Cădere și cruce

Eu, în fața alegerii propriei cruci

Am resimţit timpul, în ultimele luni, ca trecând prin faţa mea în mare viteză, aducându-mi, cu o rapiditate uimitoare, zâmbet lângă lacrimă şi lacrimă lângă zâmbet, răspunsuri lângă întrebări şi întrebări lângă răspunsuri, linişte lângă temeri şi temeri lângă linişte... De felul meu, sunt mai morocănos şi prea puţin mulţumitor, iar duiumul evenimentelor la care am fost nevoit a participa nu a făcut decât să-mi alimenteze această puternică înclinaţie românească. Am plecat spre un alt oraş, la o conferinţă, fără nici cea mai mică idee despre ce lecţie urma să primesc acolo. Am ajuns în zori în autogara urbei respective, iar, la sugestia organizatoarei de a mă deplasa cu taxiul până la locaţia cu pricina, m-am îndreptat spre un taxi. Am eu aşa o idee (să nu-i spun "fix") că cei care-şi parchează taxiurile în faţa celorlalte au parte de mai mulţi clienţi, iar domnii şoferi cu maşinile mai în spate sunt nedreptăţiţi. Aşa că, pentru a contribui şi eu la binele umanităţii, făcând să se simtă bine un taximetrist cu maşina în spatele cozii şi, astfel, cu puţine şanse de a face vreun ban în ziua respectivă, m-am urcat în taxiul acestuia, spre destinaţia internă. Şoferul meu era foarte bucuros, foarte amabil. Suspect de bucuros, suspect de amabil. Soarele se juca zglobiu cu privirea mea, în vreme ce înaintam pe străduţele şerpuite, arătându-se semeţ, pentru a se ascunde, în clipa imediat următoare, în spatele munţilor şi al brazilor. Mă bucuram de peisaj şi... atât.

Eram aproape de sfârşitul călătoriei când, privind spre ceasul bordului maşinii, care arăta kilometri parcurşi şi suma ce urma a fi achitată de mine, am observat că afişajul era acoperit de un bon, aşezat anume pentru a face imposibilă vederea preţului călătoriei. M-am prins de manevră, am dat discret bonul deoparte, şi temerile mi-au fost confirmate. Suma pentru acea călătorie era cam de patru ori mai mare decât cea plătită pentru drumul din oraşul în care locuiesc în cetatea cu pricina. O rânduială de organizare (locală, am aflat ulterior) prevede ca taxiurile sibiene să perceapă acelaşi tarif. De unde să-mi treacă mie prin cap că nu e peste tot, în toată România, la fel? Am coborât din maşină cu un surâs iritat, dar hotărât să nu las incidentul cu pricina să mă marcheze mai mult decât trebuie. Continuarea şederii mele la evenimentul cu pricina nu a fost lipsită de peripeţii tragico-comice. Însă nu despre ele vreau să vorbesc. Ci despre o învăţătură pe care mi-am însuşit-o acolo. Unul dintre pacienţii prezenţi voluntar la manifestare m-a lăsat, pur şi simplu, cu gura căscată. Cam aşa sunau spusele lui: "Am trei slujbe... Îmi strâng banii pentru o operaţie chirurgicală". "Ce s-ar întâmpla dacă intervenţia chirurgicală mult dorită nu s-ar materializa?", l-am întrebat. "Aş trăi, dar nefericit". Pentru persoana în cauză, intervenţia medicală ce urma a se realiza în corpul său ţinea de structurile lui interioare bazale, cele mai adânci cu putinţă. Eu am un singur job, un salariu de care sunt nemulţumit, dar idealurile mele în ceea ce priveşte finanţele ţin de cu totul alte dorinţe, superficiale de-a dreptul. Pentru mine, o locuinţă a mea, de pildă, e un ideal material, dar fără atingerea lui pot trăi şi încă pot trăi bucuros. Pentru el, pentru amărâtul care stătea în faţa mea, suma exorbitantă pe care încerca să o obţină i-ar fi adus (măcar el ar fi resimţit aşa) linişte în prima motivaţie fundamentală, aceea de a trăi deplin angajat în viaţa ce i-a fost dată.

A fost apăsătoare experienţa cu pricina. Mi-am amintit de o istorioară pe care am auzit-o prima oară la funeraliile unui coleg din generală. În predica sa consolatoare, preotul care a oficiat slujba respectivă, a rostit-o. Se spune că era un creştin care de ani de zile se ruga Domnului să-i schimbe crucea suferinţei. "Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică!" Într-o noapte, credinciosul nostru Îl visează pe Domnul Isus stând lângă o grămadă de cruci, spunându-i: "Fiule, ţi-am auzit rugăciunile şi îţi dau voie să-ţi alegi crucea pe care o vrei". Se uită creştinul la cruci, testează câteva dintre ele, dar toate îi par mari şi grele. Mai priveşte o dată, zăreşte o cruce mai mică într-un colţ, o ridică şi Îi spune Domnului: "Pe aceasta, Doamne, o vreau!". "Te-ai uitat ce scrie pe ea?", îl întreabă Domnul Cristos. Când se uită el pe spatele ei, vede însemnat însuşi numele lui. Crucea pe care dorea să o ridice era chiar crucea pe care o purtase cu multă cârtire şi cu multă întristare până atunci. Credinciosul îşi aplecă capul, ruşinat de atitudinea lui, şi se trezi din visul sublim. În faţa alegerii propriei cruci, aş opta pentru crucea lăsată mie de Dumnezeu, în Atotştiinţa Sa. Pus în faţa aceleiaşi alegeri, iubite suflet, ai opta pentru a ta cruce, în mod similar bărbatului nemulţumitor.

