătorie spre țara luminii eterne, unde Isus viețuiește și locuiește în unire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți vecii vecilor!

„Fraţilor şi surorilor întru Cristos, preţuiţi darul vieţii primit de la Dumnezeu! Iar dacă aţi căzut cumva, Doamne fereşte, nu deznădăjduiţi! Întoarceţi-vă cu lacrimi, dar şi cu nădejde. Căci dacă mie, după nefericita cădere, mi-a fost primită pocăinţa şi mi-am redobândit demnitatea, şi voi veţi fi primiţi, şi demnitatea voastră poate reînvia. Mă rog lui Dumnezeu pentru voi, să ne vedem cu bine în Rai!” Sfânta Maria Egipteanca

sâmbătă, 1 mai 2010

Eu, în fața alegerii propriei cruci


Am resimţit timpul, în ultimele luni, ca trecând prin faţa mea în mare viteză, aducându-mi, cu o rapiditate uimitoare, zâmbet lângă lacrimă şi lacrimă lângă zâmbet, răspunsuri lângă întrebări şi întrebări lângă răspunsuri, linişte lângă temeri şi temeri lângă linişte... De felul meu, sunt mai morocănos şi prea puţin mulţumitor, iar duiumul evenimentelor la care am fost nevoit a participa nu a făcut decât să-mi alimenteze această puternică înclinaţie românească. Am plecat spre un alt oraş, la o conferinţă, fără nici cea mai mică idee despre ce lecţie urma să primesc acolo. Am ajuns în zori în autogara urbei respective, iar, la sugestia organizatoarei de a mă deplasa cu taxiul până la locaţia cu pricina, m-am îndreptat spre un taxi. Am eu aşa o idee (să nu-i spun "fix") că cei care-şi parchează taxiurile în faţa celorlalte au parte de mai mulţi clienţi, iar domnii şoferi cu maşinile mai în spate sunt nedreptăţiţi. Aşa că, pentru a contribui şi eu la binele umanităţii, făcând să se simtă bine un taximetrist cu maşina în spatele cozii şi, astfel, cu puţine şanse de a face vreun ban în ziua respectivă, m-am urcat în taxiul acestuia, spre destinaţia internă. Şoferul meu era foarte bucuros, foarte amabil. Suspect de bucuros, suspect de amabil. Soarele se juca zglobiu cu privirea mea, în vreme ce înaintam pe străduţele şerpuite, arătându-se semeţ, pentru a se ascunde, în clipa imediat următoare, în spatele munţilor şi al brazilor. Mă bucuram de peisaj şi... atât.

Eram aproape de sfârşitul călătoriei când, privind spre ceasul bordului maşinii, care arăta kilometri parcurşi şi suma ce urma a fi achitată de mine, am observat că afişajul era acoperit de un bon, aşezat anume pentru a face imposibilă vederea preţului călătoriei. M-am prins de manevră, am dat discret bonul deoparte, şi temerile mi-au fost confirmate. Suma pentru acea călătorie era cam de patru ori mai mare decât cea plătită pentru drumul din oraşul în care locuiesc în cetatea cu pricina. O rânduială de organizare (locală, am aflat ulterior) prevede ca taxiurile sibiene să perceapă acelaşi tarif. De unde să-mi treacă mie prin cap că nu e peste tot, în toată România, la fel? Am coborât din maşină cu un surâs iritat, dar hotărât să nu las incidentul cu pricina să mă marcheze mai mult decât trebuie. Continuarea şederii mele la evenimentul cu pricina nu a fost lipsită de peripeţii tragico-comice. Însă nu despre ele vreau să vorbesc. Ci despre o învăţătură pe care mi-am însuşit-o acolo. Unul dintre pacienţii prezenţi voluntar la manifestare m-a lăsat, pur şi simplu, cu gura căscată. Cam aşa sunau spusele lui: "Am trei slujbe... Îmi strâng banii pentru o operaţie chirurgicală". "Ce s-ar întâmpla dacă intervenţia chirurgicală mult dorită nu s-ar materializa?", l-am întrebat. "Aş trăi, dar nefericit". Pentru persoana în cauză, intervenţia medicală ce urma a se realiza în corpul său ţinea de structurile lui interioare bazale, cele mai adânci cu putinţă. Eu am un singur job, un salariu de care sunt nemulţumit, dar idealurile mele în ceea ce priveşte finanţele ţin de cu totul alte dorinţe, superficiale de-a dreptul. Pentru mine, o locuinţă a mea, de pildă, e un ideal material, dar fără atingerea lui pot trăi şi încă pot trăi bucuros. Pentru el, pentru amărâtul care stătea în faţa mea, suma exorbitantă pe care încerca să o obţină i-ar fi adus (măcar el ar fi resimţit aşa) linişte în prima motivaţie fundamentală, aceea de a trăi deplin angajat în viaţa ce i-a fost dată.

