Să avem inimi mulțumitoare!

Să avem inimi mulțumitoare

”-Nu mai pot!”, îmi spune doamna înlăcrimată și tare îndurerată. ”-Văd că sunteți tare supărată! Ce s-a întâmplat?” ”-Mă doare capul îngrozitor și nu am nici un Algocalmin”, răspunde ea. ”-Dacă ați avea o tabletă de Algocalmin, ați fi liniștită?”, continui eu. Imediat sosește și răspunsul său: ”-Nu!” Doamna avea, într-adevăr, o problemă gravă! Nu despre cap era însă vorba. Deloc. Subiectul cefaleei era un pretext doar; nemulțumirea era chestiunea esențială.

Mulțumirea are alte legi decât cele pe care adesea i le atribuim eronat. Mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de relația cu Domnul Isus! Sfântul Paul, aflat în închisoare, scrie comunității din Filipi: ”Știu să fiu și smerit, știu să fiu și în belșug. În orice și în toate sunt deprins și să fiu sătul și să fiu flămând, și să fiu în belșug, și să fiu în lipsă (Filipeni 4, 12). Bogații ar dori să aibă liniștea celor modești, iar săracii tânjesc după traiul opulent. Cei singuri sunt nemulțumiți de solitudine, pe când familiștii își amintesc cu nostalgie de vremurile de dinaintea căsniciei. Copiii ar dori să se bucure de privilegiile adulților, iar adulții ar face iute schimb de ani și de responsabilități cu pruncii. Orășenii îi invidiază pe țărani pentru traiul lor simplu și sănătos, iar locuitorii spațiului rural au adesea impresia că tot ce se mișcă și are viață se întâmplă la oraș. Cert este că, oricare ar fi condițiile exterioare nouă sau starea noastră trupească, mulțumirea e o alegere facilitată și împuternicită de viețuirea cu Domnul Cristos. Apostolul era necăsătorit, bogăția sa era reprezentată de oamenii care primeau mesajul și găseau mântuire în Domnul Isus, a trăi era Cristos pentru el, a muri era căștig [1]. Oare nu ne-am dorit noi cu ardoare multe lucruri, pentru ca, la puțină vreme după obținerea lor, să fim la fel de lipsiți de bucurie și de pace? Dar dacă nu putem fi mulțumiți împlinindu-ne dorințele și poftele, ce ne-ar putea umple inimile noastre? Ne spune Paul, în versetul care urmează celui citat mai sus: ”Am putere pentru toate în El, care mă întărește” (Filipeni 4,13). Preiubiților, cu cât ne apropiem mai mult de Isus, cu atât ne vom simți mai în putință de a fi mulțumitori, indiferent de factorii care vin, pentru o vreme hotărâtă de Dumnezeu în a Sa omnisciență, să ne încerce mulțumirea. Dacă ne învăluie nemulțumirea, să căutăm răspunsul și în viețuirea noastră cu Domnul.

Apoi, mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de felul în care privești circumstanțele. Când poporul israel era aproape de Țara Canaanului, Moise, urmând sfatul divin, a trimis doisprezece bărbați ca să cerceteze țara în care evreii urmau să poposească. Dintre cele douăsprezece iscoade, zece s-au întors cu un răspuns descurajant: ”Țara pe care am străbătut-o ca să o cercetăm este o țară care mănâncă pe locuitorii ei; și tot poporul pe care l-am văzut în ea sunt oameni mari de statură. Și acolo am văzut pe uriași, pe fiii lui Anac, dintre uriași; și noi eram în ochii noștri ca niște lăcuste și tot așa eram și în ochii lor” (Numeri 13,32-33). Atitudinea lor a născut groază, murmur și cârtire în tot poporul. Pe de cealaltă parte, doi viteji, Iosua și Caleb, au venit cu un alt mesaj: ”Țara pe care am străbătut-o ca s-o cercetăm este o țară foarte, forte bună. Dacă Domnul va avea plăcere de noi, ne va aduce în țara aceasta și ne-o va da; țară în care curge lapte și miere... Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei” (Numeri 14,7-9). Știți ce s-a întâmplat? Din tot poporul, Iosua și Caleb, mulțumitorii, au fost singurii care au intrat în țara promisă. Aceleași circumstanțe, același popor. Ce a făcut diferența? Privirea! Cele zece iscoade au privit prin prisma criticii și a nemulțumirii. Iosua și Caleb au privit prin prisma lui Dumnezeu.