Scumpi prieteni, nu vă cunosc dimensiunea suferinţei personale. Conştientizez astăzi, mai mult ca ieri, prin prisma celor relatate mai sus, că circumstanţele vieţii mele îmi sunt cele potrivite pentru a deveni o fiinţă nouă în Cristos. Şi sunt deplin convins că la fel este şi în dreptul dumneavoastră. Privim cu jind la marile personalităţi necreştine ale lumii noastre, la toate realizările lor, la toată bogăţia şi la tot succesul de care "se bucură", la toată simpatia pe care o stârnesc. Ce nu ştim este că, mult mai puternic decât în noi, lăuntrul lor geme, plânge necontenit şi nu-şi găseşte niciunde alinare. Pentru noi însă, chemarea Domnului este aceea de a ne lepăda crucile artificiale pe care ni le-am pus în spate dând curs dorinţelor egoiste şi rebele faţă de El, de a lua jugul Lui asupra noastră şi de a înainta voioşi prin propria viaţă. Mai devreme sau mai târziu, făcând aşa, vom constata că cea mai uşoară cruce este cea pe care Isus ne-o oferă şi pe care Se angajează mereu a o purta împreună cu noi. Mai devreme sau mai târziu, procedând în felul acesta, vom remarca că situaţiile noastre de viaţă, de la cele minore precum plata peste măsura rezonabilului a unei călătorii cu taxiul, până la cele care ameninţă putinţa noastră de a fi în acelaşi ton cu propria existenţă, sunt parte a unei cruci care e cea mai mică şi cea mai uşoară pentru noi de dus. Fie cuvintele pauline balsamul lin pus pe rănile purtării crucilor noastre: "Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre. Împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul pentru a putea ieşi din ea, ca s-o puteţi răbda" (1 Corinteni 10, 13)!

Preaiubiţilor, haideţi să ne bucurăm de vieţile şi de crucile noastre, cu tot avântul, din tot străfundul!

Calea spre inima cuiva

"Dar cine te cunoaşte pe tine, dacă eu nu te cunosc?", întreabă tatăl. Fără a ezita, Sofia răspunde, arătând spre terapeutul ei: "El. El mă cunoaşte". Sofia este o tânără aparent ca oricare alt adolescent american de vârsta ei: rebelă, nonconformistă, agitată, ageră, întreprinzătoare. Deşi e la vârstă fragedă, are câteva rezultate remarcabile în gimnastică la activ. Cu toate acestea, suferă de depresie majoră şi a încercat de două ori să-şi ia viaţa, ultima oară chiar în baia din vecinătatea cabinetului psihoterapeutului. Tatăl ei le-a părăsit pe mama ei şi pe ea pe când era copil. În linii mari şi la o superficială descriere a cauzalităţii bolii ei, vinovăţia pe care a resimţit-o la pierderea tatălui său ("oare cu ce am greşit de ne-a părăsit tata?") constituie nucleul pe care se aşterne apoi toată drama din viaţa sa. Sofia începe să se vindece treptat în măsura în care scoate la lumina conştienţei acest neadevăr care s-a cuibărit adânc în ungherele tainice ale sufletului său. Şi cel care o ajută în acest demers e o terţă persoană, cu o deschidere şi cu o abilitate aparte de a înţelege suferinţa umană. Dar acum, în cabinet, pe canapea stau două persoane. Fata şi tatăl ei. Pe cât de dureroasă este declaraţia fiicei, pe atât e de adevărată. Nu este el, tatăl biologic, un trecător mereu grăbit prin viaţa ei, cel care o cunoaşte. Probabil că ştie despre ea, dar nu o cunoaşte cu adevărat. Ci el, "doctorul" său. Doar de câteva săptămâni s-au întâlnit, şi asta în cadrul protector şi limitant al şedinţelor de terapie. Însă un lucru face diferenţa între tată şi terapeut. Şi acel lucru este crucial.

*

În urmă cu un an, eram într-o mănăstire timişoreană. Un prieten, monah, stareţ, slujeşte acolo. Era prima duminică după Înviere, iar predica sa avea ca subiect binecunoscutul episod al întâlnirii Domnului Isus cu Toma. Abordarea era cu totul diferită decât cele cu care eram obişnuit. Polemica nu se învârtea acum în jurul întrebării: "A fost sau nu a fost Toma necredincios?", "Era sau nu era nevoie ca Toma să vadă rănile Domnului ca să creadă în El?", "Suntem sau nu suntem şi noi la fel ca Toma?" Cunoaşteţi întrebările acestea, cu siguranţă, dacă sunteţi familiarizaţi cu Scriptura. Ci mesajul predicii era unul simplu şi profund: "Atinge-mi rănile, ca să ajungi la inima mea!" "Calea spre inima Mea, Toma, sunt rănile Mele." Şi la fel e cu fiecare dintre noi. Creştinismul nostru practic, relaţia noastră cu Domnul Isus încep să se contureze când Îi vedem, cu ochii credinţei, rănile. Şi când, săpaţi în ele, ne vedem pe noi, fiecare în parte. Dar şi pe orizontală lucrurile stau la fel. Calea spre inima unui om sunt durerile lui. Nu putem să spunem că-l cunoaştem pe vreun om, indiferent că ne e rudă sau prieten, dacă nu-i vedem rănile sângerânde ale lăuntrului. Calea spre inima cuiva e reprezentată din cunoaşterea rănilor lui. "Lasă-mă să simt împreună cu tine, lasă-mă să înţeleg durerea ta, lasă-mă să plâng laolaltă cu tine şi abia atunci te voi cunoaşte!" Rănile Lui, calea spre inima Lui. Rănile cuiva, calea spre inima lui.

