Suflete goale sau suflete pline?

Sufletul meu e gol sau e plin?

”Suflet gol” a fost piesa cu care a apărut ultima oară într-o emisiune televizată. O melodie emoționantă, sensibilă și care reflectă adevărul lăuntric al multora dintre noi. Apoi, la puțină vreme, vestea tulburătoare a morții îndrăgitei cântărețe a umplut de durere o mulțime de admiratori.

Vă invit să ne oprim asupra câtorva aspecte pe care cartea Eclesiastul ni le așterne în fața inimilor noastre, ca balsam pentru rănile păcatului, ca asigurare că, atunci când trecem prin încercări, iar sufletul ni se pare un măreț pustiu, în Dumnezeu găsim soluția umplerii noastre cu bucurie, speranță și dragoste!

Un prim ingredient al unui suflet gol îl găsesc eu scris chiar în primele versete ale cărții: ”Ce folos are omul din toată truda lui cu care se ostenește sub soare?” (Eclesiastul 1,3). Este vorba despre epuizare. Muncim mult mai mult astăzi. Lucrăm în mai multe locuri, în toate zilele alergăm de la un serviciu la altul, iar timp pentru Cristos, pentru apropiații noștri, pentru noi înșine cu greu mai găsim. Însă, pe când unii dintre noi se trudesc pentru un trai ”mai bun”, alții sunt cuprinși de o amăgitoare dorință: aceea de a fi cunoscuți. Năzuința faimei, a măririi, aprinsa dorință de a focaliza toate privirile spre noi înșine, ne golesc însă de tot ce poate crește frumos, altruist și-n spiritul iubirii, în noi. De aceea ne avertizează înțeleptul Solomon că efemeră e victoria slavei pământești, căci ”nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; nici nu va fi amintire despre cele care vor veni, pentru cei care vor fi după aceea” (Eclesiastul 1,11). Cei care am primit aplauze, în câteva momente ale vieții, putem confirma: efectele aplauzelor în interiorul nostru țin tot atât cât țin aplauzele. După aceea, rămânem tot noi, la fel de pustiiți lăuntric. Modelul de viețuire al lui Cristos ne învață altceva: să ne pese mai mult de părerea cerului decât de părerea pământului; să ne intereseze mai degrabă ca numele noastre să fie scrise în Cartea Vieții decât în însemnările vremelnice ale lumii! Poftele firii (Eclesiastul 2,3), atunci când pun stăpânire pe noi, ne vând clipe de plăcere, însoțite de ceasuri de durere. Oh, de am lua seama la avertizarea Domnului Isus, de ne-am îmbrăca în toată armătura divină, pentru a face față ispitirii, pentru a nu deveni robi patimilor, pentru a trăi liberi și biruitori! O altă componentă a deșertului nostru interior este materialismul. Solomon afirmă că și-a zidit case, a sădit vii, și-a făcut iazuri, a cumpărat robi și roabe, și-a strâns argint și aur, nu și-a oprit inima de la nici o bucurie a opulenței. Numai că, într-o zi, privind atent la toate lucrările acestea, a remarcat că toate sunt deșertăciune și goană după vânt (Eclesiastul 2, 11). Însingurarea (Eclesiastul 4,9), izolarea de Dumnezeu și de oameni, închistarea într-o lume proprie, în care nimeni nu e vrednic a intra, ne pustiește cu o rapiditate uimitoare. Pe drept spunea un preot mult îndrăgit de tineri că ”singura singurătatea împlinitoare este cea împreună cu ceilalți”. Mult diferită și de folos sufletului este singurătatea ascetică, cea în Domnul Isus, căci în aceasta, deși departe fizic de oameni, pe aripi de Duh și de rugă, ești mai aproape de cetățenii cerului și ai pământului ca niciodată. Absența perspectivei spirituale poartă, cred eu, responsabilitatea cea mai mare în faptul că suntem atât de goi și de lipsiți în ale noastre străfunduri: ”Înțeleptul își are ochii în cap, dar nebunul umblă în întuneric. Dar tot eu am observat că și unul și altul au aceeași soartă” (Eclesiastul 2,14). Solomon demonstrează, spre sfârșitul cărții, că nu îmbrățișează această perspectivă firească, dar că ea caracterizează gândirea celor mai mulți dintre oameni.