Mă întreba o colegă odată: ”-Cum se face că generația noastră e o generație de triști și de amărâți?” Simplu. Nemulțumirea e cauza. Am cercetat aparițiile media ale celor mai vârstnici oameni din România. Știți ce au în comun? Zâmbetul. Zâmbetul acela foarte diferit de imitația ieftină a zâmbetului cultural occidental. Zâmbetul care-ți transmite o inimaginabilă pace lăuntrică, o grandioasă forță de a trăi împăcat cu viața, indiferent de ceea ce-ți oferă existența pe acest pământ. Una dintre bunicile mele a trăit destul de mult. A prins și războiul, și foametea de după, a simțit și frigul, și sărăcia, și neputința, din plin. Noi n-am putea viețui o zi în astfel de condiții. Dar de când mi-a alintat copilăria cu prezența-i duioasă și până la cele din urmă clipe ale existenței sale, în mintea mea apare aceeași imagine a sa: o femeie frumoasă, radiind de strălucirea credinței și a mulțumirii.

S-a născut dorința de a împărtăși cu dumneavoastră aceste gânduri, mult dragi mie cititori, în timp ce citeam un articol de suflet apărut în revista ”Lumea Catolică” (LC201005 art. 10 - Arta de a trăi: Răbdarea și perseverența). Autorul descrie o întâmplare din viața sa, avându-l ca protagonist pe Ted, un prieten de-al său. Ted fusese diagnosticat cu cancer cerebral, motiv pentru care participa la slujbe mai rar decât de obicei. Ultima oară când l-a văzut pe Ted, la Liturghie, autorul a remarcat contrastul dintre starea sa fizică, vizibil alterată, și buna lui dispoziție, alături de interesul pentru viețile celorlalți. Zâmbind, Ted l-a prins de mână întrebându-l multe despre colegiu, despre slujirea în campus și despre familie. Când a fost întrebat cum îi merge, Ted a răspuns: ”Este greu... am dureri mari... dar am trăit o viață bună... sunt pregătit”. Cred că secretul inimii mulțumitoare a lui Ted stătea nu doar în credința lui în Cristos, care-l făcea să privească viața și doza-i considerabilă de suferință cu acceptanță mulțumitoare, ci și în deschiderea lui spre oameni, în capacitatea-i de a-i iubi pe semeni cu toate resursele în Cristos de care dispunea. Orice centrare pe noi înșine ne aruncă în abisul nemulțumirii, orice pas pe care-l facem întru iubirea de Dumnezeu și de oameni ne înalță pe culmile unei vieți trăite în plinătatea mulțumirii și a bucuriei!

Preaiubiților, nu vă doresc o viață lipsită de circumstanțe neplăcute, știu că nu se poate realiza un astfel de deziderat și nu sunt sigur dac-ar fi benefic pentru șlefuirea caracterelor dvs. Vă doresc ce-mi doresc și mie: să pătrundeți în profunzimea relației cu Isus, ca să puteți privi viața nu prin ochii firii, ci prin cei ai Lui!

