Tu, Cuvântul

Ai fost dintru începuturi;
Când nimic nu era în ființă, erai Tu, Cuvântul.
Iar când toate s-au creat, prin Tine s-au născut;
prin Tine, Cuvântul.
Lumina chiar, în Tine s-a zămislit,
O asemenea Lumină ca nici chiar întunericul crunt să n-o poată învinge.
Ce mare taină! Și unde s-a pomenit minune ca aceasta?
Tu, Cuvântul, să te pogori cu a Ta Lumină la om!
Să Te cobori aici, unde sunt așa de multe necuvinte și atât de gros întunericul!
Întru ale Tale ai venit, Tu, Cuvântul,
Dar ai Tăi nu Te-au primit!
Cândva, când pustiu și adânc îmi era lăuntrul,
Ai răsunat și-n mine, Tu, Cuvântul!
Ai adus și-n mine lumină, ca să-mi învingi bezna cea rea
Ai adus și-n mine apă, ca să-mi stingi focul străin
Ai aprins credința, ai înnoit-o mereu prin speranță, ai chemat-o neîncetat la desăvârșire-n iubire.
Ai aprins în mine credința, Tu, Cuvântul,
în mine, cel ce nu mai credeam în nimic.
De-atunci, de la dragostea cea de început,
Așezatu-s-au peste viața mea prea multe necuvinte.
Și multe poate se vor așterne încă.
Dar Tu, Cuvinte, mă-nsoțește mereu
Pe mine, necuvântătorul flămând după Cuvântul din Tine!
Și așa de vei face, poate-ntr-o zi,
Când întru ale Tale veni-vei iarăși,
Vei găsi în mine Cuvânt,
Tu, Cuvântul!

Preaiubite copac

Mult iubite Copac,
În seara aceasta, m-am vazut in lumina Ta,
Da, în lumina prezenței Tale.
Eu sunt copacul cel negru și uscat,
Tu ești Copacul cel verde și viu;
Eu sunt copacul cel strâmb,
Tu ești totdeauna drept;
Ale mele crengi spre pământ s-au plecat,
Ale Tale ramuri privesc adoratoare spre Cer.
O rană sunt, de arșita verii, de frigul semeț,
Vindecare ești Tu, sub arșita verii, sub frigul semeț.
Nici un fruct nu am,
Tu viață și rodire ești.

Preaiubite și dulce Copac,
Eu, nimic nu sunt,
Dar Tu ești totul.

Hai cumva să ne facem una,
Respirația Ta să devină a mea,
Inima Ta să iubească-n mine,
Seva Ta să devină Duhul de viață din mine.
Soarele Tău să fie luminătorul meu!
Așa doar vei fi și Tu, voi fi și eu,
Prin Tine.

Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

O frumoasă istorioară, de prin secolul III d.C., povestește cum Petru ar mai fi avut o altă întâlnire cu Domnul Isus, pe drumul Romei de data aceasta, când apostolul ar fi dorit să părăsească Roma, pentru a scăpa de martiriu. Se spune că Petru l-ar fi întrebat pe Isus: ”Unde mergi, Doamne?”, la care Cristos i-ar fi răspuns: ”-Am venit la Roma pentru a fi din nou crucificat!” Rușinat de replica Mântuitorului, Petru se întoarce la Roma, primind moartea ca martir.

Dacă mai ieri, creștinismul nu putea fi disociat de ideea de cruce, astăzi își face loc tot mai puternic așa zisa ”evanghelie a prosperității”, care propovăduiește un creștinism fără cruce. De unde mai ieri, părinții din pustie erau tare mâhniți dacă Dumnezeu nu le trimitea o anumită boală în anul respectiv, crezând că astfel Isus și-a întors fața de la ei, nu-I mai pasă de ei, nu mai vrea să lucreze la caracterul lor, astăzi puțini dintre creștini înțeleg chemarea pe care Domnul ne-o face tuturor la a ne purta cu demnitate și până la capăt, fără șovăire și fără cârtire, crucea.

În fața provocării vremurilor, răsună, plin de dragoste, avertismentul lui Isus: ”Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Marcu 8,34b). Vă invit să poposim preț de câteva clipe asupra acestui verset, ca să extragem din el cât mai multă învățătură pentru viața noastră de credință!