Dar cum arată oare un suflet plin? Ne spune Eclesiastul că un suflet plin are un caracter frumos: ”Mai mult face un nume bun decât untdelemnul prețios” (Eclesiastul 7,1a). Parcă ne-ar spune Solomon: concentrați-vă pe ceea ce sunteți, nu pe ceea ce faceți! Lucrați la partea aceea care nu se vede, tainică, ascunsă privirilor tuturor! Investiți în caracter, e cea mai importantă valoare cu care vă veți prezenta în fața Mărețului Judecător! Desigur, mijlocul util în șlefuirea caracterului nostru stă tocmai în suferințele prin care trecem. Oamenii cei mai frumoși ai umanității au avut parte de suferință, au acceptat suferința și i-au permis acesteia să lucreze sfințire. Un suflet plin de Dumnezeu este unul mulțumitor în orice vreme: ”Nu zice: `Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât aceasta? Căci nu din înțelepciune întrebi așa`.” (Eclesiastul 7,10). Deasupra tuturor cred eu, un suflet plin poartă mereu în adânc amintirea morții: ”Mai mult face ziua morții decât ziua nașterii” (Eclesiastul 7,1b). Sirah 7,38 ne spune: ”Adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată!” Înaintea morții, Traian avea să spună: „acest cap nu va mai fi împodobit cu o coroană, acești ochi nu se vor mai bucura de priveliști frumoase; iar tu, sufletul meu; ah, tu, sufletul meu...” În contrast cu mărețul Traian, un lider al unui trib boșiman, bătrân și orb, acum întors la creștinism, afirma: ”În scurtă vreme, voi fi amestecat cu țărâna, dar Îl voi vedea pe Dumnezeu și pe Isus Cristos stând la dreapta Lui”. Amintirea morții, dar una nu disperată, ci plină de pace și de credință în Mântuitor, ne poate îndrepta spre acele comori care, interiorizate, să ne umple de miresmele cerului.

Un scriitor și-a imaginat cum ar decurge o întrunire a lui Satan cu îngerii săi. Întrebarea care se ridică în plen este: ”cum să facem ca să câștigăm de partea noastră cât mai mulți oameni?” Unul dintre îngerii căzuți declară: ”Să le spunem să nu mai creadă în Dumnezeu!” Diavolul nu e tocmai mulțumit. Un altul se ridică și spune: ”Să le spunem să nu mai creadă în Cristos, în cruce, în înviere, în mântuire!” Diavolul dă din nou din cap, în semn dezaprobator. Un altul afirmă în cele din urmă: ”Să le spunem să creadă în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în răstignire, în înviere, în mântuire, dar să îi convingem că mai au timp până la a se converti”. Satan a fost atunci pe deplin satisfăcut de răspunsul dat.

Preaiubiților, nu știu cât timp ne mai este rânduit pe pământul acesta! Un lucru e sigur: moartea va veni mai repede decât ne-am imaginat. Va fi o zi în care aplauzele lumii se vor încheia, cortina va cădea, iar ceea ce va conta este cum vor fi găsite ale noastre suflete. Să ne punem întrebarea aceasta chiar acum: ”Ce fel de suflet am eu? E un suflet gol sau unul plin?” Să ne plecăm apoi ființele în fața Celui care ne este Cale, Adevăr și Viață, ca să fim plini pe pământ de toate virtuțile cerului!

Să avem inimi mulțumitoare!

Să avem inimi mulțumitoare

”-Nu mai pot!”, îmi spune doamna înlăcrimată și tare îndurerată. ”-Văd că sunteți tare supărată! Ce s-a întâmplat?” ”-Mă doare capul îngrozitor și nu am nici un Algocalmin”, răspunde ea. ”-Dacă ați avea o tabletă de Algocalmin, ați fi liniștită?”, continui eu. Imediat sosește și răspunsul său: ”-Nu!” Doamna avea, într-adevăr, o problemă gravă! Nu despre cap era însă vorba. Deloc. Subiectul cefaleei era un pretext doar; nemulțumirea era chestiunea esențială.