Capul sus, inimi mulțumitoare, preaplin de pace și de bucurie! Prin Cristos, Domnul nostru, prin Care Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

[1] Filipeni 1,21. Interpretarea versetului ca o dezlegare la suicid e eretică. Apostolul subliniază faptul că moartea, la vremea hotărâtă de Cel de la care a primit-o în dar, aduce beneficiul întâlnirii cu Domnul. 1 Corinteni 6,19-20, Romani 14,7-9, 1 Ioan 5,16, Evrei 6,4; 10,26, Apocalipsa 2,10 exprimă clar înțelegerea eclezială, începând cu Biserica Primară, a importanței angajării în propria viață, pe de o parte, a gravității și a consecințelor în veșnicie a actului suicidar, pe de cealaltă parte.

Împărtaşirea cu Cristos

Suntem creaţi pentru biruinţă

Fii ai Cinzecimii în vreme de Babilon

Fii ai Cincizecimii în vreme de Babilon

Inspirat e proverbul care spune: "Răul ce şi-l face omul singur, nimeni altul n-ar putea să i-l facă". Ca orice om puţin înţelept, adaug adesea traiului meu prea multă sare şi prea mult piper pentru o viaţă ce se vrea tihnită şi pictată în culorile eternităţii. Merg mult prea des pe poteci lăturalnice Căii Lui, ajung în fundături existenţiale, mă dezorientez, mă rătăcesc şi uit drumul spre Casă. Sunt uimit însă, întotdeauna, de mijloacele minunate pe care le are Domnul de a mă scoate din încurcăturile vieţii. Aplecându-mă mai mult asupra sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, inversarea Babelului veterotestamental, am remarcat cât de multe similitudini sunt între oamenii Babelului şi mine însumi, între atitudinile, alegerile, acţiunile lor şi ale mele. De aceea, mi se pare potrivit să vă invit la o călătorie în Scriptură, convins fiind că vă veţi regăsi şi dumneavoastră, la fel ca mine, ba în ipostaza omului Babelului, ba în cea a fiinţei conduse de Spiritul Cincizecimii.

Înainte de iniţiativa dezastruoasă a omului de a ajunge la cer prin forţele proprii, fără de Dumnezeu, "tot pământul avea o singură limbă şi o singură vorbire" (Geneza 11,1). Prin pogorârea Sfântului Spirit, la vreme de Cincizecime, apostolii vorbeau în limbile neamurilor, astfel că fiecare evreu din diaspora "îi auzea vorbind în propria lui limbă" (Fapte 2,6b). Lecţia Cincizecimii e simplă: copiii lui Dumnezeu vorbesc limbi diferite şi totuşi vorbesc aceeaşi limbă! Vorbesc limbi diferite în plan fizic, limba lui Cristos în plan duhovnicesc. În Cristos, diferenţele dintre noi nu dispar, ci chiar ele devin mijloace de îmbogăţire reciprocă. Mie, de pildă, îmi plac tare mult cântările sentimentale ale unor muzicieni catolici talentaţi din America Latină. Mă bucură felul de închinare liturgică al negrilor creştini din Africa, deşi mi-ar fi tare greu să trăiesc sfintele slujbe cu expresivitatea specifică lor. Îmi place organizarea şi rânduiala Bisericilor din statelor germanice, dar m-ar îngheţa felul lor (ultra)raţional de a se raporta la Cristos. Dar pentru toate popoarele acestea, mesajul Cincizecimii este unul plin de speranţă: Dumnezeu vorbeşte fiecăruia pe limba lui! Iubiţi prieteni, iertată să-mi fie de către frăţiile voastre, care aveţi alte încredinţări, deschiderea interconfesională, îndrăznesc să afirm că Duhul Sfânt îi face să vorbească limba lui Cristos pe creştinii plini de El chiar aparţinând confesiunilor distincte. Există acolo un vârf al trăirii cu Domnul Isus, o Cincizecime "cronică", ce face confesionalismul să pălească. Un preot ortodox spunea, la lansarea cărţii "Castelul interior" de către călugării catolici, că sfinţii trăiesc la acea înălţime la care barierele denominaţionale nu-şi au rostul. Subscriu spuselor măicuţei Tereza: "Tu poţi face lucruri pe care eu nu le pot face. Eu pot face lucruri pe care tu nu le poţi face. Împreună putem face lucruri minunate." Şi asta e una din învăţămintele Cincizecimii: putem trăi împreună, chiar diferiţi fiind, cu o singură condiţie: să fim în Cristos!