* *

Preaiubiţilor, am aşezat prima ilustraţie nu pentru că vreau să transform reflecţia aceasta într-o lecţie de psihoterapie seculară, învelită în ambalaj creştin. Sunt convins că orice act terapeutic care nu izvorăşte dintr-un spirit ce încearcă să împlinească legea iubirii de Cristos şi de oameni e doar o parodiere blasfemiatoare a adevăratei vindecări care, în moduri distincte, există doar în Isus. Ci am început în felul acesta pentru că e relevantă în înţelegerea unui mesaj pe care episodul reconfirmării lui Toma îl pune în discuţie. Diferenţa dintre tată şi psihoterapeut era una singură: terapeutul îi cunoştea durerea, ajungând, prin suferinţa ei, la inima ei. Şi pentru că acest înţeles, care scapă adesea popasului pe care noi îl facem asupra lui Toma în duminica ce-i poartă numele, s-ar putea să fie cheia rezolvării multora dintre problemele ce ţin de relaţionarea noastră cu ceilalţi. Aşadar, preaiubite soţ, dacă ai simţământul că între tine şi soţia ta s-a aşternut tăcerea, apleacă-te duios asupra ei, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Preaiubită soţie, dacă soţul a devenit un străin pentru tine, apleacă-te delicat asupra lui, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Scumpi părinţi, dacă fiii şi fiicele dumneavoastră sunt rebeli, obraznici şi nefericiţi, aplecaţi-vă blând asupra lor, căutând a le cunoaşte durerile, atingându-le rănile! Scump copil, dacă între tine şi părinţii tăi s-au aşezat munţi de resentimente şi de răceală afectivă, ridică-te spre cei care te-au adus în fiinţă, caută durerile lor a le cunoaşte şi rănile lor a le atinge!

Pentru noi, cei care lucrăm cu oamenii, indiferent dacă o facem sub harul sacerdotal, ministerial sau profesional, fiecare deschidere a vreunei persoane înaintea noastră e o invitaţie şi un privilegiu de a o cunoaşte. De multe ori, uităm că cei mai câştigaţi suntem noi. Pentru că, atunci când cineva vine spre noi şi ne vorbeşte despre rănile lui, ne deschide şi drumul spre inima lui. Eu îi iubesc, în chip deosebit, pe toţi cei care vin spre mine dezvăluindu-şi rănile firii! Ei nu ştiu că, prin gestul lor, cumva îmi spun că îşi deschid chiar inimile pentru a-mi face şi mie loc înăuntru.

În duminica reconfirmării lui Toma şi în toată vremea după aceea să ne deschidem inimile spre Domnul Cristos, iar împreună cu El şi laolaltă unul cu celălalt să ne vindecăm de rănile firii, trăind în iubire!

Învierea acoperă întrebările fără răspuns

Abia se iviseră zorii şi femeile mironosiţe, Maria din Migdala, Maria, mama lui Iacov, şi Salome au cumpărat miresme, pornind cu ele spre locul unde trupul Mântuitorului fusese depus. Evanghelia ne spune că se gândeau ele cum vor răsturna piatra de la gura mormântului. Ceea ce nu ne dezvăluie este drama care se petrecea în inimile lor. Maria Magdalena fusese tămăduită de Domnul. Ştia că El este profetul, Cel în care Dumnezeu lucrează cu putere. Câţiva morţi fuseseră aduşi la viaţă de Isus. Orbi îşi căpătaseră vederea, şchiopi abilitatea de a umbla, iar săracilor le fuseseră propovăduită Vestea cea Bună. Acum trupul Tămăduitorului său zăcea fără viaţă. "- De ce nu s-a putut salva Isus?", "- De ce au fost oamenii aşa de răi încât L-au crucificat?", "- Ce se va întâmpla acum cu ea?", iată câteva întrebări pe care ni le-am pune şi noi, dacă am fi în locul lor. Îngândurate, femeile se apropie de mormânt. Surpriză însă: piatra era prăvălită, mormântul era gol. Noi chestiuni iau fiinţă în inima îndurerată a Mariei: "- L-au luat pe Domnul din mormânt! Unde L-au pus?", "- Pentru ce L-au luat?" A răsărit soarele, Sabatul a trecut, iar oamenii şi-au reluat activităţile lor cotidiene. Numai Maria stă şi plânge. Nimănui nu-i pasă de durerea ei. Din singura Fiinţă care s-a aplecat asupra ei cu atâta dragoste, nici măcar corpul nu a rămas. Rememorează clipele de demult. Mai ieri, şapte duhuri îi răpiseră bucuria de a trăi. Cu un cuvânt, cu o mână întinsă, cu o inimă simţind la unison cu a ei, un Străin se apropiase de ea, redându-i libertatea. El fusese Singurul care a înţeles-o vreodată pe deplin.