Mulțumirea are alte legi decât cele pe care adesea i le atribuim eronat. Mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de relația cu Domnul Isus! Sfântul Paul, aflat în închisoare, scrie comunității din Filipi: ”Știu să fiu și smerit, știu să fiu și în belșug. În orice și în toate sunt deprins și să fiu sătul și să fiu flămând, și să fiu în belșug, și să fiu în lipsă (Filipeni 4, 12). Bogații ar dori să aibă liniștea celor modești, iar săracii tânjesc după traiul opulent. Cei singuri sunt nemulțumiți de solitudine, pe când familiștii își amintesc cu nostalgie de vremurile de dinaintea căsniciei. Copiii ar dori să se bucure de privilegiile adulților, iar adulții ar face iute schimb de ani și de responsabilități cu pruncii. Orășenii îi invidiază pe țărani pentru traiul lor simplu și sănătos, iar locuitorii spațiului rural au adesea impresia că tot ce se mișcă și are viață se întâmplă la oraș. Cert este că, oricare ar fi condițiile exterioare nouă sau starea noastră trupească, mulțumirea e o alegere facilitată și împuternicită de viețuirea cu Domnul Cristos. Apostolul era necăsătorit, bogăția sa era reprezentată de oamenii care primeau mesajul și găseau mântuire în Domnul Isus, a trăi era Cristos pentru el, a muri era căștig [1]. Oare nu ne-am dorit noi cu ardoare multe lucruri, pentru ca, la puțină vreme după obținerea lor, să fim la fel de lipsiți de bucurie și de pace? Dar dacă nu putem fi mulțumiți împlinindu-ne dorințele și poftele, ce ne-ar putea umple inimile noastre? Ne spune Paul, în versetul care urmează celui citat mai sus: ”Am putere pentru toate în El, care mă întărește” (Filipeni 4,13). Preiubiților, cu cât ne apropiem mai mult de Isus, cu atât ne vom simți mai în putință de a fi mulțumitori, indiferent de factorii care vin, pentru o vreme hotărâtă de Dumnezeu în a Sa omnisciență, să ne încerce mulțumirea. Dacă ne învăluie nemulțumirea, să căutăm răspunsul și în viețuirea noastră cu Domnul.

Apoi, mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de felul în care privești circumstanțele. Când poporul israel era aproape de Țara Canaanului, Moise, urmând sfatul divin, a trimis doisprezece bărbați ca să cerceteze țara în care evreii urmau să poposească. Dintre cele douăsprezece iscoade, zece s-au întors cu un răspuns descurajant: ”Țara pe care am străbătut-o ca să o cercetăm este o țară care mănâncă pe locuitorii ei; și tot poporul pe care l-am văzut în ea sunt oameni mari de statură. Și acolo am văzut pe uriași, pe fiii lui Anac, dintre uriași; și noi eram în ochii noștri ca niște lăcuste și tot așa eram și în ochii lor” (Numeri 13,32-33). Atitudinea lor a născut groază, murmur și cârtire în tot poporul. Pe de cealaltă parte, doi viteji, Iosua și Caleb, au venit cu un alt mesaj: ”Țara pe care am străbătut-o ca s-o cercetăm este o țară foarte, forte bună. Dacă Domnul va avea plăcere de noi, ne va aduce în țara aceasta și ne-o va da; țară în care curge lapte și miere... Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei” (Numeri 14,7-9). Știți ce s-a întâmplat? Din tot poporul, Iosua și Caleb, mulțumitorii, au fost singurii care au intrat în țara promisă. Aceleași circumstanțe, același popor. Ce a făcut diferența? Privirea! Cele zece iscoade au privit prin prisma criticii și a nemulțumirii. Iosua și Caleb au privit prin prisma lui Dumnezeu.

Mă întreba o colegă odată: ”-Cum se face că generația noastră e o generație de triști și de amărâți?” Simplu. Nemulțumirea e cauza. Am cercetat aparițiile media ale celor mai vârstnici oameni din România. Știți ce au în comun? Zâmbetul. Zâmbetul acela foarte diferit de imitația ieftină a zâmbetului cultural occidental. Zâmbetul care-ți transmite o inimaginabilă pace lăuntrică, o grandioasă forță de a trăi împăcat cu viața, indiferent de ceea ce-ți oferă existența pe acest pământ. Una dintre bunicile mele a trăit destul de mult. A prins și războiul, și foametea de după, a simțit și frigul, și sărăcia, și neputința, din plin. Noi n-am putea viețui o zi în astfel de condiții. Dar de când mi-a alintat copilăria cu prezența-i duioasă și până la cele din urmă clipe ale existenței sale, în mintea mea apare aceeași imagine a sa: o femeie frumoasă, radiind de strălucirea credinței și a mulțumirii.