În vreme ce, la Babel, oamenii "şi-au spus unul altuia" (Geneza 11,3a), adică s-au sfătuit reciproc, la Cincizecime posibil s-a întâmplat la fel ca în zilele de dinainte: "toţi aceştia stăruiau într-un gând, în rugăciune" (Fapte 1,14a). Babelul îţi spune: "ascultă de înţelepciunea ta!", Rusaliile te invită să asculţi de înţelepciunea lui Dumnezeu. Câte încurcături din viaţa noastră nu s-ar dezlega dacă am asculta mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni! Câte inimi ar pulsa pentru cer şi nu ar sângera de rănile pământului dacă am face linişte şi am lua seama la şoapta Duhului Sfânt!

"Haide să coborâm şi să le încurcăm limba acolo!" (Geneza 11,7a). În sfatul Sfintei Treimi, e luată o hotărâre: turnul mândriei umane nu va fi construit; limbile oamenilor vor fi încurcate, iar neînţelegându-şi graiul unul altuia, strategia lor de a sfida cerul va cădea. Plin de semnificaţii adânci e versetul de mai sus! Dumnezeu ţine să precizeze că e atât de mişcat de bravarea fiilor săi, încât va interveni cu toată Făptura, Tată, Fiu şi Duh Sfânt în a încurca planurile omeneşti care-L exclud. Pe de cealaltă parte, aceeaşi reprezentare Treimică se găseşte, puţin mai discretă însă, spre binecuvântare de data aceasta, în ziua Cincizecimii. Se pogoară Sfântul Spirit peste comunitatea iudaică ce ştia despre Tatăl, care credea în divinitatea Fiului şi care aştepta făgăduinţa venirii Duhului. Desigur, e tot atâta dumnezeire în Tatăl cât e şi-n Fiul şi-n Duhul Sfânt. Şi niciuna din Persoanele Sfintei Treimi nu acţionează în disonanţă de cealaltă. Precizarea lucrării comune a Trinităţii are un alt scop: a ne transmite mesajul că Dumnezeu încurcă cu toată Făptura planurile omului fără de El şi binecuvântează cu toată Făptura planurile Lui cu omul.

În sfârşit, Babelul aduce dezbinare: "Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe faţa întregului pământ" (Geneza 11,8), pe când Cincizecimea instaurează unitatea în diversitate: "Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte" (Fapte 2,44).

Era o zi de septembrie, în deşertul Israelului. Pelerinii evrei sosiseră la Templu pentru Sărbătoarea Corturilor. Toţi erau osteniţi şi însetau. Pe frunţile sacagiilor care cărau apă de la fântâna Siloamului curgea sudoarea. Isus le vede setea, pe cea fizica, dar mai ales pe cea de Dumnezeu, Se întoarce spre ei şi le spune: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!" (Ioan 7,37). Însetaţi fiind şi noi de Cristos, să trăim ca fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon! Să vorbim limba iubirii de Dumnezeu şi de semeni, să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni, să trăim în unitate şi să atragem, prin ascultarea noastră, binecuvântarea Sfintei Treimi! Să fim fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon!