Văd, înainte de toate, în frumoasele cuvinte de mai sus, chemarea universală a Crucii: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Ca să dai curs acestei chemări, e nevoie de voința ta liberă. Nimeni nu poate fi creștin fără să dorească. Cristos nu obligă pe nimeni, dar îi avertizează pe toți asupra consecințelor alegerilor lor. De asemenea, chemarea se adresează tuturor oamenilor, din orice seminție, din orice popor, din orice stare socială și din orice stare de păcat. Am pierdut foarte mult prin faptul că noi, care pretindem a-L urma pe Cristos, știm să aruncăm cu pietre în cei cu inimi zdrobite, dar nu mai știm să-i îmbrățișăm; știm să bârfim, dar nu să încurajăm; știm să-i batjocorim tocmai pe cei care au mai mare nevoie de mila noastră, dar nu mai plângem cu cei ce plâng; știm să ne ferim de cei cu viețile rănite vizibil de păcat, dar nu mai vrem să ieșim spre ei, să-i privim de departe, să le ieșim în întâmpinare. Am rătăcit această dimensiune a iubirii din pricina prea multei mândrii, a orgoliului și a aroganței noastre și mi-e tare ciudă pe faptul acesta! Dar Dumnezeu nu e ca noi! Vă amintiți de prostituata Rahav? Rahav e o femeie dintr-un neam păgân care recunoaște supremația lui Dumnezeu și devine aliat al poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să câștige lupta cu inamicul. Cunoașteți ce se întâmplă apoi cu ea? Se convertește la iudaism, se mărită cu un om credincios, îl naște pe Boaz și numele ei e menționat în genealogia Domnului Isus. O femeie pe care Dumnezeu a considerat-o vrednică a fi parte a lucrării Lui de mântuire. De ce? Pentru că această chemare a Sa are caracter de universalitate. În ea suntem cuprinși și noi, iubiți prieteni! Da, chiar noi, cu stările noastre, cu slăbiciunile noastre, cu căderile noastre; cu ceea ce suntem și cu ceea ce nu suntem. Chemarea Crucii e și pentru noi.

Cel care voiește e sfătuit apoi să vină după Domnul: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Vedem că aici totul e în mișcare: ”să vină”, nu ”să stea”. Așa e umblarea în Cristos: când ești în El, totul e dinamic, nimic nu-i static: urci, cazi, te ridici iarăși; fugi, obosești, te oprești pentru puțină vreme și apoi alergi din nou. Viața în Cristos e un proces care are un start bine definit, dar niciodată un finish. Și pentru că nu putem parcurge această traiectorie spirituală fără o țintă, ni se trasează și sensul umblării noastre în credință: ”după Mine”. Parcă ar spune Isus: ”după Mine, Păstorul cel Bun, nu după celălalt stăpân”. Mulți dintre cei care au trăit încă din tinerețe o viață apropiată de Domnul, sunt cuprinși uneori de gândul că a-L urma pe Domnul îi privează de foarte multe experiențe bucuroase. Un preot celib tânăr, pe care-l cunosc personal, a fost cândva abordat de un bărbat vârstnic, cu foarte multe aventuri amoroase la viața lui. ”-Auzi, părinte, să nu-ți pară niciodată rău că ai ales să-L slujești pe Dumnezeu în castitate! Eu am încercat tot ce se poate dintr-ale lumii; nu m-au făcut acestea decât gol și trist.” Direcția spirituală corectă e Cristos. Să-L urmăm pe El și nu vom rătăci niciodată! Iar când ne-am pierdut, să venim tot la El; ne este Cale, Adevăr și Viață!

Dincolo de chemarea universală la Cruce, există și o cerință universală a Crucii: ”să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze”. A mă lepăda de mine însumi nu înseamnă a mă neglija, a-mi refuza împlinirea tuturor nevoilor, ci înseamnă a așeza dorințele lui Cristos pentru viața mea mai presus de ceea ce voiesc eu. Apoi, luarea crucii aduce cu sine împlinirea imperativului de a trăi deplin angajat în viața pe care o am: a accepta încercările, a învăța din eșecuri, a nu-mi pierde credința, speranța și dragostea, indiferent de împrejurări. Știți care e farmecul purtării propriei cruci? Că atunci când te lepezi de tine, crucea ta devine Crucea Lui! El o poartă împreună cu tine, El o ia de pe umerii tăi și o pune pe umerii care-au purtat povara lumii, în cele mai greu de suportat clipe de suferință lăuntrică. Când crucea ta devine Crucea Lui, când crucea mea devine Crucea Lui, tocmai ea ”lucrează în noi, tot mai mult, o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4,17). E precum zborul vulturilor prin furtună: dacă aripile îi sunt în jos atunci când zboară, vulturul va fi doborât, dacă și le înalță spre cer, furtuna îl poartă mai sus decât s-a putut înălța vreodată. Crucea noastră fără Cristos, constituită din mulțimea consecințelor răzvrătirii noastre față de El, mai devreme sau mai târziu ne va doborî. Dar Crucea Lui pe umerii Lui și ai noștri ne va înălța, ne va ridica mai sus decât am putut crede sau ajunge vreodată.