S-a născut dorința de a împărtăși cu dumneavoastră aceste gânduri, mult dragi mie cititori, în timp ce citeam un articol de suflet apărut în revista ”Lumea Catolică” (LC201005 art. 10 - Arta de a trăi: Răbdarea și perseverența). Autorul descrie o întâmplare din viața sa, avându-l ca protagonist pe Ted, un prieten de-al său. Ted fusese diagnosticat cu cancer cerebral, motiv pentru care participa la slujbe mai rar decât de obicei. Ultima oară când l-a văzut pe Ted, la Liturghie, autorul a remarcat contrastul dintre starea sa fizică, vizibil alterată, și buna lui dispoziție, alături de interesul pentru viețile celorlalți. Zâmbind, Ted l-a prins de mână întrebându-l multe despre colegiu, despre slujirea în campus și despre familie. Când a fost întrebat cum îi merge, Ted a răspuns: ”Este greu... am dureri mari... dar am trăit o viață bună... sunt pregătit”. Cred că secretul inimii mulțumitoare a lui Ted stătea nu doar în credința lui în Cristos, care-l făcea să privească viața și doza-i considerabilă de suferință cu acceptanță mulțumitoare, ci și în deschiderea lui spre oameni, în capacitatea-i de a-i iubi pe semeni cu toate resursele în Cristos de care dispunea. Orice centrare pe noi înșine ne aruncă în abisul nemulțumirii, orice pas pe care-l facem întru iubirea de Dumnezeu și de oameni ne înalță pe culmile unei vieți trăite în plinătatea mulțumirii și a bucuriei!

Preaiubiților, nu vă doresc o viață lipsită de circumstanțe neplăcute, știu că nu se poate realiza un astfel de deziderat și nu sunt sigur dac-ar fi benefic pentru șlefuirea caracterelor dvs. Vă doresc ce-mi doresc și mie: să pătrundeți în profunzimea relației cu Isus, ca să puteți privi viața nu prin ochii firii, ci prin cei ai Lui!

Capul sus, inimi mulțumitoare, preaplin de pace și de bucurie! Prin Cristos, Domnul nostru, prin Care Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

[1] Filipeni 1,21. Interpretarea versetului ca o dezlegare la suicid e eretică. Apostolul subliniază faptul că moartea, la vremea hotărâtă de Cel de la care a primit-o în dar, aduce beneficiul întâlnirii cu Domnul. 1 Corinteni 6,19-20, Romani 14,7-9, 1 Ioan 5,16, Evrei 6,4; 10,26, Apocalipsa 2,10 exprimă clar înțelegerea eclezială, începând cu Biserica Primară, a importanței angajării în propria viață, pe de o parte, a gravității și a consecințelor în veșnicie a actului suicidar, pe de cealaltă parte.

Împărtaşirea cu Cristos

Suntem creaţi pentru biruinţă

Fii ai Cinzecimii în vreme de Babilon

Fii ai Cincizecimii în vreme de Babilon

Inspirat e proverbul care spune: "Răul ce şi-l face omul singur, nimeni altul n-ar putea să i-l facă". Ca orice om puţin înţelept, adaug adesea traiului meu prea multă sare şi prea mult piper pentru o viaţă ce se vrea tihnită şi pictată în culorile eternităţii. Merg mult prea des pe poteci lăturalnice Căii Lui, ajung în fundături existenţiale, mă dezorientez, mă rătăcesc şi uit drumul spre Casă. Sunt uimit însă, întotdeauna, de mijloacele minunate pe care le are Domnul de a mă scoate din încurcăturile vieţii. Aplecându-mă mai mult asupra sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, inversarea Babelului veterotestamental, am remarcat cât de multe similitudini sunt între oamenii Babelului şi mine însumi, între atitudinile, alegerile, acţiunile lor şi ale mele. De aceea, mi se pare potrivit să vă invit la o călătorie în Scriptură, convins fiind că vă veţi regăsi şi dumneavoastră, la fel ca mine, ba în ipostaza omului Babelului, ba în cea a fiinţei conduse de Spiritul Cincizecimii.