Cărarea Cincizecimii

În Grădina Ghetsimani, Isus trăia calvarul. Îi stătea în faţă crucea şi urma să fie îmbrăcat cu păcatul lumii întregi, El, Cel nepătat, "sfânt, sfânt, sfânt până la Dumnezeu" (Pascal). Multă durere trebuie să fi fost în sufletul Lui! Era Una cu Tatăl, în tainica şi de nedescris Sfânta Treime. Cunoştea Cerul şi era centrul adorării angelice. Dar luase hotărârea salvării omului. Se întrupase în chip de rob, trăise perfect într-o lume imperfectă până-n adânc, iar, în ceasul ce urma, avea să moară pentru ea. Oh, dragi prieteni, Cristos a suferit pentru noi şi-n locul nostru! Să nu uităm, atunci când trecem prin încercări, că noi ne merităm suferinţa! Să nu uităm de grădina Ghetsimani a Domnului Cristos când plângem şi noi, în grădina măslinilor propriilor noastre vieţi! Dar acum, e vremea Înălţării. La poalele Muntelui Măslinilor stă Grădina Ghetsimani. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. În chip fizic, dar mai cu seamă în cel duhovnicesc. Cine sunt însă cei care privesc în zare? Cine sunt cei trişti de plecarea lui Isus dintre ei? Cine sunt cei pe care îngerii îi îmbărbătează, promiţându-le că El se va întoarce în acelaşi chip în care S-a înălţat? Sunt martorii Înălţării Domnului. Iată, precum Ilie lăsa, prin înălţarea lui, un martor în persoana discipolului său, Domnul avea să lase, prin înălţarea Lui, o mulţime de martori. Noi ce martori lăsăm în urmă? Privind la vieţile noastre, ce pot spune oamenii despre noi? Ce cuvinte oneste se vor rosti despre noi, ce răni sau ce bucurii va stârni simpla rememorare a numelor noastre? Ce cărări vom fi croit pentru cei ce rămân în urma marii noastre treceri?

După ce Mântuitorul S-a înălţat la Cer, o linişte caldă s-a aşternut peste sufletele ucenicilor. Aceştia, scumpii şi preaiubiţii de ei, s-au îndreptat plini de speranţă spre odaia de sus. Oh, de ar fi grăit încăperea aceasta! Câte zbateri cunoscuse ea! La câte căderi nu asistase ea, câte biruinţe nu-şi legau istoria de existenţa ei! Erau ucenicii din nou acolo. Şi, împreună cu ei, cu aceeaşi inefabilă smerită prezenţă, Maria, maica sfântă a Domnului. Era timp de priveghere şi de rugăciune. Un ucenic căzuse din slujba lui şi, pentru că nici o binecuvântare de Sus nu se pierde, chiar când sufletul care are datoria curată a o transmite spre oameni s-a pierdut el însuşi, un nou slujitor se cerea a fi ales, în locul lui Iuda. "Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales" (Fapte 1,25a), a spus Petru, ridicându-se în mijlocul fraţilor şi aşezând în faţa tuturor doi posibili robi ai lui Cristos. Pentru că, în toate lucrurile privitoare la slujirea lui Dumnezeu, alegerea corectă o face întotdeauna Dumnezeu, iar nu omul. A adăugat apoi, acelaşi Petru: "ca să primească locul acestei slujbe şi al apostoliei" (Fapte 1,25b). Slujirea Domnului serveşte scopului Împărăţiei. Iată de ce, în orice lucrare eclezială, Biserica e atentă ca omul pus în funcţia de autoritate să fie ales de Dumnezeu, iar darurile sale să se alinieze scopurilor divine. Nu ştim prea multe despre lucrarea lui Matia din Scriptură. Tradiţia consemnează că acesta a devenit un mare propovăduitor al lui Isus. Un episod interesant, legat de viaţa Sfântului Matia, e acela în care, aflat în temniţă păgână, oferindu-i-se băutură vătămătoare, acesta nu doar că nu a fost afectat de ea, ci i-a şi vindecat pe toţi colegii din închisoare orbiţi de a ei otravă. Ca orice drept din vremea acea, Matia şi-a trăit din belşug fiecare clipă a vieţii, răspândind mireasma cristică pretutindeni, până când a fost onorat cu moarte de martir, bucurându-se de-atunci neîncetat de părtăşia Preaiubitului sufletului său în lumină.