*

Deodată, la uşa camerei unde se ascunseseră ucenicii ca nu cumva să aibă şi ei parte de aceeaşi moarte ca a Învăţătorului lor, bate Maria Magdalena. "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus" (Ioan 20, 3). Petru şi Ioan se ridică şi aleargă degrabă la mormânt. Petru tocmai fusese confruntat cu limitele puterii personale. În noaptea trădării, cântarea cocoşului îi trezise glasul conştiinţei. Şi-a negat Domnul şi Isus ştia de tăgăduirea sa, înainte de a se întâmpla. Multă durere era acum în sufletul său! Şi atâtea întrebări erau fără răspuns! Ioan, ucenicul pe care-l iubea în mod deosebit Cristos, asistase, alături de maica sfântă şi de alte femei, la tabloul groaznic al crucificării Domnului Isus. Văzuse cum se scurgeau din El şiroaiele de sânge, Îi auzise cele din urmă cuvinte. Toate acestea erau încă vii în sufletul lui Ioan. Toate rugăciunile Domnului de dinainte de cruce, toate sfaturile pentru ucenici, toate mângâierile sfinte pe care Ioan, sub călăuzire divină, avea să ni le dezvăluie şi nouă, pe paginile Evangheliei sale, făceau notă discordantă cu moartea Domnului şi acum cu vestea dispariţiei trupului neînsufleţit. Şi în dreptul lui, multe întrebări se zămisleau.

* *

Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus. Parte din grupul extins al ucenicilor, aceştia doi se frământau că Profetul "puternic în faptă şi în cuvânt", nădejdea răscumpărării lui Israel, era mort de trei zile. Ba încă nişte femei, mergând cu miresme la mormânt, au afirmat că au avut vedenie de îngeri, spunând că El este viu. Atâtea speranţe năruite, atâta deznădejde, atâta zbucium, aşa mare taină şi aşa de multe întrebări!

* * *

Preaiubiţilor, ca ei toţi suntem şi noi. Cu multe, multe întrebări. Unii suferim în trupurile noastre, cerând răspuns de la Domnul pentru multele chestiuni legate de durerile multe şi grele. Alţii suferim în sufletele noastre: tristeţe, teamă, solitudine şi nelinişte stau scrise pe lăuntrul nostru; nu sunt mai prejos acestea decât solul celui rău în corpul fizic. Şi acestea nasc în noi atâtea interogaţii. Iar alţii avem multe nedumeriri de ordin spiritual! Vă invit să ne identificăm cu aceşti primi martori ai Învierii Domnului Isus! Şi acolo, în drumul cutezător al nostru spre Isus cel Răstignit, în odaia unde ne ascundem de ameninţarea vrăjmaşului sau pe drumul nostru propriu spre Emaus, să ne lăsăm surprinşi de miracolul Învierii! Cu adevărat, întâlnindu-ne cu Cel Înviat, multe întrebări nu-şi vor primi răspuns aici. La fel s-a întâmplat şi atunci. Martorii Învierii au suferit de multe dureri, de multe persecuţii şi nu puţini au adormit ca martiri. Dar ştiţi ceva? De la Înviere încolo, le-au suportat pe toate cu bucurie! Căci, până la urmă, Învierea nu-şi propune a ne răspunde tuturor întrebărilor, ci a le acoperi cu fericirea de a trăi cu Isus cel Viu... A le acoperi aşa cum acoperă soarele aştrii nopţii. A le acoperi pentru puţină vreme, până acolo unde Faţa Lui blândă şi zâmbetul Său duios le vor risipi pe toate cele ce ţin de pământ şi de moarte!

Cristos, speranţa noastră, viitorul nostru, destinul nostru, mângâierea şi mântuirea noastre, a înviat!

De ce plânge Isus?

Cu jumătate de mileniu înainte, profetul Zaharia prevestise momentul acesta: ”Bucură-te foarte mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept și aduce mântuire, este smerit și călare pe un măgar, chiar pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe” (Zaharia 9, 9). Acum venise ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, în care Isus intra în Ierusalim. Se apropia sărbătoarea pascală. Ierusalimul era inima spiritualității iudaice. O dată pe an, mare mulțime de iudei, răspândită în tot Imperiul Roman, se aduna spre a aduce cult și jertfă la Templu. Alături de evreii veniți la Ierusalim cu scopul închinării, Îl urmau pe Domnul Isus toți cei care auziseră vestea învierii lui Lazăr și a altor minuni înfăptuite de Cristos. Isus trimisese doi ucenici pentru a-I aduce un măgăruș. Așa, profeția avea să fie împlinită întru totul. El, prin care întreaga creație stă în ființă, se afla iarăși în nevoie de un animal. La venirea Sa în lume, singura ocrotire Îi erau, alături de sfinții Săi părinți, animalele ieslei. Acum însă, măgărușul de care Domnul avea trebuință era sălbatic, neîmblânzit. Un simbol, spun inspirații Părinți ai Bisericii, al neamurilor aflate în afara primului legământ; mai în profunzime, o imagine a inimii mele și a inimii dvs. aflate sub guvernarea pornirilor rebele. Și iată un alt element asupra căruia e bine să medităm: ”Și pe când mergea El, își așterneau hainele pe drum” (Luca 19, 36). Când au apărut hainele în istoria lumii? O dată cu păcatul. Atunci, când protopărinții noștri au greșit cei dintâi, slava lui Dumnezeu le-a părăsit trupurile, iar ei și-au acoperit corpul cu haine făcute din piele. Acum, Isus venea să-i poarte pe toți cei doritori la starea primordială, prin propovăduirea Evangheliei în lumea întreagă, tuturor popoarelor. Întruchipare a Raiului și Cale într-acolo, Mântuitorul schimbă istoria: hainele sunt aruncate acum în calea dobitocului, arătându-se că suntem izbăviți, prin Isus, de a noastră dobitocie. Ieri, rușinea ne făcea să ne acoperim și să ne ascundem. Azi, când Isus intră în cetate, strigăm osanale plini de curaj, de îndrăzneală.

