Cântarea Cântărilor - imnul iubirii Domnului Isus pentru tine

*

Cantarea Cantarilor predica - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

“Cântarea Cântărilor este atât de sfântă încât întreaga lume nu merită ziua în care Cântarea a fost dată Israelului” Rabinul Aqiba

Cineva îmi spunea, oridecâteori făceam referire la această scriere, că nu crede nici o iotă din interpretarea simbolistă a acestei sfinte cărţi. „-Cum poţi spune că imnul acesta face referire la Isus şi la Biserică? Nu vezi toate elementele de senzualitate pe care ea le cuprinde?” Ba da, le văd, dar nu înţeleg două lucruri din acest mod de gândire. Întâi, nu pot pricepe de ce sexualitatea e separată de spiritualitate, chiar considerată impotriva lui Cristos, câtă vreme descrierea acestei pure iubiri din Shir HaShirim e o icoană, în chip pământesc, a unirii mistice dintre Mirele Isus şi Mireasa Biserică. „Solemnitatea solemnităţilor”, cum i s-a mai spus acestei cărţi, este chiar o invitaţie la acea sexualitate care devine act de închinare înaintea Domnului, prefigurând intimitatea relaţiei dintre Domnul şi Biserică, la vremea împlinirii celor viitoare. Apoi, de ce n-ar folosi Dumnezeu un limbaj binecunoscut nouă, „limbajul slăbiciunii noastre” (Sf. Grigorie de Nissa) pentru a ne dezvălui puterea Cuvântului Său? “Pentru a aprinde inimile noastre de iubirea Sa sacră”, afirmă sfântul Grigore cel Mare, “El merge până acolo încât foloseşte limbajul iubirii noastre, şi, aplecându-Se astfel în cuvinte, înalţă înţelegerea noastră; într-adevăr, prin limbajul acestei iubiri învăţăm cât de puternic trebuie să ardem de iubirea divină. Dacă Dumnezeu nu ar fi îndrăznit să vorbească în cel mai uman şi arzător limbaj al iubirii, am fi avut noi îndrăzneala să credem pasiunea care există în Inima Sa pentru noi?”

Povestea s-ar putea rezuma în câteva idei: Solomon are o vie pe care o încredinţează unei familii de arendaşi, compuse din mamă, doi fii şi două fete (Sulamita şi sora ei mai mică). Sulamita este un fel de cenuşăreasă a familiei, cei doi fraţi o dispreţuiesc. Într-o zi, Solomon vizitează via, deghizat în păstor. El o cucereşte pe Sulamită, îi face promisiunea că va reveni şi o va lua în căsătorie. Adesea, ea îl visează noaptea, având impresia că e lângă ea. În cele din urmă, Solomon revine, o face mireasa lui, o ia la el, în splendoarea regală.

Naturaliştii văd în această operă doar „erosul care vibrează fără vreo altă cauză decât cea naturală”. Interpretând literal, ajungi la aceeaşi concluzie cu cea trasă de Emile Osty: „cântarea cântărilor celebrează iubirea, iubirea umană şi doar iubirea umană”. Cunoscând contextul scrierii cărţii, analizând cuvintele ei în corelaţie cu alte cărţi ale Sfintei Scripturi, mergi pe urmele sfinţilor, urci muntele înţelegerii inimii lui Dumnezeu, te întăreşti în credinţă, părăseşti profanul şi pătrunzi mai adânc misterul dragostei pe care Cel Preaînalt ţi-o poartă.

Să îndrăznim să descifrăm împreună câteva din cuvintele pe care Dumnezeu le trimite Bisericii pentru ca Biserica să ni le transmită nouă, preaiubiţii Fiului Său!
Mă opresc asupra unei prime lecţii pe care Domnul vrea să ne-o împărtăşească aici: „-Dăruieşte-Mi-te şi te voi face cu adevărat frumos (frumoasă)!” „-Iubita mea, te asemăn cu o iapă de la carele lui Faraon. Frumoşi sunt obrajii tăi, cu şiraguri de mărgăritare, gâtul tău cu lănţişoare de podoabă! Îţi vom face şiraguri de aur cu stropituri de argint” C.C. 1, 11. O anumită frumuseţe o avem cu toţii, prin creaţie. Purtăm, în adânc, chipul Dumnezeului sublim. Prin păcat însă, ne-am urâţit, frumuseţea noastră interioară a rămas acoperită vederii celor mai mulţi. Dumnezeu ne invită la redobândirea frumuseţii pierdute! Dumnezeu ne cheamă de la o frumuseţe naturală la una cerească. „Vedem frumuseţea ta, dar Noi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îţi vom reda adevăratul chip regesc, pentru care ai fost creat(ă). Aurul, argintul, însemnele împărăteşti, adică toată estetica Duhului Sfânt va fi turnată în tine, ca cerul să ştie că eşti Fiu (Fiică) de Rege”. Preaiubiţilor, eu cred că cei mai frumoşi oameni sunt creştinii. Uitaţi-vă la chipurile schimonosite de nesomn, de adicţii de orice fel, de păcate, patimi şi poveri nepredate Domnului Isus! Comparaţi-le cu cele ale creştinilor, într-un ceas de slujbă, în părtăşia lor unii cu ceilalţi, în suferinţa lor cea împreună cu Cristos. Acolo sunt aurul şi argintul Împăratului Dumnezeu. „Să ne îndrăgostim de Isus al nostru! Să fie El privirea pe care o căutăm dimineaţa, mângâierea care ne însoţeşte seara, memoria şi tovărăşia fiecărei respiraţii a zilei” – Sfântul Ioan Maria Vianney.