A fost apăsătoare experienţa cu pricina. Mi-am amintit de o istorioară pe care am auzit-o prima oară la funeraliile unui coleg din generală. În predica sa consolatoare, preotul care a oficiat slujba respectivă, a rostit-o. Se spune că era un creştin care de ani de zile se ruga Domnului să-i schimbe crucea suferinţei. "Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică!" Într-o noapte, credinciosul nostru Îl visează pe Domnul Isus stând lângă o grămadă de cruci, spunându-i: "Fiule, ţi-am auzit rugăciunile şi îţi dau voie să-ţi alegi crucea pe care o vrei". Se uită creştinul la cruci, testează câteva dintre ele, dar toate îi par mari şi grele. Mai priveşte o dată, zăreşte o cruce mai mică într-un colţ, o ridică şi Îi spune Domnului: "Pe aceasta, Doamne, o vreau!". "Te-ai uitat ce scrie pe ea?", îl întreabă Domnul Cristos. Când se uită el pe spatele ei, vede însemnat însuşi numele lui. Crucea pe care dorea să o ridice era chiar crucea pe care o purtase cu multă cârtire şi cu multă întristare până atunci. Credinciosul îşi aplecă capul, ruşinat de atitudinea lui, şi se trezi din visul sublim. În faţa alegerii propriei cruci, aş opta pentru crucea lăsată mie de Dumnezeu, în Atotştiinţa Sa. Pus în faţa aceleiaşi alegeri, iubite suflet, ai opta pentru a ta cruce, în mod similar bărbatului nemulţumitor.

Scumpi prieteni, nu vă cunosc dimensiunea suferinţei personale. Conştientizez astăzi, mai mult ca ieri, prin prisma celor relatate mai sus, că circumstanţele vieţii mele îmi sunt cele potrivite pentru a deveni o fiinţă nouă în Cristos. Şi sunt deplin convins că la fel este şi în dreptul dumneavoastră. Privim cu jind la marile personalităţi necreştine ale lumii noastre, la toate realizările lor, la toată bogăţia şi la tot succesul de care "se bucură", la toată simpatia pe care o stârnesc. Ce nu ştim este că, mult mai puternic decât în noi, lăuntrul lor geme, plânge necontenit şi nu-şi găseşte niciunde alinare. Pentru noi însă, chemarea Domnului este aceea de a ne lepăda crucile artificiale pe care ni le-am pus în spate dând curs dorinţelor egoiste şi rebele faţă de El, de a lua jugul Lui asupra noastră şi de a înainta voioşi prin propria viaţă. Mai devreme sau mai târziu, făcând aşa, vom constata că cea mai uşoară cruce este cea pe care Isus ne-o oferă şi pe care Se angajează mereu a o purta împreună cu noi. Mai devreme sau mai târziu, procedând în felul acesta, vom remarca că situaţiile noastre de viaţă, de la cele minore precum plata peste măsura rezonabilului a unei călătorii cu taxiul, până la cele care ameninţă putinţa noastră de a fi în acelaşi ton cu propria existenţă, sunt parte a unei cruci care e cea mai mică şi cea mai uşoară pentru noi de dus. Fie cuvintele pauline balsamul lin pus pe rănile purtării crucilor noastre: "Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre. Împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul pentru a putea ieşi din ea, ca s-o puteţi răbda" (1 Corinteni 10, 13)!

Preaiubiţilor, haideţi să ne bucurăm de vieţile şi de crucile noastre, cu tot avântul, din tot străfundul!