Cristos urma întru totul obiceiul iudaic al întâmpinării împăraților. Pentru prima oară în toată slujirea Lui de până atunci, Se lăsa adorat de mulțime. Își păstra însă blândețea și smerenia, coordonate care, în economia divină, sunt în același ton cu regalitatea Proniei. Mulțimea aclama, convinsă că a sosit vremea eliberării sale de jub jug roman. Evreii se vedeau deja liberi, formând o națiune independentă, cu un Rege puternic și mântuitor. În mintea ucenicilor, creștea dorința ca ei să fie părtași domniei lui Cristos. Și abia acum, toate drumurile lor cu Isus, în post și priveghere, în umilință și renunțare la cele lumești, păreau a se sfărși. Dar Domnul avea o altă lucrare. Cu adevărat, dacă pruncii ar fi încetat a-L glorifica, pietrele ar fi vorbit despre El, semn că omul care nu-L adoră pe Domnul Isus este mai prejos decât pietrele. Dar nu spre închinarea adusă Persoanei Sale era intrarea Sa triumfală în Ierusalim, ci spre îndreptarea atenției tuturor asupra răstignirii ce avea să vină. Oamenii aceștia ce-I înalță Numele lui Isus astăzi, în zi de crucificare vor fi sensibilizați să privească monumentul mântuirii lor.

Abordez aici, înainte de timpul biblic în care e situat evenimentul cu pricina, cu îngăduința frățiilor voastre, episodul intrării Domnului în Templu. Locașul central de închinare iudaică oferea imaginea dezolantă a imixtiunii profanului în sacrul ceremonial. Negustorii, vânzătorii de animale și schimbătorii de bani făceau comerț în locașul Templului destinat păgânilor. Cei de alte credințe se puteau apropia de Dumnezeu în această incintă. Aici, în atriul păgânilor, puteau să facă primii lor pași spre credința în singurul Dumnezeu adevărat. Dar acum, atriul păgânilor era pângărit. Preaiubiților, astăzi noi suntem Templul lui Dumnezeu. Mai păstrăm vreun loc în inima noastră unde pelerinul necunoscător de Cristos să-și găsească odihna? Vrednice de ascultare sunt cuvintele unei martire a credinței creștine, închise sub regimul comunist, despre persecutorii săi: ”Orice om, chiar și un torționar care se întâlnește cu un creștin, găsește acolo, în inima creștinului, un locșor unde chipul său hidos e văzut sub o altă lumină, înfrumusețat. Chiar dacă e privit ca un criminal, pentru noi el devine o ființă care are dreptul la dragostea noastră” („The Pastor’s Wife”, Sabina Wurmbrand).

Ce zi agitată! Se lasă seara peste Ierusalim. Din glasurile adoratorilor Săi, rămân slabe ecouri care nu fac decât să accentueze tristețea Mântuitorului. Isus plânge. Dar lacrimile Lui nu se scurg pentru suferința ce va să vină. Nu, e un alt timp dedicat durerii acesteia. Domnul Isus plânge pentru cetate. Pentru Ierusalimul ce n-a vrut să primească mesajul păcii și a respins Solul cercetării sale. Într-un fel aparte, în plânsul Său, suntem cuprinși și noi. Da, noi, chiar noi, dvs. și cu mine. Isus a intrat, blând și smerit, în inimile noastre sălbatice, îmblânzindu-le și pe ele. A biciuit patimile lăuntrului și a făcut din noi Temple pentru Spiritul Său. Odată, cândva, cumva, a trecut Isus și prin dreptul nostru. I-am cântat atunci osanale și I-am adus adorarea pe care o merită. Dar azi, precum evreii de altădată, prin îndepărtarea noastră de Domnul Isus, păcatele cele multe ne-au făcut să cerem iarăși crucificarea Lui.

În zi de Florii, tocmai plânsul Regelui Isus pentru noi să ne convingă a ne deschide iarăși cetatea sufletului pentru El:

”Porți, ridicați-vă capetele!
Și ridicați-vă, porți ale eternității
și va intra Împăratul gloriei!
Cine este acest Împărat al gloriei?
Domnul cel tare și puternic,
Domnul cel puternic în luptă”.
Psalmul 23 (24), 7-8

Doamne Isuse Cristoase, Cel coborât din mărire în chip smerit, astăzi bați la porțile cetăților noastre interioare! Isuse, n-am cunoscut că lucrarea Ta în noi e spre pace, și-n ziua cercetării Ți-am întors spatele! Nu avem nimic să-Ți dăruim acum, căci fapte mai grele ca ale dobitoacelor am săvârșit. Mai privește încă cu milă spre noi! Lasă harul Tău să ne acopere, sângele Tău să ne curățească, mijlocirea Ta, cea de la dreapta Tatălui, să ne fie spre mântuire! Rege, venit în chip de rob, pătrunde în inimile noastre, ca în Templul de odinioară, aducând în ele curățirea de toată întinăciunea nevegherii noastre! Și ne conduce a petrece praznicele Sfintelor Tale Patimi și ale Învierii Tale cu inimi înnoite, revigorate și salvate de Tine, întru Ziua cea neînserată a eternității cu Tine!

Avem nevoie de Dumnezeu

Ați auzit de Tancredo Neves? Probabil că cei mai mulți nu. Tancredo Neves a candidat la președinția Braziliei. Pe când își dădea tot concursul pentru a strânge cât mai multe voturi, personajul nostru avea să declare: ”dacă aș obține cinci sute de mii de voturi din partea partidului care mă sprijină electoral, nici Dumnezeu nu m-ar mai putea îndepărta de la Președinție”. Tancredo Neves a obținut voturile, dar s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni președinte, după care a murit.