Şi iarăşi ne spune Cristos: „Fii ca un crin între spini, asemeni Mie, care-ţi sunt Iubit!” Ce bine ar fi să spună Domnul despre noi că suntem asemenea Lui: cu un caracter similar şi cu o astfel de mireasmă, de la viaţă spre viaţă, în pofida mucegaiului şi a mirosului morţii lumii fără de Dumnezeu. Atunci ne-ar spune Isus: „Ca un crin între spini, aşa este iubita mea între fete.” C.C 2, 2. Atunci I-am spune şi noi Lui: „Ca mărul între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între fii; la umbra lui m-am desfătat şi m-am aşezat; şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele” CC. 2, 3. Pătrunderea profundă în dimensiunea spirituală, prin convertire, atrage, de la sine, împotrivirea lumii fireşti. Un preot, întemeietor al unui ordin de renaştere spirituală, le scria celor păstoriţi de el: „Până vor fi prigoane, lacrimi şi plâns între noi, până vor fi izbelişti şi persecuţii din partea lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că Îl aveţi în mijlocul vostru pe Isus Cel Răstignit şi sunteţi cu El. Îndată ce vor trece prigoanele şi lacrimile şi îndată ce vor veni liniştea şi tihna, îndată ce vor veni laudele şi aprobările lumii, să şiţi, iubiţii mei, că L-aţi pierdut pe Isus Cel Răstignit. Şi ordinul nostru a devenit un ordin de nume şi de forme, un ordin mort”. Oh, ce rău stăm noi astăzi la a-L mărturisi pe Cristos! Dacă am călca pe urmele primilor creştini, dacă L-am iubi în mod real pe Cristos, dacă ne-ar păsa cu adevărat de oameni , ce înduplecătoare mărturii ale credinţei am aduce! Haideţi să fim crini în mijlocul spinilor! Să nu ne fie teamă de ţepii lor! Când străpungi un crin, abia atunci el e mai parfumat! Persecuţia din partea lumii e fericirea creştinilor, nu ştiţi? Fiind aşa doar, stânga Lui va fi sub capul nostru şi dreapta Lui ne va cuprinde strâns, vom fi cu totul îmbrăţişaţi de mâinile ce au purtat povara lumii (CC. 2, 6).
O altă lecţie pe care aş vrea să ne-o însuşim este aceasta: „Când crezi că M-ai pierdut, caută-Mă şi Mă vei găsi!”. „În patul meu, nopţile, l-am căutat pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu, l-am căutat, dar nu l-am găsit. Mă voi ridica acum şi voi cutreiera cetatea, pe străzi şi pe drumuri mari, voi căuta pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu. L-am căutat, dar nu l-am găsit. M-au găsit păzitorii care cutreieră cetatea. ‘L-aţi văzut pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu? Abia trecusem de ei, că l-am şi găsit pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu… ‘ CC. 3, 1-4a. În Calea creştină, se prea poate ca Preaiubitul nostru să se fi ascuns de noi, fie din pricina păcatului nostru, fie pentru a ne încerca credinţa şi a ne maturiza. Două acţiuni ni se cer: să mergem în căutarea Lui şi să le cerem sfatul şi ruga mai marilor noştri în Domnul. Noi nu putem trăi viaţa de credinţă izolaţi de păstorii noştri sufleteşti! Se prea poate ca, imediat după ce-i întrebăm pe ei de Cristos, să-L şi găsim pe Cel fără de care al nostru suflet nu are linişte. Important e să nu disperăm: Domnul Isus e cel mai aproape chiar atunci când Îl credem departe de noi! Cu câtă dragoste doreşte să mergem după El, cu câtă iubire ne va cuprinde din nou, luminându-ne sufletul cu razele Sale!

Şi, în sfârşit, să nu uităm lecţia venirii Lui: „Aşteaptă-mă, voi veni curând!” E drept, prin Duhul Sfânt, Isus ne e aproape. Şi nu doar „aproape”, ci e chiar în odaia tainică a lăuntrului nostru. Dar ochii noştri fizici nu-L pot vedea. Simţurile nu discern mereu adierea prezenţei Sale. Fericită va fi ziua când cei care I s-au dăruit, au fost dispreţuiţi mărturisindu-L pe El, L-au căutat şi L-au ţinut aproape de ei, L-au aşteptat cu dor nestins, Îl vor vedea! Să fie aşa şi cu noi! Să spunem şi noi: „Vino repede, preaiubitul meu, şi fii ca o gazelă sau ca un pui de cerb pe munţii de miresme!” CC. 8, 14.
Unde suntem noi, preaiubiţilor? I-am spus vreodată „Da” Domnului Isus? Am avut noi acea întâlnire cu El în care să-I auzim glasul blând şi să răspundem chemării Lui? Ne-am lăsat noi zdrobiţi, înfrânţi, înaintea Lui, ca El să ne readucă pacea, iertarea, bucuria? Am lăsat noi Sfânta Treime să ne modeleze caracterul, prin acceptarea mulţumitoare a pierderilor, a durerilor, a înfrânărilor? Mai suntem noi înscrişi în cursa mântuirii, sau am abandonat de mult? Oricum am fi, Cristos ne cheamă iarăşi! Nimic nu-i pierdut pentru El! În orice stare am fi, El ne poate mântui. Orice obstacol al vieţii se transformă, când suntem în mâna Lui, în prilej de devenire. De suntem într-o fundătură a vieţii, Domnul poate deschide o cale, sau ne poate da forţa de a ne întoarce în punctul de unde am început să mergem greşit.

Cântarea Cântărilor e scrisă pentru tine! Pentru tine, cel căsătorit, ca să te înveţe că iubirea înseamnă curăţie, jertfă, dăruire, perseverenţă. Pentru tine, cel necăsătorit, laic, preot, monah, ca să-ţi arate că adevărata iubire vine de la El, Regele, şi nici o altă iubire omenească nu te-ar putea împlini precum dragostea Lui! Mai cu seamă pentru tine, cel dedicat lui Cristos în celibat, scriu acum. Ca pe drumul tău înspre El, să nu te laşi doborât de singurătate, de remarci prosteşti ale lumii care caută orice prilej de a te face să te simţi inferior ei. Ci aşa, în celibat, să prefigurezi, unindu-te cu Domnul, viaţa veşnică în care oamenii nu vor mai fi bărbat şi femeie, nu se vor mai căsători, ci fi-vor cu toţii ca îngerii. Sau pentru tine, văduv, bătrân, părăsit de cei în care ai investit atât! Pentru fiecare dintre dvs. şi pentru mine, Cântarea Cântărilor rămâne o dovadă a dragostei Domnului Isus dinspre cer înspre noi, dinspre crucea umilinţei înspre mândria noastră, dinspre familia Sfintei Treimi înspre solitudinea noastră!