Curând, în zi de Cincizecime, peste comunitatea reunită în Numele lui Isus, se coboară Spiritul Sfânt. Aşa ia naştere Biserica, prezenţa vie şi de netăgăduit a Domnului Isus printre oameni. Dar despre cărarea Cincizecimii noastre vreau să vorbesc, fără a încerca vreo clipă să separ al nostru drum de cel al Bisericii, ci din dorinţa de a personaliza mai mult mesajul Rusaliilor. Ştiţi, de când eram micuţ ca vârstă, până acum, când sunt mic la minte şi la asemănare cu Domnul Isus, nenumărate persoane mi-au spus că ar trebui să înceteze visul meu de a schimba lumea. "Las-o în pace, lumea e aşa cum e, lumea nu se schimbă, nu mai face tu pe viteazul!", mi-au zis mulţi. Cu adevărat, nu am reuşit să schimb lumea. Dar Isus o schimbă neîncetat. A schimbat-o prin venirea Lui în mijlocul ei, o schimbă necurmat prin sfinţii ei. Şi ştiţi de ce reuşesc sfinţii practici să transforme? Pentru că ei sunt singurii dintre noi care au ajuns să trăiască clipă de clipă Cincizecimea. Cercetaţi biografiile tuturor sfinţilor canonizaţi: toate vieţile lor ating apogeul permanentizării plinătăţii Duhului Sfânt. Aceşti preţioşi martori ai faptului că visul meu nu e utopie trasează pentru noi cărarea Cincizecimii: o cărare care trece prin Ghetsimani, apoi pe la Calvar, cunoaşte Învierea şi Înălţarea în sfinţire şi desăvârşire. Toate aceste indicatoare binecuvântate au drept centralitate, pentru noi, pe pământ, Crucea. Stau şi-mi imaginez calea Cincizecimii ca o cărare de munte; ne arată drumul indicatoarele de mai sus: Ghetsimani, Calvarul, Învierea, Înălţarea, Cincizecimea; ţinta ne este Cristos. Uneori nu vedem mult în faţă, ci doar atât cât să nu ne rătăcim. Adesea suntem obosiţi de drum şi ne oprim. Alteori încercăm să mergem pe scurtătură, escaladând stânca pe drumul nepermis. Ne trezim căzând iarăşi în agonia Ghetsimaniului. Cel ce a purtat pe umerii Lui povara lumii ne ridică iarăşi. Iar dorul după veşnicii ne îmbie să începem a urca din nou. Ajungând în punctul Cincizecime, vom vizualiza aievea sfârşitul drumului, ne vom îndrăgosti cu stăruinţă de ţinta călătoriei noastre şi vom merge drept pe cărare. Într-un târziu, pe cărarea Cincizecimii, vom atinge vârful, vom intra în patria din înălţime şi vom fi totdeauna cu Domnul. Atunci doar, toate obstacolele din cale ne vor părea tare neînsemnate, iar drumul Cincizecimii va străluci în lumina lui adevărată. Vom fi surprinşi să constatăm că, pe cele mai strâmte poteci, am fost purtaţi pe sus, pe aripi de Duh şi de îngeri.

Haideţi la drum! Împreună, putem reuşi! Împreună, putem atinge Ţinta!

Pildele căderii

Despre cea pe care noi o cunoaștem astăzi sub numele de Maria Egipteanca se știu crâmpeie din viața sa. De pildă, se cunoaște faptul că, după nașterea ei în Egipt și conviețuirea alături de părinți, a fugit în lume, așa cum ea însăși mărturisește: ”Am lepădat dragostea părintească și timp de șaptesprezece ani am petrecut în destrăbălări”. Ajunsă în Ierusalim și dorind să intre într-o Biserică Creștină, se simte împiedicată de o ”putere dumnezeiască”, moment în care își dă seama că ceea ce nu o lasă să asiste la slujbă este chiar viața ei murdară. Atunci, cu lacrimi și tânguire, se convertește și începe urcușul ei spiritual. Urmează pentru ea traiul în pustie, timp de patruzeci și șapte de ani. Acolo îl întâlnește pe bătrânul Zosima, căruia i se spovedește și care o împărtășește. Bătrânul o întreabă: ”-Ți-a fost greu, maică?” Răspunsul ei concentrează în câteva cuvinte toată zbaterea consacrării creștine: ”-Mi-a fost greu să lupt mai ales cu poftele nebunești. Doream peștii și cărnurile Egiptului, băutura de vin... Mă chinuiau pofta cântecelor desfrânate și focul care se aprindea înăuntrul nefericitei mele inimi”.