John Lenon, crescut mai mult de o mătușă și de unchiul său, George, suferă, o dată cu moartea lui George, o traumă ce-și pune pecetea peste lăuntrul lui. Se regăsește, de acum încolo, în stilul de viață „rock and roll„. Începe, împreună cu trupa sa, să susțină concerte în toată lumea. La o conferință de presă, John Lenon face o declarație șocantă: „creștinătatea va lua sfârșit, va dispărea. Nu este nevoie să-mi susțin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Isus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuți decât El!„ Într-o zi de iarnă, la ieșire din locuință, în fața apartamentului său, un tânăr îl acostează, cerându-i un autograf. La întoarcere, în dreptul intrării în clădirea unde el locuia, John e ucis cu patru gloanțe în spate de tânărul respectiv. Creștinismul nu a dispărut, dar viața lui terestră s-a sfârșit.

Marilyn Monroe, în timpul unei reprezentații de spectacol, a fost vizitată de pastorul baptist Billy Graham. Acesta susținea că a primit de la Dumnezeu însărcinarea de a-i vorbi despre El. După mesajul pastorului, ea a declarat categoric: ”N-am nevoie de Isus al tău!” La o săptămână, a fost găsită moartă, în apartamentul ei.

Preaiubiților, ideea de a scrie un mesaj a cărui temă să aducă-n prim plan nevoia noastră de Dumnezeu mi-a venit ascultând predica unui preot american, aflat pentru o vreme în România. Spunea sfinția sa că, pe când era copil, majoritatea familiilor americane mergeau la locașurile de cult. În funcție de confesiune, catolicii mergeau la Bisericile Catolice, protestanții la Bisericile Protestante, evreii la Sinagogi, dar, pe atunci, credința era la loc de cinste. Astăzi, mare parte din populația Americii crede o minciună: ”Nu am nevoie de Dumnezeu!” M-am gândit și la noi, românii. O amică îmi spunea, cu durere, că, chiar la Paști, după binecuvântarea candelei pascale, o bună parte din mulțimea adunată la slujbă dispare subit. Ieri, era interzis să fii creștin practicant. Dar așa era un dor în inima românului încât, în ciuda tuturor presiunilor și-n deplina conștiență a repercursiunilor, nu puțini practicanți erau plini de Cristos. I-a costat mult pe unii dintre aceștia iubirea de Isus: închisoare, familii dezbinate, sărăcie, boală, spălarea creierului și depersonalizare, moarte. Dar nu puțini sunt îngerii închisorilor care, asemeni lui Steinhardt, și-au găsit acolo, fericirea. Ei au înțeles și acum ne spun și nouă că adevărata fericire nu depinde de circumstanțe, ci de cutezanța gândului de a se uni cu Spiritul lui Cristos. Ei au înțeles și ne spun și nouă că adevărata fericire nu ține de ce ai tu, căci lor totul al lor li se luase, ci de ce are Domnul Isus în tine.

Se plângea un regizor de faptul că, în perioada persecuției comuniste, puțini intelectuali au rămas creștini mărturisitori, plătind prețul legământului lor cu Cristos. Și spunea el că atunci a înțeles mai bine de ce Domnul Isus a preferat să-și selecteze ucenicii din rândurile oamenilor simpli. Dar nu e vorba numai despre intelectuali. E vorba despre o natură umană, în general. Purtăm în noi o fire înclinată spre a-L căuta cu fervoare pe Dumnezeu la vreme de suferință, pentru a-L respinge apoi cu aceeași înflăcare când totul merge strună. Să ne uităm cu băgare de seamă în viețile noastre: nu cumva problemele noastre, încercările care nu ne mai dau pace, ș.a. sunt semnale de alarmă cu menirea de a ne ajuta să nu mai credem minciuna pe care atât de mult am lăsat-o să ne schimbe sistemul de valori, minciuna aceasta mare cum că n-am avea nevoie de Dumnezeu, că ne descurcăm singuri, că Dumnezeu e pentru oameni slabi, că știința explică și rezolvă totul? Haideți să ne amintim de un priveghi: găsim un trup fără suflare, al unui om care mai ieri era ”în putere”; am vorbit cu el, a trăit printre noi! Unde ne e „puterea„ în ceasul morții? Ce mai putem face cu banii? Unde ne sunt statutul social, faima, reputația, imaginea? În fața morții, cu toții suntem egali. Și de ne credem atât de bravi încât să punem toate realizările noastre pe seama muncii pasionale, depuse cu multe sacrificii, și nu realizăm că Dumnezeu a intervenit pe tot drumul vieții noastre, deschizându-ne ferestre spre binecuvântare și închizând uși care ne-ar fi adus în stări dezolante, măcar în fața marii treceri trebuie să ne recunoaștem neputința și nevoia de El.

Știți, când decidem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început lucrurile merg bine. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Iona. S-a hotărât să plece departe de fața lui Dumnezeu. Deși spre ”capătul pământului” nu erau puține curse pe an, Iona găsește o corabie care merge la Tars. Prețul călătoriei e imens, dar Iona dispune și de resursele necesare pentru călătorie. Se iscă o furtună, Iona e aruncat în mare, stă un timp în stomacul unui pește masiv, se roagă pentru iertare și Dumnezeu îl reabilitează. Vedeți, când spunem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început, toate lucrurile par să ne meargă strună! Până la un punct. De ne vom converti după punctul acela, Dumnezeu are bunăvoința a ne ierta, dar... Pentru Iona, punctul acela a însemnat beznă, disperare, chin sufletesc și trupesc. În acest ultim aspect, să nu uităm că pielea lui a fost arsă, intrând în contact cu sucul gastric al peștelui ce l-a înghițit. S-ar prea putea ca și pe noi să ne coste respingerea lui Dumnezeu.