„Şi Duhul şi Mireasa spun: ‘Vino!‘ Şi cine aude să spună: ‘Vino!’ Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” Apocalips 22, 17.

„M-ai sedus şi eu m-am lăsat,
M-ai cucerit şi ai fost mai puternic,
Mai puternic decât mine.
Dar vezi, Doamne,
Acum sunt motiv de râs,
Toată ziua, oamenii râd de mine
Pentru că eu m-am îndrăgostit de Tine.

Refren: M-ai fascinat, Isuse,
Şi eu m-am lăsat îndrăgostit,
Am luptat contra Ta,
Contra a tot ceea ce simt
Dar ai învins Tu.”
Tu me has seducido – Hermana Glenda

Cei din jur nu sunt perfecti

Nu ştiu cum sunteţi dvs., dar eu sunt sceptic la orice carte care are în spate filosofia prosperităţii. Ştiţi dvs., acele materiale care ne spun cum putem deveni bogaţi şi faimoşi peste noapte. Nu le agreez în totalitate, deşi, dacă-mi sunt recomandate, le citesc. În ultima carte de genul acesta lecturată, am găsit însă şi un paragraf care m-a inspirat pentru reflecţia aceasta. Redau câteva idei: "marea limitare a lui Ted era următoarea: se aştepta ca cei din jur să fie perfecţi. Pe Ted îl deranjau multe lucruri mărunte, cum ar fi greşeli gramaticale, oameni dezordonaţi, prostul gust în vestimentaţie. Ne-a întrebat dacă îl putem ajuta să-şi vindece slăbiciunea. I-am sugerat trei lucruri. 1. Să recunoască faptul că nimeni nu e perfect! Unii sunt mai aproape de perfecţiune decât alţii, dar nimeni nu este perfect. Cea mai umană calitate a oamenilor este că fac greşeli, tot felul de greşeli. 2. Să recunoască dreptul celuilalt de a fi diferit! Nu vă substituiţi niciodată lui Dumnezeu în legătură cu nimic din ceea ce faceţi! Nu îi antipatizaţi pe ceilalţi pentru că au obiceiuri diferite de ale dumneavoastră sau pentru că preferă altfel de haine, o altă confesiune, alte partide sau alte mărci de maşini! Nu trebuie să fiţi de acord cu ceea ce face celălalt, dar nu trebuie să-l antipatizaţi pentru acţiunile sale! 3. Să nu fie un moralist! Majoritatea oamenilor urăşte să i se spună: 'N-ai dreptate!' Aveţi dreptul la propria părere, dar uneori e mai bine să v-o păstraţi pentru dumneavoastră. Tod a aplicat conştiincios aceste sugestii. La doar câteva luni, privea lumea altfel. Acceptă acum oamenii aşa cum sunt: nici 100% buni, nici 100% răi. 'În plus', spune el, 'lucrurile care mă scoteau din sărite mă amuză acum. Mi-am dat în sfârşit seama că lumea asta ar fi tare plicticoasă dacă am fi cu toţii la fel'."

De pe vremea regimului de tristă amintire, păstrăm în conştiinţa colectivă această metehnă ontologică: "să fie toţi la fel!" Imperativul acesta parazitează şi apoi paralizează relaţiile interumane la orice nivel. Omorâm orice e distinct de noi, încă din cocon. Culmea este că nu prea găsim momente de conştientizare - că şi la introspecţie stăm mai prost -, de îndreptare nici nu mai vorbesc. Deunăzi, un prieten scump îmi spunea că a asistat emoţionat la o scenă de injustiţie, într-un metrou din capitală: o doamnă de etnie romă s-a aşezat pe locul din faţa unui bărbat, prea mândru de rasa sa pentru ca evenimentul cu pricina (cât se poate de firesc) să nu-l facă să izbucnească în ropote de acuze nejustificate la adresa dumneaei.

Ca implicat în relaţiile dintre creştinii de diverse denominaţiuni şi cunoscător de aproape, prin mila Domnului, a vieţii creştinilor trinitarieni din majoritatea confesiunilor din România, o spun deschis: microbul aşteptărilor nerealiste din partea semenilor diferiţi de noi a pătruns adânc în noi, între noi. Mă abţin să dau exemple, dar vă provoc la un exerciţiu: gândiţi-vă, dacă sunteţi catolic, la un ortodox şi la un protestant! Puneţi-vă apoi întrebarea: "ce nu îmi place la ei?" Dacă sunteţi protestant sau ortodox, faceţi aceeaşi temă, inversând confesiunile. Dar staţi puţin că merg prea departe! Gândiţi-vă nu mai departe de parohia dvs.! De la preot în jos, găsiţi multe imperfecţiuni, aşa-i?

Ştiţi de unde vin năzuinţele de perfecţiune a semenilor noştri? Dintr-o mascată conştienţă a propriei noastre imperfecţiuni. Să ne gândim la Domnul Isus: nu întâlnim, în paginile Scripturii, nici o sancţionare a celor diferiţi în limitele moralităţii. Cristos a fost un nonconformist, privind lucrurile din punct de vedere omenesc. Şi-a găsit plăcerea în compania oamenilor ciudaţi, dispreţuiţi social, foarte departe de perfecţiune. Dar a fost ceva care I-a limitat acţiunea: mândria umană. Acolo unde e mândrie, nu e loc de Cristos. Acolo unde e mândrie, nu e loc nici de oameni. Mândria te transpune, oricât de religios te consideri, pe un loc mai de jos decât toţi marii criminali ai lumii care nu s-au convertit niciodată. Mândria Îl opreşte pe Cristos de la a te mântui, iar pe aproapele tău de la a te iubi.