Fiul unui păstor sufletesc american, la vârsta tinereții, a plecat departe de tatăl lui și de valorile credinței creștine. Multe peripeții îndură el, dar își amintește cu durere de o noapte în care, sărac și flămând, cere ajutor proprietarilor unei benzinării. Îi dau patronii sarcina de a face curat în toaleta benzinăriei, loc în care și înnoptează. Peste ani, tânărul nostru se convertește și devine misionar. Într-una dintre călătoriile sale cu scop evanghelistic, cel de-al doilea avion pe care urma să-l ia își anulează zborul, iar compania aeriană pune la dispoziția pasagerilor un hotel unde să poată dormi la căderea nopții. Recepționera hotelului îl întâmpină cu vestea că toate camerele de hotel sunt pline, dar că... a mai rămas un singur apartament liber: cel prezidențial. Din camera de sus a apartamentului prezidențial, ”întâmplător”, misionarul privește pe fereastră. În fața hotelului, jos, la fel de murdară ca odinioară, stătea benzinăria în toaleta căreia, mai ieri, rebel, sărac și flămând, tot el, pe atunci un tânăr care fugea de Cruce, își petrecea noaptea. Viața pe pământ, chiar presărată cu multe tristeți, le oferă celor care primesc chemarea Crucii și sunt gata a-i împlini cerințele prilejuri binecuvântate de a pregusta din fericirea care îi așteaptă dincolo.

Preaiubiților, să ne înviorăm și să ne veselim și noi de Crucea Lui, prin care noi suntem răstigniți față de valorile căzute ale lumii și lumea e răstignită față de noi!

Îngrijorare sau credință?

Antidotul îngrijorării

Eram în vremea facultății când, într-o zi de duminică, am ascultat o predică ținută de un pastor cu un har aparte. Acesta a inserat în mesajul sfinției sale o ilustrație din propria sa viață. Spunea dumnealui că, pe când era student al Institului Teologic, a fost cuprins pe neașteptate de o mulțime de gânduri cu privire la viitorul său: ”oare ce voi face după ce termin Institutul?”, ”unde voi fi, în ce oraș?”, ”oare voi găsi de lucru în domeniu?”, ș.a. În toiul gândurilor, o sclipire de Sus i-a luminat mintea, aducându-i liniștea după care tânjea: ”nu e treaba ta ce se va întâmpla cu tine după ce-ți vei finaliza studiile, aceea e partea Mea; lucrarea ta e să-ți închei cu bine pregătirea pentru slujirea începută”. Știu din spusele altora că frăția sa a luat în serios îndemnul divin, ba chiar a terminat ca șef de promoție. M-au urmărit spusele preaiubitului păstor de suflete pe toată perioada studiilor mele universitare; oridecâteori eram asaltat și eu de mulțimea gândurilor privitoare la viitor, îmi aminteam că viitorul e-n mâinile Domnului Cristos, iar prezentul e în responsabilitatea mea; că sunt dator să mă-ngrijesc de ziua de azi, nu să mă-ngrijorez de cea de mâine.

Oh, trăim într-o lume îngrijorată, cuprinsă de frământări, învinsă de așteptarea fatalistă ca viitorul să aducă numai lucruri negative. Am fost uimit până unde merge îngrijorarea părinților cu privire la siguranța copiilor lor: unii părinți au implantat micuților cipuri, în diverse părți ale corpului, ca să-i monitorizeze permanent. Pe când părinții sunt cuprinși de grija pentru copii, nu puțini copii sunt îngrijorați că nu pot atinge standardul impus de părinții lor. Știu câteva cazuri în care copiii de ieri, azi adulți cu vieți aparent împlinite, încă încearcă să le demonstreze taților veșnic nemulțumiți de ei cât sunt de buni și de capabili. Preoții sunt uneori îngrijorați de eficacitatea slujirii, pe când enoriașii simt adesea că-i dezamăgesc pe cei ce veghează la viața lor în Domnul Isus. Medicii sunt îngrijorați cu privire la pacienți, iar pacienții sunt îngrijorați din pricina bolilor prin care trec.