Campinas, Brazilia, 2005. Un grup de tineri, unii beți, alții drogați, trec pe la casa unei fete, chemând-o cu ei. ”Fiică, te rog, nu merge cu ei”, îi răspunde mama înlăcrimată. Vâzând că nu-i cale de înduplecare a fiicei, mama face un ultim gest: ia mâna fetei în mâna ei, rostind pentru ea și pentru toți prietenii ei o binecuvântare: ”Fiica mea, copiilor, mergeți cu Isus în pace și siguranță și fie ca El să vă apere și să vă protejeze!” Tinerii i-au răspuns în batjocură: ”Poate dacă Isus merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru, e deja plin, suntem prea mulți ca să mai încapă cineva”. Și toți au izbucnit în râs. Peste câteva ore, s-a aflat vestea: toți pasagerii erau morți, mutilați, iar mașina era de nerecunoscut. În mod surprinzător, portbagajul era neatins. Spre uimirea lor, polițiștii au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi. Nimeni nu și-a putut explica fenomenul, până la relatarea replicii pe care tinerii au dat-o, înainte de goana spre moarte, ofertei de viață a maicii credincioase.

Avem nevoie de Dumnezeu! Unde Îi dăm voie să locuiască, acolo va veni cu paza, sfințirea, viața Sa. În ceea ce mă privește, mai mult decât orice, am nevoie, în perioada Postului acestuia de dinaintea sărbătorii pascale, să realizez măsura de necuprins a nevoii mele de Domnul Isus. Dumnezeu era în Cristos, pe Cruce, împăcându-ne cu Sine (după 2 Corinteni 5, 19). Eram acolo, la Golgota, și noi. Împăcați, prin Isus, cu Tatăl. Acolo, pe Cruce, trăiam, ca niciodată până atunci, cu toții, în Isus, misterul Iubirii depline. Locul nostru e acolo, în dragostea Lui. Știind acestea, să ne deschidem mai tare, să ne lăsăm transformați mai mult de Paștile acestea, ca să găsim în Domnul Isus odihnă, și încă fericită veșnică odihnă!

Dinamica despătimirii

Am găsit, în spaţiul virtual, o ilustraţie revelatoare pentru tema pe care ne-o propunem spre analiză. Într-o zi, un administrator al unei săli de teatru a primit un telefon de la o doamnă care îi cerea ajutorul. Aceasta i-a spus ca şi-a pierdut o broşă cu diamante, care se poate să fi căzut în sala de spectacol. Administratorul i-a cerut doamnei să aştepte la telefon, în timp ce el avea să trimită pe cineva pentru a căuta în zona în care ea şi-a avut biletul. În doar câteva minute, un îngrijitor s-a întors având în mână acea bijuterie preţioasă. Când însă administratorul a ridicat receptorul pentru a-i comunica acelei doamne vestea cea bună, linia era întreruptă. Doamna închisese receptorul! Spre uimirea tuturor, aceasta nici n-a mai revenit cu vreun alt telefon. Deşi broşa a fost găsită, administratorul n-a putut s-o înapoieze aceleia care o pierduse, pentru că ea a închis înainte de vreme. În acelaşi fel, şi Dumnezeu a pregătit pentru noi o cale prin care putem scăpa de povara păcatului, prin Domnul Isus, dar noi continuăm să trăim, ca acea femeie, o viaţă de durere, amărăciune şi disperare, pentru că ne-am închis inima ca nu cumva să auzim vestea eliberării!

Mă uimeşte mereu frumuseţea lui Cristos! Găseşte El întotdeauna soluţii pentru problemele pe care noi suntem experţi în a ni le crea! Ba mai mult, Şi le asumă, trăieşte responsabilitatea lor; El, Cel neîntinat, veşnic în unire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în imaculata familie a Treimii! Cum i-a inspirat El pe sfinţii Săi a ne lăsa, prin pilda umblării lor în lumină, cărări drepte şi sigure spre eliberare! Arhiepiscopul Andrei al Albei-Iulia, în cartea care poartă numele reflecţiei noastre, sintetizează, într-un mod magnific, experienţa Bisericii de două milenii, în lupta ei perenă şi victorioasă cu păcatul. Autorul porneşte de la premiza că, aşa cum sunt, prin înşelarea diavolului celui veghetor, trepte spre înlănţuirea-n păcat, se găsesc, în Domnul Cristos, şi modalităţi de sfărâmare a lanţurilor. În urcuşul spiritual spre libertate, o primă treaptă propusă e credinţa. Ştim noi, de la Duhul Sfânt care a grăit prin scriitorul epistolei către Evrei, ce este credinţa: "iar credinţa este convingerea fermă cu privire la cele sperate, o dovadă interioară despre lucrurile nevăzute" (Evrei 11,1). Eu cred că problema principală, atunci când vorbim despre credinţă, este aceea că suntem convinşi că Dumnezeu este şi bine facem, însă avem probleme serioase când vine vorba să credem că El poate. În dinamica despătimirii noastre însă, e important să ne încredem în puterea lui Dumnezeu de a ne salva de păcatul din noi. Veţi spune: "dar păcatul meu e prea mare", "am ajuns în starea în care nici Dumnezeu nu mă poate ajuta", "nu e dator Dumnezeu a mă mântui de fărădelegea mea". Să nu ne lăsăm înşelaţi: lui Dumnezeu Îi pasă de noi şi Dumnezeu ne poate face făpturi cu totul libere de patimi.