Cum putem scăpa de microbul aşteptărilor nerealiste în ceea ce-i priveşte pe oameni? Cultivând în noi gândul Domnului Isus. "El, deşi avea chipul lui Dumnezeu, nu a considerat egalitatea cu Dumnezeu ca pe un lucru care, odată apucat, să nu-l mai lase, ci S-a golit de Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor" (Filipeni 2, 6-7). Auziţi? El, deşi era Dumnezeu, nu Şi-a trâmbiţat perfecţiunea. El era perfect şi totuşi i-a iubit pe toţi imperfecţii. Noi suntem imperfecţi şi nu-i iubim nici pe Cel Perfect, nici pe cei imperfecţi, ca noi. Dacă ne vom privi pe noi înşine în adevărata lumină, identificându-ne imperfecţiunile, avem şanse serioase să ne tămăduim. Apoi, ne putem vindeca de infecţia dorinţelor noastre nechibzuite cu privire la oameni, aplicând preţiosul dicton al unui părinte bisericesc de răsărit: "Urăşte păcatul, iubeşte păcătosul!" În zilele noastre, am cam inversat ordinea... Valoarea unui om se întinde dincolo de acţiunile lui! Cel mai nedemn, în a mea concepţie, de harul divin, are acelaşi preţ cu al sufletului meu pentru iubire, pentru mântuire. Şi apoi, un alt mijloc prin care putem scăpa de aşteptările de perfecţiune umană a altora este înaintarea în sfinţenie. Progresul într-o relaţie vie, reală, de comuniune cu Domnul Cristos va mătura în noi mizeria personală şi va aprinde focul iubirii pentru toţi oamenii, indiferent de naţie, religie, culoarea pielii, păcat sau virtute.

Nu aplaud nicidecum acele biruinţe personale expuse de unii confesionalişti în mesajele lor, difuzate prin toate mijloacele cu putinţă. Cred, din toată inima, în victorii spirituale. Dar acea catalogare fatalistă a celor aparent învinşi în pierduţi veşnic îmi miroase mai degrabă a mândrie decât a spiritualitate autentică. Cred, din toată inima, în spusele unui preot: "să nu consideraţi pe nimeni irecuperabil". De sunt cei de lângă noi victorioşi şi pe noi ne supără biruinţa lor, problema e la noi. De sunt cei de lângă noi înfrânţi, să le fim alături, amintindu-ne mereu că, oricât de diferiţi am fi, suntem din acelaşi aluat, din aceeaşi "nefiinţă, dar o nefiinţă care strigă la Dumnezeu" (Rafail Noica).

Cei din jur nu sunt perfecţi. Noi nu suntem perfecţi. Unul singur a fost Om Perfect. Şi de la El vine speranţa că, într-o Zi, şi noi, şi alţii, vom fi perfecţi. De vom ajunge acolo, fi-vom însă uimiţi să constatăm că în Paradis nu-i ca-n comunism: poţi fi perfect fără a fi identic cu cel de lângă tine. Iar pentru noi, cei doritori de Cer, e cazul să învăţăm azi lecţia iubirii aproapelui, în ciuda diferenţelor dintre el şi noi. Dacă nu am ucide, cu aşteptările noastre exagerate, fiinţarea spirituală omidică a aproapelui nostru, de acolo ar ieşi un fluture sublim, cutezând să zboare spre infinit. Să fim solii ale vieţii, nu mijloacele morţii! Prin Domnul Cristos, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

Am vreo valoare in lume?

Am fost putin surprins sa constat ca printre cele mai bune cincizeci de filme catolice ale tuturor timpurilor se numara si "It'a a wonderful life?" De ce m-a uimit statistica? In primul rand, pentru ca nu stiam ca e film la realizarea caruia au lucrat catolici. In al doilea rand, pentru ca filmele noi, cu efecte atat de puternice incat sa ascunda golul moral al mesajului transmis, detin monopolul locurilor de varf in statisticile cu tema cinematografica. In al treilea rand, pentru ca gusturile mele sunt putin diferite, adesea antagonice, in raport cu cele ale majoritatii. Filmul acesta contine povestea fiecaruia dintre noi, macar intr-un singur moment al vietii, daca nu in mai multe. Un barbat, in culmea ruinei financiare, se gandeste serios sa-si curme viata. Afacerile ii sunt la pamant, casnicia in pragul falimentului, stima de sine lipseste complet. In mijlocul disperarii, la vremea praznicului Craciunului, un inger se face vazut inaintea lui, conducandu-l intr-o calatorie fascinanta. O calatorie in care personajul nostru principal descopera ca viata celor apropiati lui, fara existenta sa, ar fi fost o ruina.



O persoana draga sufletului meu, inima manifestarilor interconfesionale din oras, imi spunea, de curand, ca nu a mai organizat nimic pentru ca nu a fost multumit de prestatia sa din cursul manifestarilor crestine pluridenominationale trecute. Intre timp, eu eram la fel de dezamagit din pricina propriilor mele falimente, care, din nefericire, nu tineau de imagine, ci de esenta interiorului meu. Activitati comune, devenite de ani buni traditie in Sibiu, nu s-au mai desfasurat. Si pentru ca inima aceasta, in anul trecut, nu a mai batut, multi s-au intristat, relatiile dintre crestinii de diverse orientari s-au racit si inca o sansa spre apropierea tinerilor de Cristos si, prin El, a unora de ceilalti, s-a stins.