Cu îngrijorarea nu-i de glumit! Lăsată să crească, va rodi în noi temeri incontrolabile și fără motiv, tristețe, ne va îngreuna somnul, va pune stăvilare în calea relațiilor noastre interumane. Știa Isus că nu-i lucru de apucat îngrijorarea! De aceea, se ocupă atent de problematica îngrijorării, în cea de-a doua parte a predicii de pe munte. E un continuu, o frumoasă curgere a discursului Mântuitorului cu privire la îngrijorare în textul Evangheliei după Matei. Începe Domnul vorbind despre comoara din cer (Matei 6,19-21), îndemnând auditoriul să nu strângă comori pe pământ, căci lesne se vor distruge de molii și de rugină bogățiile acestea. Soluția lui Cristos e formidabilă: ”strângeți-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu strică, unde hoții nu le sapă, nici nu le fură”(Matei 6,20). Argumentul este simplu și cuprinzător: ”unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6,21). Apoi, ca să-ți poți strânge comori în veșnicie, privirea ta trebuie să fie îndreptată spre Sursa luminii, care este Însuși Cristos (Matei 6,22-23). Așa că versetele următoare vorbesc despre vederea lăuntrică, în tălmăcirea patristică. Atunci când nu privești la Cristos, în viața ta celălalt stăpân, Mamona, caută să aibă întâietate. Pasajul ce vine aduce în discuție alegerea unuia dintre cei doi stăpâni care caută mereu a domni înlăuntrul tău: Dumnezeu sau Mamona (Matei 6,24-25). Și acum să fim atenți: când Mamona triumfă în tine, ești învins de îngrijorare; când Mamona triumfă în mine, îngrijorarea mă doboară, mă îmbolnăvește. Exemplele practice sunt la tot pasul: când firma e mai importantă decât Dumnezeu, stai și te frămânți cum să faci să meargă bine; când succesul e mai important decât Dumnezeu, te îngrijorezi cu privire la modul în care poți stârni aprecierile celorlalți. Când Mamona e deasupra lui Dumnezeu în viețile noastre, iubiți prieteni, indiferent de ce poftă a firii a întruchipat, îngrijorarea e la ea acasă.

Preaiubiților, să ne liniștim! Cristos ne e soluție și-n cazul acesta. El ne spune în pilde care e antidotul îngrijorării: credința. O primă lecție pe care ne-o putem însuși prin credință, atunci când ne confruntăm cu îngrijorarea, este următoarea: viața este mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea (Matei 6,25). Credința ne ajută să restabilim prioritățile, să vedem lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu. Și, din acest punct de vedere, viața nu e deloc doar hrană și trudă în a o obține; viața e șansa fiecărui om de devenire întru asemănare cu Domnul, e prilejul oricărei ființe umane de a-L alege pe Cristos și de a viețui etern în fericirea Prezenței Sale. Ce e viața? Viața e atât: Cristos în noi, nădejdea slavei! Ce e trupul? Să fie numai haine? Nu, trupul e Templul Spiritului Sfânt. Viața e Cristos în noi, trupul e Templul Duhului Sfânt. A doua lecție pe care Isus ne-o predă este următoarea: noi, oamenii, suntem mai prețioși decât celelalte viețuitoare, în ochii lui Dumnezeu (v. 26b). Pe bărbați, Cristos îi invită să privească la păsările cerului: acestea nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu strâng nimic în grânare, dar însuși Tatăl le hrănește. Dacă ele au parte de hrană, cum n-am avea noi toate cele de trebuință, dacă suntem în Cristos? Femeile sunt îndemnate să contemple veștmintele crinilor de pe câmp, ale căror mirobolante haine vegetale întrec slava împăratului Solomon, prototipul eleganței la evrei. Și, tot prin ochii credinței, ni se cere a înțelege o altă învățătură sfântă: îngrijorarea nu rezolvă nimic (Matei 6,27), dar credința face totul posibil (Matei 17,20). Îngrijorarea nu mută un pai de la locul lui, dar credința poate muta munții.