Am ales tema căderii pentru că eșecul, greșeala, păcatul, pătimirea ne sunt obișnuite, naturale. Cu toții cunoaștem căderea. Din păcate, nu toți știm că ea, tocmai ea, poate fi rampa de lansare spre o viață plină de prezența Domnului Isus. Iar cei care știm, ne lăsăm prea lesne copleșiti de ea, cădem în disperare sau căutăm căi prin care să ne înnăbușim conștiința. Și totuși, marii oameni de care Dumnezeu se folosește nu sunt cei care ”nu cad niciodată”, ci aceia care știu să se ridice din căderile lor și să facă tocmai din acestea prilej de înțelegere a iubirii Tatălui și a nevoii de slujire a semenilor păcătoși.

O primă lecție referitoare la cădere ne-o oferă sfântul Paul, în epistola sa către Romani: ”văd o lege diferită în mădularele mele” (Romani 7, 23a.). Apostolul era foarte atent la trăirile lui. În el viețuia omul nou, născut a doua oară prin Domnul Isus. Dar uitându-se la el cu atenție, constata că naturii celei vechi, în care domină Eul, nu-i prea place să rămână răstignită, cerându-și cu cverulență dreptul la domnie. Paul cunoscuse adânc și ispitirea, și căderea. Iar acestea împreună, tentația și eșuarea, l-au condus la a-și însuși o învățătură pe care apostolul o împarte și cu noi: căderea îmi oferă prilejul de a mă uita la mine. Preaiubiților, oare când am stat ultima oară sinceri, înaintea lui Cristos, lăsând Spiritul Lui să ne cerceteze și să ne ajute să ne vedem în lumina cerului? Doar prin lumina Lui vedem lumina autentică, doar iluminați de razele blândei Sale prezențe ne percepem în mod real, cu plusurile și cu minusurile noastre; și doar atunci ne dăm seama că ceea ce cred alții despre noi, ceea ce poate am crezut sau am vrut să credem noi înșine despre noi, fac notă discordantă cu ceea ce suntem, de fapt.

Nu mai era mult și Învățătorul avea să fie dat morții celei mai înjositoare. ”-Doamne, unde Te duci?”, Îl întreabă Simon Petru. Iar Isus îi răspunde: ”Unde Mă duc Eu, tu nu Mă poți urma acum, dar mai târziu Mă vei urma”. Mândria lui Petru e rănită: ”cum, tocmai despre el să spună Isus așa?” Așa că, împins de propriul orgoliu, Petru continuă: ”-Doamne, de ce nu Te pot urma acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Isus spune: ”-Adevărat, adevărat îți spun. Nicidecum nu va cânta cocoșul până când nu Mă vei tăgădui de trei ori!” (după Ioan 13, 36-38). Vine seara puterii întunericului. Isus e dat în mâinile vrăjmașilor, interogat la nesfârșit, bătut, scuipat, ironizat, flămând și singur. Petru, constrâns de teama de a nu avea aceeași soartă ca a lui Cristos, când este întrebat dacă Îl cunoaște pe Domnul Isus, se leapădă de El în trei instanțe. La cea de-a treia tăgadă a Domnului, atunci când cocoșul cântă, Petru își amintește de spusele Lui, iese din mulțime și plânge cu amar. Ce a fost în mintea lui Simon atunci? Cam aceleași trăiri pe care le avem și noi atunci când, în fața măreției divine, ne vedem micimea interioară. A fost bună experiența aceasta pentru Petru? Da. A fost bună. I-a pictat pe loc două tablouri: primul, al unui Petru puternic, invincibil, fidel, statornic; cel de-al doilea, al unui Petru supus greșelii, copil, mândru, orgolios, cu pretenții de superioritate față de ceilalți, încrezător în propriile forțe, în esență însă, cu nimic mai presus decât ceilalți discipoli, risipiți de spaima grelei nopți a lumii. Desprindem de aici o învățătură importantă: căderea îmi arată limitele. Căderea mă confruntă cu ceea ce sunt, în raport cu ceea ce sunt chemat să devin. Înfrângerea îmi dă ocazia să văd că sunt un ostaș vulnerabil și că, uneori, oastea inamică, deși învinsă la cruce, e mai veghetoare decât mine.