Inainte de ziua aniversarii mele, M ma suna intotdeauna. "Zi-mi ce vrei sa-ti gatesc!" Cumpara din banii ei totul, pregatea mesele cu delicioase bucate, dupa care se retragea discret, inainte, adesea, de sosirea invitatilor. M fusese abandonata de parinti si crescuta de o matusa si de un unchi binevoitori. La o varsta frageda, a venit la Sibiu, a lucrat, a urmat apoi scoala de asistente, s-a angajat in spital, unde munceste si in prezent. Smerita M, cea mult iubitoare de Cristos si de semeni, intalneste insa un domn. Unul cu un trecut zgomotos, prea ancorat in cele ale firescului ca sa priveasca, macar pentru o clipa, la ale inaltului. Toate lipsurile afective ale copilariei i se trezesc sub imboldul pasiunii pe care el declara ca i-o poarta. M sta pe ganduri, pune in balanta ambele variante si hotaraste ca are nevoie de ajutor specializat pentru a alege intelept. Apeleaza la un psiholog laic si felul ei de a fi se schimba radical: "M, pana acum te-ai gandit la Dumnezeu si la altii. De-acum, gandeste-te si la tine! Chiar de nu-l iubesti pe omul asta si nu esti sigura de sentimentele pe care i le porti, trebuie sa fi dezvoltat pentru el macar atasamentul, uneori mai important decat iubirea". De cativa ani, M a ales. Acum nu mai e in Biserica, nu mai face acte de caritate, incearca sa traiasca gandindu-se la ea, asa cum nu a facut-o niciodata inainte. Dar nu se simte implinita deloc. Bine spune cantarea: "Departe de casa Ta, Doamne, am uitat iubirea Ta, am uitat de fratii mei, m-am gandit numai la mine. Departe de casa Ta, Doamne, rataceam strain prin lume, cautand doar fericirea, dar sunt trist si inselat."



Preaiubitilor, oridecateori ne punem intrebarea "Am vreo valoare in lume?", va invit sa facem impreuna un lucru salvator: sa ne defocalizam de pe noi insine si sa ne refocalizam pe Isus si pe oameni. Doar in aceasta aparenta pierdere a noastra din vizorul propriei noastre preocupari avem oportunitatea sa ii gasim raspunsul corect chestiunii valorii personale. Cand credem ca nu mai avem ce da, s-ar putea ca abia atunci Domnul sa daruiasca prin noi. Cand am ajuns la limitele iubirii, s-ar putea ca abia atunci sa iubim cu iubirea Lui. Si, scumpii mei prieteni, eu zic ca avem destule motive sa ne indoim de multe, de relatiile noastre, de slujbele noastre, de noi insine. Sa nu ne indoim niciodata de valoarea pe care El ne-o atribuie, tie si mie. E valoarea aceea monumental pictata pe crucea unde Cristos a murit, invitandu-ne acum la a ne intoarce acolo, pentru a ne descoperi lumina, pacea, siguranta, fericirea, paradisul pierdut!



"S-a inserat peste intregul sat,
Intinde noaptea valul ei intunecat.
Ramai aici, eterne paradis,
M-astepti pe-altar, cu-acelasi dor aprins,
Sa ma-ntorc iar.

R: Doamne, vreau iubirea mea sa-Ti dau,
Sa fii mereu intaiul gand al meu,
Oriunde merg si-n tot ce fac,
Sa stiu ca esti prezent.

Ingenunchez si umilit te rog,
Sa-mi ierti al necredintei crud zalog ce m-a legat
Raman uimit si-n suflet fericit,
Ca mana ce m-a ridicat
E mana Ta."

Cantarile tinerilor catolici

Noua estetică

Când el a hotărât să se căsătorească cu ea, nu şi-a închipuit că avea să lupte cu atâtea prejudecăţi din partea prietenilor. Distanţa între frumuseţea lui şi urâţenia ei capătă dimensiuni monstruoase, după estetica firii. Toţi cunoscuţii care au îndrăznit i-au spus cunoştinţei mele să-şi scoată ceara din ochi, să fie bărbat, să se uite în oglindă, să-şi ia câmpii şi să plece departe de ea. Prieteni scumpi, eu am văzut multe chipuri schimonosite de boală la viaţa mea, dar ea le întrece pe cele mai multe! Cum să fie altfel, după abuzurile părinţilor, căzând apoi pe mâinile unui psihopat care i-a fost soţ până la moartea lui (rezultatul consumului de alcool, dacă nu mă înşel), cu trupu-i zdrobit, cu inima frântă? Adesea, când este abordat de "binevoitori", bărbatul răspunde cam în felul acesta: "Ceea ce voi numiţi 'urâtă' e pentru mine o fiinţă sublimă. Atunci când intru în casă, mă umplu de bucurie şi de pace! Traiul cu ea e o minune!" Ea e foarte săracă şi nici el nu stă foarte bine material, dar el s-a îngrijit să nu lipsească de la nuntă nimic, după tradiţia zonei. Aşa că aproape toată nunta a fost filmată. Am urmărit înregistrarea lor din ziua în care au spus "da", în faţa lui Dumnezeu, a martorilor văzuţi şi nevăzuţi. El radia de bucurie. Ea plângea mai tot timpul, lucru ce-i accentua şi mai mult diformităţile chipului. După multe lacrimi de durere, acum plângea de veselie. Nu, nu era un coşmar trecutul, purta în trup emblemele zilei de ieri. Dar Cineva, care lucrează în chip nebănuit atunci când şi aşa cum ne aşteptăm mai puţin, a auzit un strigăt, oprindu-l pe cel ce avea să vină.

Una dintre ilustraţiile dragi mie este cea care redă o întâmplare petrecută într-o anumită biserică din România, tot cu prilejul unei nunţi. Preotul urma să celebreze taina căsătoriei. Când mireasa şi-a ridicat vălul ce-i acoperea faţa, slujitorul altarului a înlemnit. Era o situaţie mai gravă decât cea mai sus prezentată. "Abia am reuşit să spun cuvintele adecvate, într-un mod mecanic, formal, ca să se încheie odată slujba", îşi aminteşte preotul. "M-am aşezat, la masa de după, lângă tatăl ei. Nu mai puteam de curiozitate, aşa că am întrebat: 'Frumoasă nuntă, trebuie să vă fi costat mult organizarea ei, nu?", continuă omul lui Dumnezeu, sigur fiind că la mijloc sunt ceva interese financiare. Tatăl, prinzându-se unde vrea să bată părintele, începe şi deapănă întreaga istorie. "- Soţia mea a murit, dând naştere fiicei noastre. Am iubit-o ca pe ochii din cap. Am muncit pentru ea necurmat. Era cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă din şcoală. Un singur vis aveam: să o văd măritată cu un bărbat frumos şi bogat. Într-o zi, fiica aceasta a mea vine acasă spunându-mi că Îl iubeşte pe Cristos şi vrea să înceapă o viaţă nouă dedicându-se Lui! Am înnebunit atunci. Am început să dau în ea ca în ceva ce trebuie distrus într-o clipă. Cu pumnii şi picioarele am desfigurat-o. Într-un moment de luciditate, am sunat la Salvare. A doua zi, când m-am dus s-o vizitez, medicii nu m-au primit în spital, spunându-mi că brutele nu mai sunt părinţi... Şi nici oameni. Iar animalele nu au ce căuta în spital. Când am reuşit să mă strecor însă la ea, i-am cerut iertare. Şi ea mi-a spus: - Te iert pe tine, aşa cum şi pe mine m-a iertat Isus.' În urma loviturilor, o parte a feţei a rămas paralizată, iar unul din ochi nu a putut fi salvat. Fiica mea, mutilată pe viaţă de mine, acum creştină practicantă, e întâlnită în Biserică de un tânăr frumos şi bogat, aşa cum eu nu credeam că sunt printre credincioşi. O cere în căsătorie şi o iubeşte aşa cum este. Ai lui părinţi organizează nunta la care aţi slujit ca şi preot astăzi."