Credința a înmiresmat jertfa lui Abel. Credința l-a strămutat pe Enoh la Cer. Credința l-a împuternicit pe Noe să construiască corabia. Credința l-a așezat pe Avram drept părinte al tuturor credincioșilor. Iar despre alți viteji, se spune: ”Prin credință, au cucerit împărății, au împlinit dreptatea, au obținut promisiuni, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, au fost întăriți în slăbiciune, au fost puternici în război, au alungat oștirile străine...” (Evrei 11,33-34). Credința aceasta, darul divin pentru căutătorul sincer de Dumnezeu, e antidotul îngrijorării noastre! Să-I spunem și noi Domnului Isus, precum ucenicii de altădată: ”Doamne, mărește-ne credința!”

Doamne Isuse, mângâierea celui apăsat, bogăția celui sărac, vindecarea celui rănit, mântuirea celui păcătos, dintre care cel mai mare sunt eu, slăvit să-Ți fie numele! Tu ne ești Viața, iar Duhul Tău ne transformă colibele interioare în Temple mărețe ale Sfintei Treimi. În păcat și-n răzvrătire ne-am cufundat și încă ne spui, prin crucea Ta purtată pentru noi și-n locul nostru, că suntem mai de preț decât toate celelalte creaturi. Iubite Doamne, amintește-ne mereu să ne încredem în Tine! Dă-ne putere să ne bizuim pe Tine, ca să putem muta munții care ne stau în față, ca să transformăm imposibilul în posibilitate de bucurie și de pace lăuntrică, pentru noi și pentru cei dragi ai noștri! Doamne, mărește-ne credința și sfarmă îngrijorarea ce ne-a cuprins!

Suflete goale sau suflete pline?

Sufletul meu e gol sau e plin?

”Suflet gol” a fost piesa cu care a apărut ultima oară într-o emisiune televizată. O melodie emoționantă, sensibilă și care reflectă adevărul lăuntric al multora dintre noi. Apoi, la puțină vreme, vestea tulburătoare a morții îndrăgitei cântărețe a umplut de durere o mulțime de admiratori.

Vă invit să ne oprim asupra câtorva aspecte pe care cartea Eclesiastul ni le așterne în fața inimilor noastre, ca balsam pentru rănile păcatului, ca asigurare că, atunci când trecem prin încercări, iar sufletul ni se pare un măreț pustiu, în Dumnezeu găsim soluția umplerii noastre cu bucurie, speranță și dragoste!

Un prim ingredient al unui suflet gol îl găsesc eu scris chiar în primele versete ale cărții: ”Ce folos are omul din toată truda lui cu care se ostenește sub soare?” (Eclesiastul 1,3). Este vorba despre epuizare. Muncim mult mai mult astăzi. Lucrăm în mai multe locuri, în toate zilele alergăm de la un serviciu la altul, iar timp pentru Cristos, pentru apropiații noștri, pentru noi înșine cu greu mai găsim. Însă, pe când unii dintre noi se trudesc pentru un trai ”mai bun”, alții sunt cuprinși de o amăgitoare dorință: aceea de a fi cunoscuți. Năzuința faimei, a măririi, aprinsa dorință de a focaliza toate privirile spre noi înșine, ne golesc însă de tot ce poate crește frumos, altruist și-n spiritul iubirii, în noi. De aceea ne avertizează înțeleptul Solomon că efemeră e victoria slavei pământești, căci ”nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; nici nu va fi amintire despre cele care vor veni, pentru cei care vor fi după aceea” (Eclesiastul 1,11). Cei care am primit aplauze, în câteva momente ale vieții, putem confirma: efectele aplauzelor în interiorul nostru țin tot atât cât țin aplauzele. După aceea, rămânem tot noi, la fel de pustiiți lăuntric. Modelul de viețuire al lui Cristos ne învață altceva: să ne pese mai mult de părerea cerului decât de părerea pământului; să ne intereseze mai degrabă ca numele noastre să fie scrise în Cartea Vieții decât în însemnările vremelnice ale lumii! Poftele firii (Eclesiastul 2,3), atunci când pun stăpânire pe noi, ne vând clipe de plăcere, însoțite de ceasuri de durere. Oh, de am lua seama la avertizarea Domnului Isus, de ne-am îmbrăca în toată armătura divină, pentru a face față ispitirii, pentru a nu deveni robi patimilor, pentru a trăi liberi și biruitori! O altă componentă a deșertului nostru interior este materialismul. Solomon afirmă că și-a zidit case, a sădit vii, și-a făcut iazuri, a cumpărat robi și roabe, și-a strâns argint și aur, nu și-a oprit inima de la nici o bucurie a opulenței. Numai că, într-o zi, privind atent la toate lucrările acestea, a remarcat că toate sunt deșertăciune și goană după vânt (Eclesiastul 2, 11). Însingurarea (Eclesiastul 4,9), izolarea de Dumnezeu și de oameni, închistarea într-o lume proprie, în care nimeni nu e vrednic a intra, ne pustiește cu o rapiditate uimitoare. Pe drept spunea un preot mult îndrăgit de tineri că ”singura singurătatea împlinitoare este cea împreună cu ceilalți”. Mult diferită și de folos sufletului este singurătatea ascetică, cea în Domnul Isus, căci în aceasta, deși departe fizic de oameni, pe aripi de Duh și de rugă, ești mai aproape de cetățenii cerului și ai pământului ca niciodată. Absența perspectivei spirituale poartă, cred eu, responsabilitatea cea mai mare în faptul că suntem atât de goi și de lipsiți în ale noastre străfunduri: ”Înțeleptul își are ochii în cap, dar nebunul umblă în întuneric. Dar tot eu am observat că și unul și altul au aceeași soartă” (Eclesiastul 2,14). Solomon demonstrează, spre sfârșitul cărții, că nu îmbrățișează această perspectivă firească, dar că ea caracterizează gândirea celor mai mulți dintre oameni.