Un tată drept, bogat, bine văzut social, avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic își cere partea de avere și pleacă departe de tatăl său. Cheltuie totul cu femeile desfrânate, iar peste țara unde locuiește acum se abate o mare foamete. Fiul cel mic ajunge porcar, slujbă de jos, asociată atunci cu idolatria și cu păgânismul. Dar când stăpânul nu-i acordă nici măcar dreptul de a se hrăni cu roșcovele animalelor, Mântuitorul spune că ”își vine în fire” și ia o hotărâre: ”Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și-i voi spune: `Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi!’. Și s-a ridicat și s-a dus la tatăl său”. (Luca 15, 18-19). De aici desprindem o altă lecție a căderii: căderea mă conduce în pragul convertirii. Nu conștientizez adesea cât de bine e în Casa Tatălui până când nu ajung în ograda lumii, gol și lipsit de toate lucrurile care-mi conferă suport, protecție, mângâiere, împlinire de nevoi, iubire, respect și demnitate umană. Și abia atunci când, vrând să câștig totul, pierdut-am totul, îmi vin în fire, mă scol smerit și pornesc căit spre Casă.

Căderea e ocazia de a mă uita la mine, cu ochii credinței și în asistența Duhului Sfânt. Privindu-mă, analizându-mă, cercetându-mă, mi se deschide apoi calea cunoașterii propriilor mele limite. Iar când mi-am epuizat resursele, îndurarea divină mă conduce la convertire, la pocăință, la întoarcerea acasă. Oh, dulce întoarcere, cât de liniștit e acum sufletul și câtă pace sălășluiește în el! Îmi tresare inima de bucuria mântuirii și rostesc, deopotrivă cu psalmistul: ”Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăț hotărârile Tale” Psalmul 118(119), 71.

Nu laud căderea, ci puterea lui Cristos de a ne scoate de-acolo! Întru aceasta, scump suflet căzut printre mărăcinii păcatului, privește spre Golgota, uită-te cu băgare de seamă la Cel Răstignit pentru tine, cere-I iertare și găsește vindecare în rănile Lui! Și după ce ți-ai lepădat poverile, zboară lin spre Cer, plutește deasupra pământului, cucerește înaltul, învață-i pe alții zborul și fă-ți din viață o neobosită călătorie spre țara luminii eterne, unde Isus viețuiește și locuiește în unire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți vecii vecilor!

„Fraţilor şi surorilor întru Cristos, preţuiţi darul vieţii primit de la Dumnezeu! Iar dacă aţi căzut cumva, Doamne fereşte, nu deznădăjduiţi! Întoarceţi-vă cu lacrimi, dar şi cu nădejde. Căci dacă mie, după nefericita cădere, mi-a fost primită pocăinţa şi mi-am redobândit demnitatea, şi voi veţi fi primiţi, şi demnitatea voastră poate reînvia. Mă rog lui Dumnezeu pentru voi, să ne vedem cu bine în Rai!” Sfânta Maria Egipteanca