Vă mai spun una mică şi trag morala! În gara din Bucureşti, pe vremea când copiii străzii bântuiau pe acolo. Un astfel de copil, murdar, zdrenţăros, trist din cale afară, primeşte o bucată de pâine din partea unui trecător grăbit. Un câine, flămând şi el, se apropie de micuţ, râvnind la avutul lui de mare preţ. Băiatul rupe o jumătate din bucata lui, i-o dă fiinţei patrupede, îmbrăţişându-o apoi.

În lumea vie, ambalajul induce în eroare de cele mai multe ori. Chipul frumos natural sau artificial ascunde adesea grotescul căderii umane. Iar suferinţa zămisleşte întotdeauna atitudini contrare faţă de esenţa vieţii: Pentru cei care o înţeleg şi şi-o însuşesc, e prilej de eliberare şi apoi de devenire lăuntrică. Pentru cei care o resping, motiv de împietrire a inimii. Dar, aşa cum Domnul Isus a adus o poruncă nouă, o iubire nouă, o misiune nouă, o viaţă nouă, venit-a El şi cu o estetică nouă. Şi estetica aceasta nu are de-a face nici cu formele tale, nici cu părul tău, nici cu pielea ta, nici cu integritatea simţurilor tale, ci are de-a face cu interiorul tău. Fără Isus, suntem cu toţii orbi, surzi, muţi, şchiopi, bolnavi fizic şi psihic. Când suntem cu El însă, a noastră foame Îl face pe El, cel pentru o vreme murdar, zdrenţăros, trist din cale afară, să rupă o bucată din Pâinea Lui şi, chiar de suntem prea lesne mai de neiubit decât dobitoacele, să ne îmbrăţişeze, să ne strângă la piept, să ne ţină lipiţi de El, aici şi mai cu seamă dincolo. Păi da, preaiubiţi de El, există un dincolo, unde noua estetică va fi la ea acasă. Tu pe ce estetică pui preţ?

Privirile biruitorului 2

Privirile biruitorului David - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

Privirile biruitorului 1

Ceea ce-mi place mie la români, în ciuda multor lucruri care-mi displac atât la românul de mine, cât şi la confraţii mei de aceeaşi naţie, este acel simţ al simplităţii, acea conştienţă a neputinţei, acea smerenie şi sfântă umilinţă dovedite în toate etapele istoriei noastre tumultoase. Poate şi de asta Dumnezeu s-a îndurat de neamul nostru, făcând, după cum spunea unul dintre marii români, ca cerul de deasupra României să fie atât de frumos, sfinţit, curăţat, înseninat cu sângele martirilor, înmiresmat de rugăciunile sfinţilor. Şi, deşi doresc trezirea mea spirituală şi, deopotrivă, a neamului românesc, nutrind năzuinţa unei renaşteri duhovniceşti reale, vizibile, cred că spusele lui Nicolae Steinhardt: "biruinţa nu-i obligatorie, obligatorie e lupta" sunt adevărate. Dar ca să lupţi, trebuie să crezi în victorie, apoi să-ţi reactualizezi constant credinţa, înveşmântându-ţi fiinţa într-o altă virtute, cea a speranţei, totul motivat şi animat fiind de iubire.

Din istoria sfinţilor păstrăm puţine episoade ale căderilor lor. Lucru care ne face să asociem ideea de biruinţă spirituală cu cea de imaculare. Adesea spunem: "am greşit, că doar nu sunt sfânt". Iar când citim despre lepădarea lui Petru, puţin-credincioşia lui Toma, viaţa de dinainte de Damasc a lui Pavel şi multe, multe alte păcate ale preaiubiţilor noştri sfinţi, înainte şi chiar după întâlnirea Domnului Isus, ne cutremurăm întâi şi ne bucurăm mai apoi, văzând îndurarea lui Dumnezeu şi a Lui pricepere de a transforma ale noastre slăbiciuni în pricini de înălţare a Lui în noi. Dar parcă nici un personaj nu mă intrigă mai mult decât împăratul David. Căzut în adulter, apoi ucigaş al soţului celei cu care s-a culcat, lăsând-o însărcinată, David rămâne pentru Domnul "omul după inima Lui". Care să fi fost motivul acestei aprecieri a lui David de către Creator? Ce l-a calificat pe psalmistul nostru scump, după a lui cădere, la o aşa mare biruinţă? În găsirea răspunsurilor, vă invit să mergem pe urmele gândurilor lui David, poposind împreună în psalmul pocăinţei - Psalmul 50(51)!

"Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curaţeşte, că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi." Aşa îşi începe psalmul David! Recunoscându-şi păcatul! Regretând că l-a comis! Mărturisindu-l! Cred eu că prima privire a biruitorului credincios este cea sinceră nu mai departe de lăuntrul său. Când te analizezi interior cu onestitate, constaţi că ai o problemă, păcatul, care trebuie rezolvată.