A doua treaptă spre despătimire ni se prezintă a fi frica de Dumnezeu. "Credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne convertim şi să lucrăm cele bune" (Sfântul Isaac Sirul). Îmi amintesc că una din experienţele pregătitoare pentru convertirea mea a fost tocmai frica de rob: m-am văzut, pentru prima oară până atunci, în toată micimea mea, iar pe Dumnezeu l-am văzut, pentru prima oară până atunci, în măreţia-I de necuprins. Şi m-am înspăimântat: pe dinafară, am început să tremur, pe dinăuntru, tot lăuntrul meu s-a cutremurat. Se năştea atunci în mine prima etapă a fricii de Domnul: frica de rob. Părinţii Bisericii ne ajută să înţelegem că frica de Domnul urmează apoi o traiectorie duhovnicească, devenind frica simbriaşilor, care muncesc pentru cer de dragul răsplătirii de dincolo, şi devine desăvârşită când se transformă-n iubire. Aici, în iubire, singura temere e să nu cumva să-L răneşti, prin păcatul tău, pe preaiubitul sufletului tău! Cu El, te porţi galant, blând. Îi sorbi cuvintele, te apleci pe al Său piept şi îţi potriveşti ceasornicul inimii ca nu cumva să aibă vreun alt ticăit decât al Lui. Uşor îi e omului a părăsi temerea de Dumnezeu, iar pentru a nu pierde această smerită dimensiune, e necesar să urmeze necurmat sfântul îndemn: "În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată" (Sirah 7, 38).

Credinţa şi frica de Domnul ne conduc la convertire. Pocăinţa, înnoirea minţii, cu toate cele trei stări: regret pentru păcat, recunoaştere (mărturisire) şi renunţare la păcat, e treaptă peste care nu se poate nicicum trece în drumul nostru spre Cristos. Înfrânarea e apoi pasul pe care Isus ne dă putere a-l face. Mare e lupta vrăjmaşului de a parazita iarăşi un suflet măturat de Duhul Sfânt. Evitarea tuturor contextelor ispititoare se impune neapărat în faza aceasta. Pentru un dependent de alcool, se cere să nu se mai oprească în faţa vreunui restaurant; pentru un gurmand, să-şi golească frigiderul; pentru un curvar, să evite tovărăşia persoanelor care constituie pentru el o ispită, etc. La început, ne spune sfântul Maxim Mărturisitorul, va fi mai greu, dar oprindu-ne de la înfăptuirea păcatului, vom creşte spre biruinţa asupra gândului păcătos, pentru ca, în cele din urmă, orice închipuire sensibilă să fie câştigată pentru Domnul Isus.

Urmează apoi pasul răbdării. Răbdarea suferinţei ne apropie de Dumnezeu într-un fel în care nimic altceva nu o poate face. "Necazul lucrează răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea speranţă" (Romani 5,4). Îmi plac mult cuvintele, pline de speranţă, ale sfintei Tereza de Lisieux: "În curând, vom fi pe pământul nostru natal. În curând, bucuriile copilăriei noastre, serile de duminică... totul ne va fi restituit pentru totdeauna" (Scrisoarea 130). Nădejdea reactualizează neîncetat credinţa, e puntea între credinţă şi clipa materializării ei. Ce trist este că vorbim aşa de puţin despre speranţă! Iubiţi prieteni, ce-ar fi să cultivăm mai cu stăruinţă virtutea speranţei? Ce-ar fi să privim dincolo de cruce, la glorioasa Înviere? Haideţi să vedem dincolo de problemele noastre, urcând pe treapta speranţei până acolo unde se zăreşte veşnicia cu Isus, iar necazurile omeneşti par atât de mici, prin raportarea efemerităţii lor la eternitatea pentru care am fost creaţi! Nepătimirea urmează speranţei, fiind cea din urmă treaptă.

Aplecându-mă asupra acestei teme, mi-am dat seama că aici, în confruntarea cu păcatul, stă adevărata noastră luptă. Trăim veacuri în care noi, oamenii peste măsură de moderni, ba ne minimalizăm greşelile, ba le justificăm, arătând spre ograda celuilalt. Şi noi, ca şi creştini, trebuie să redevenim responsabili. Erau odinioară creştini care preferau moartea, în locul păcatului. Pe noi, aproape că nu ne mai mişcă murdăria lăuntrului. Dar nu se poate să nu vină momentul de cercetare din partea Domnului! Şi atunci, la ceas de liturghie, pe paginile Scripturii, lecturând relatarea experienţelor oamenilor dedicaţi Lui sau având astfel de modele în bisericile noastre locale, pe patul suferinţei sau al morţii, să ne vedem (unii pentru prima oară, alţii pentru a doua) pe noi în toată micimea noastră, iar pe Dumnezeu să-L surprindem în măreţia-I de necuprins! Aşa să ne vedem, ca să îndrăznim să credem cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: "Nu vă fie frică să-L primiţi pe Isus şi să acceptaţi puterea Lui... Nu vă fie frică! Deschideţi-I, deschideţi-I larg uşile lui Isus! Nu vă fie frică! Isus ştie ce e înăuntrul omului, doar El o ştie". Şi crezând în Domnul Isus, primindu-L şi umplându-ne cu a Lui putere, să ajungem să facem din cântarea de înviere imnul vieţii noastre mântuite şi cu totul libere de pătimirea cea stricăcioasă:

"Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Cristoase,
Astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce-ai înviat.
Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine,
Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta"
Imn pascal