Dar cum arată oare un suflet plin? Ne spune Eclesiastul că un suflet plin are un caracter frumos: ”Mai mult face un nume bun decât untdelemnul prețios” (Eclesiastul 7,1a). Parcă ne-ar spune Solomon: concentrați-vă pe ceea ce sunteți, nu pe ceea ce faceți! Lucrați la partea aceea care nu se vede, tainică, ascunsă privirilor tuturor! Investiți în caracter, e cea mai importantă valoare cu care vă veți prezenta în fața Mărețului Judecător! Desigur, mijlocul util în șlefuirea caracterului nostru stă tocmai în suferințele prin care trecem. Oamenii cei mai frumoși ai umanității au avut parte de suferință, au acceptat suferința și i-au permis acesteia să lucreze sfințire. Un suflet plin de Dumnezeu este unul mulțumitor în orice vreme: ”Nu zice: `Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât aceasta? Căci nu din înțelepciune întrebi așa`.” (Eclesiastul 7,10). Deasupra tuturor cred eu, un suflet plin poartă mereu în adânc amintirea morții: ”Mai mult face ziua morții decât ziua nașterii” (Eclesiastul 7,1b). Sirah 7,38 ne spune: ”Adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată!” Înaintea morții, Traian avea să spună: „acest cap nu va mai fi împodobit cu o coroană, acești ochi nu se vor mai bucura de priveliști frumoase; iar tu, sufletul meu; ah, tu, sufletul meu...” În contrast cu mărețul Traian, un lider al unui trib boșiman, bătrân și orb, acum întors la creștinism, afirma: ”În scurtă vreme, voi fi amestecat cu țărâna, dar Îl voi vedea pe Dumnezeu și pe Isus Cristos stând la dreapta Lui”. Amintirea morții, dar una nu disperată, ci plină de pace și de credință în Mântuitor, ne poate îndrepta spre acele comori care, interiorizate, să ne umple de miresmele cerului.

Un scriitor și-a imaginat cum ar decurge o întrunire a lui Satan cu îngerii săi. Întrebarea care se ridică în plen este: ”cum să facem ca să câștigăm de partea noastră cât mai mulți oameni?” Unul dintre îngerii căzuți declară: ”Să le spunem să nu mai creadă în Dumnezeu!” Diavolul nu e tocmai mulțumit. Un altul se ridică și spune: ”Să le spunem să nu mai creadă în Cristos, în cruce, în înviere, în mântuire!” Diavolul dă din nou din cap, în semn dezaprobator. Un altul afirmă în cele din urmă: ”Să le spunem să creadă în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în răstignire, în înviere, în mântuire, dar să îi convingem că mai au timp până la a se converti”. Satan a fost atunci pe deplin satisfăcut de răspunsul dat.

Preaiubiților, nu știu cât timp ne mai este rânduit pe pământul acesta! Un lucru e sigur: moartea va veni mai repede decât ne-am imaginat. Va fi o zi în care aplauzele lumii se vor încheia, cortina va cădea, iar ceea ce va conta este cum vor fi găsite ale noastre suflete. Să ne punem întrebarea aceasta chiar acum: ”Ce fel de suflet am eu? E un suflet gol sau unul plin?” Să ne plecăm apoi ființele în fața Celui care ne este Cale, Adevăr și Viață, ca să fim plini pe pământ de toate virtuțile cerului!