În al doilea rând, cred eu că trebuie să-ţi îndrepţi privirea spre Dumnezeu. Oamenii au feluri diferite, adesea eronate, de a-L privi pe El. Unii Îl văd într-un fel fatalist, ca pe un Creator căruia nu-i pasă de creaţia Sa, ca pe Unul căruia-I plac ura şi războiul, ca pe o forţă superioară primordială care e depăşită de multe situaţii ce ţin de existenţa umană. Alţii consideră că Dumnezeu e bun, îndurător, iubitor şi dator să ne ierte nouă toate câte i-am greşit, indiferent de a noastră atitudine faţă de El. Dar psalmistul Îl vede pe Dumnezeu aşa cum este: un Dumnezeu al dreptăţii şi al iubirii. Ştie David că El e sfânt, că urăşte păcatul, că al Său caracter se opune rebeliunii prin fărădelege: "vei fi drept în hotărârea Ta şi fără părtinire în judecata Ta" - vers. 4b. În lumina cunoaşterii dreptăţii Lui, David se vede greşit, păcătos voit, dând curs voluntar şi nejustificat naturii sale: "Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut" - vers. 4a. Şi abia atunci, când vede măreţia divină şi nimicnicia proprie, dragostea lui Dumnezeu devine operantă în viaţa lui. Un creştin biruitor îşi spală hainele în sângele Mielului, după ce recunoaşte că îi sunt murdare. Dumnezeu îi schimbă starea de întristare în bucurie atunci când credinciosul îşi aduce afectivitatea înaintea Lui. El, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, iartă păcatul doar atunci când e recunoscut şi mărturisit. Şi, mai presus de toate, crează o inimă nouă atunci când inima aceasta, cu multe infarcturi spirituale, e depusă aşa cum e ea, la tronul Său. Între dreptatea divină (judecată) şi mântuire (dragoste) stă un singur pas din partea omului: sărăcia-n duh, smerenia.

Dar creştinul biruitor continuă să privească. Îşi îndreaptă ochii spre semeni. De fapt, Isus e singurul pe care-L poţi privi în acelaşi timp în care îi priveşti şi pe cei iubiţi de El. Iarăşi e o capcană aici. Un alt psalmist era să cadă în ea. Asaf - Psalmul 72 (73). Uitându-se la necredincioşi, se umple de cârtire, invidie şi amărăciune. Ei au toate motivele să fie fericiţi: sunt indiferenţi la problemele vieţii, par scutiţi de necazuri, sunt îmbuibaţi, bârfitori, bine văzuţi social, hulitori la adresa Numelui lui Dumnezeu. Unde a greşit Asaf? El i-a privit pe necredincioşi înainte de a-L privi pe Dumnezeu. Dar când te uiţi la necredincioşi prin vederea căpătată de îndreptarea ochilor tăi înspre Dătătorul de lumină, îţi dai seama de cât de mult ai tu şi de cât de puţin au ei. Realizezi că fericirea nu stă în "ce ai", ci în "pe Cine ai" drept Domn. Constaţi că nu ziua de azi contează, ci Ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Cristos. Când îţi îndrepţi privirea spre oameni în felul acesta, după ce îndelung ţi-ai admirat Dumnezeul, laşi haina judecăţii semenilor şi o îmbraci pe cea a iubirii. O iubire care însufleţeşte mărturisirea constantă a lui Cristos, Marele nostru Biruitor, "folosind, din când în când, şi cuvinte" (Sfântul Francis de Assisi).

Biruitorul priveşte în el însuşi ca să-şi vadă nevoia, priveşte la Domnul Isus pentru a-şi găsi puterea, priveşte la semeni întru împărtăşirea Iubirii, Iubire care-I este, mai presus de toate, menirea!

Să aprindem o lumină

Între sclipire si plinătate

"E sigur că, golind noi tot ce înseamnă fiinţă
şi desprinzându-ne de ea pentru iubirea Domnului,
însuşi Majestatea Sa ne va umple la loc cu Duhul Său"
Sfânta Tereza din Avilla

Dintre toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, a vorbi despre Duhul Sfânt e cel mai greu lucru cu putinţă. Deşi e vremea în care Dumnezeu ni Se face de cunoscut doar prin Duhul Sfânt, deşi Duhul nu ne mai este extern nouă, creştinilor, ci ocupă cel mai tainic spaţiu interior al sufletului nostru, Spiritul lui Dumnezeu rămâne adesea un subiect care stârneşte controverse sau nu iscă interes decât în timpul praznicului Rusaliilor. Iată de ce m-am gândit că ne-ar fi de folos să medităm, vreme de această reflecţie, la Duhul Sfânt, adică Dumnezeu astăzi printre noi, în mijlocul şi înlăuntrul nostru!

Înainte de toate, Duhul Sfânt este mijlocul prin care noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El ne cercetează, El ne convinge de păcat şi de nevoia de împăcare cu Cristos, El ne conduce în sânul Sfintei Treimi, înfiindu-ne în Familia lui Dumnezeu (Romani 8, 15). În viaţa lui Simon, Petru cum îl cunoaştem noi, au existat câteva momente în care Duhul Sfânt a lucrat cu putere, conducându-l pe ucenic mai aproape de inima Învăţătorului Său. Un prim astfel de moment este prilejuit de chemarea sa la ucenicie. Pe Marea Galileii, în corabie cu alţi pescari iscusiţi, Petru se trudeşte toată noaptea să prindă peşte şi nu reuşeşte nimic. Atunci când Domnul Isus vine şi, la cuvântul Lui, se aruncă din nou mrejile, în doar câteva clipe bărcile se umplu, aproape să se scufunde. Şi iată prima sclipire a Duhului în viaţa lui Petru, consemnată de evanghelişti pe paginile Bibliei: "Doamne, pleacă de la mine, căci sunt om păcătos" (Luca 5, 8). Când te atinge Duhul Sfânt şi începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, te înspăimânţi de păcatul din tine. Dar Isus nu pleacă, ci îi răspunde blând: "Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni". Şi înţelege Petru, la inima căruia lucrează Duhul Sfânt, ceea ce vrea Isus să-i transmită: "Petru, nu am de gând să plec, să te părăsesc. Nu, Petru, pleacă tu de la ale tale, ieşi din tine însuţi ca să intrii în Împărăţia lui Dumnezeu. Lasă-ţi peştii fizici şi vei avea parte de cei duhovniceşti! Dezleagă-ţi legăturile cu pământul şi te voi lega puternic de Cer". Şi iată reacţia lui Petru şi a prietenilor lui: "Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El" (Luca 5, 10b-11). Când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, laşi drumurile tale şi mergi pe Cale! Şi Calea aceasta este Cristos! O a doua sclipire a Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru se produce tot pe Marea Galilelii. Isus merge pe ape şi Petru îndrăzneşte să-L roage pe Domnul să-L poarte şi pe el, în acelaşi chip minunat, pe deasupra lor. "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!" (Matei 14, 28). Şi merge Petru un timp. Vântul se înteţeşte. Valurile se ridică. Petru îşi trage privirea de la Cristos, în inima lui încolţeşte îndoiala şi, dintr-o dată, valurile sunt gata să-l înghită. Cât timp priveşte la Isus, poate merge pe ape. Căci Dumnezeu te poate face biruitor prin Duhul Sfânt atâta vreme cât priveşti la Fiul Lui. Dar îndrăzneala lui Simon, chiar cu micile-i ezitări, îi conduce pe toţi cei din corabie la o cunoaştere mai adâncă a lui Cristos: "Cu adevărat, spun aceştia, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!" Petru ascultă de o licărire a Duhului şi a lui ascultare nu-l îndrumă doar pe el mai aproape de Isus, ci şi pe cei din jurul lui. Şi, iubiţi prieteni, la fel se întâmplă şi cu noi toţi creştinii. Avem doar impresia că nu-i influenţăm pe cei de lângă. De fapt, prin cele mai mici acte de ascultare sau de rebeliune faţă de Dumnezeu, îi apropiem sau îi îndepărtăm şi pe ei de aflarea mântuitoare a Măreţului nostru Domn. Şi încă o a treia ipostază vădind sclipirea Duhului Sfânt în viaţa lui Petru: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Matei 16, 17). Nu prin fire avea Petru să recunoască identitatea de Dumnezeu a lui Cristos, ci prin Duhul Sfânt, care-i lumină gândul şi-i inspiră cuvântul.

Sclipirile Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru l-au dus la descoperirea interiorului său greşit şi a soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat: renunţarea la propriile căi şi urmarea Domnului Isus. Iar curajul de a se conforma imboldului interior al Spiritului Sfânt l-a îndreptat spre o descoperire autentică a identităţii Domnului Cristos. Şi, cu toate sclipirile, Petru e cuprins de temeri în clipele prinderii Învăţătorului său, îl părăseşte în noaptea pustie şi rece, îl tăgăduieşte pentru a-şi scăpa viaţa, după care îşi plânge cu amar neputinţa spirituală. Dar vine Cincizecimea. Şi când Duhul Sfânt se pogoară peste adunarea maicii lui Isus şi a ucenicilor Lui, printre care şi Petru, instituind Biserica, Duhul Sfânt, din exterior îi devine lui Petru interioritate. Iar din sclipire, plinătate. Un preaplin de Dumnezeu care avea să-l umple de curaj în mărturisirea Celui mai ieri tăgăduit, să-l aşeze piatră binecuvântată la zidirea Bisericii, să-l facă sfânt martir pentru numele lui Cristos. Sclipirile Duhului Sfânt nu l-au absolvit de dureroasa negare a lui Isus. Dar plinătatea Spiritului Sfânt l-a împuternicit să moară, fără regret şi fără ezitare, pentru Numele Lui.

Înainte ca Moise să vadă slava lui Dumnezeu, i s-a cerut să ridice un altar şi să aducă sânge drept jertfă. (Exod 24, 8-12). Noi, azi, ca şi creştini, nu putem vedea faţa lui Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, fără să fim întâi curăţaţi de sângele Domnului Isus. Şi a mai văzut Moise iarăşi gloria lui Dumnezeu, ascultând de îndemnul divin: "urcă-te pe munte!". Cristos e o Cale în sus spre Dumnezeu. O stâncă de adăpost, un drum care parcurs ne înalţă mereu. Şi aceasta este cărarea îngustă de la sclipire la plinătatea Duhului Sfânt: căinţă neîncetată, mărturisire necurmată, spălarea hainelor sufletului în sângele Mielului, credinţă, speranţă şi dragoste!

Nu ştiu cum sunteţi frăţiile voastre în raportarea la Duhul Sfânt. Eu, de multă vreme, nu am mai avut nici sclipirea ucenicului Simon, darămite plinătatea sfântului şi apostolului Petru. Poate că n-am plecat încă cu totul de la ale noastre, izgonindu-L pe El. Poate că vântul aprig şi valurile furioase ale vieţii ne-au luat privirea de la Cel care ar fi trebuit să ne fie ţintă, scop, ţel. Poate că am uitat cine este El sau cine suntem şi nu suntem noi. Poate că ne-au mulţumit sclipirile şi nu am ştiut că, în Cristos, e întotdeauna "un dincolo". Poate că ne-a înspăimântat muntele umblării cu El şi am renunţat a-l mai parcurge. Şi poate că în noi se naşte acum şi aici o dorinţă arzândă după plinătatea prezenţei Sale în noi. Şi de va fi acest ultim "poate" real, chiar de ar fi prezente în noi şi toate celelalte, avem o şansă reală ca Majestatea Sa să facă din noi Temple pentru Duhul Său, Cel ce vieţuieşte şi domneşte în unire cu Tatăl şi cu Fiul, în toţi vecii vecilor. Să îndrăznim deci a spune, în modul în care Duhul a inspirat sfânta rugă:

"Odaia Ta, Doamne, o văd împodobită,
Dar îmbrăcăminte nu am, ca să intru-ntr-nsa
Luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină
Şi mă mântuieşte!"

*În redactarea acestei reflecţii, au fost folosite Sfânta Scriptură, scrieri patristice şi lucrări ale unor preoţi contemporani, catolici şi ortodocşi.