Înainte de iniţiativa dezastruoasă a omului de a ajunge la cer prin forţele proprii, fără de Dumnezeu, "tot pământul avea o singură limbă şi o singură vorbire" (Geneza 11,1). Prin pogorârea Sfântului Spirit, la vreme de Cincizecime, apostolii vorbeau în limbile neamurilor, astfel că fiecare evreu din diaspora "îi auzea vorbind în propria lui limbă" (Fapte 2,6b). Lecţia Cincizecimii e simplă: copiii lui Dumnezeu vorbesc limbi diferite şi totuşi vorbesc aceeaşi limbă! Vorbesc limbi diferite în plan fizic, limba lui Cristos în plan duhovnicesc. În Cristos, diferenţele dintre noi nu dispar, ci chiar ele devin mijloace de îmbogăţire reciprocă. Mie, de pildă, îmi plac tare mult cântările sentimentale ale unor muzicieni catolici talentaţi din America Latină. Mă bucură felul de închinare liturgică al negrilor creştini din Africa, deşi mi-ar fi tare greu să trăiesc sfintele slujbe cu expresivitatea specifică lor. Îmi place organizarea şi rânduiala Bisericilor din statelor germanice, dar m-ar îngheţa felul lor (ultra)raţional de a se raporta la Cristos. Dar pentru toate popoarele acestea, mesajul Cincizecimii este unul plin de speranţă: Dumnezeu vorbeşte fiecăruia pe limba lui! Iubiţi prieteni, iertată să-mi fie de către frăţiile voastre, care aveţi alte încredinţări, deschiderea interconfesională, îndrăznesc să afirm că Duhul Sfânt îi face să vorbească limba lui Cristos pe creştinii plini de El chiar aparţinând confesiunilor distincte. Există acolo un vârf al trăirii cu Domnul Isus, o Cincizecime "cronică", ce face confesionalismul să pălească. Un preot ortodox spunea, la lansarea cărţii "Castelul interior" de către călugării catolici, că sfinţii trăiesc la acea înălţime la care barierele denominaţionale nu-şi au rostul. Subscriu spuselor măicuţei Tereza: "Tu poţi face lucruri pe care eu nu le pot face. Eu pot face lucruri pe care tu nu le poţi face. Împreună putem face lucruri minunate." Şi asta e una din învăţămintele Cincizecimii: putem trăi împreună, chiar diferiţi fiind, cu o singură condiţie: să fim în Cristos!

În vreme ce, la Babel, oamenii "şi-au spus unul altuia" (Geneza 11,3a), adică s-au sfătuit reciproc, la Cincizecime posibil s-a întâmplat la fel ca în zilele de dinainte: "toţi aceştia stăruiau într-un gând, în rugăciune" (Fapte 1,14a). Babelul îţi spune: "ascultă de înţelepciunea ta!", Rusaliile te invită să asculţi de înţelepciunea lui Dumnezeu. Câte încurcături din viaţa noastră nu s-ar dezlega dacă am asculta mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni! Câte inimi ar pulsa pentru cer şi nu ar sângera de rănile pământului dacă am face linişte şi am lua seama la şoapta Duhului Sfânt!

"Haide să coborâm şi să le încurcăm limba acolo!" (Geneza 11,7a). În sfatul Sfintei Treimi, e luată o hotărâre: turnul mândriei umane nu va fi construit; limbile oamenilor vor fi încurcate, iar neînţelegându-şi graiul unul altuia, strategia lor de a sfida cerul va cădea. Plin de semnificaţii adânci e versetul de mai sus! Dumnezeu ţine să precizeze că e atât de mişcat de bravarea fiilor săi, încât va interveni cu toată Făptura, Tată, Fiu şi Duh Sfânt în a încurca planurile omeneşti care-L exclud. Pe de cealaltă parte, aceeaşi reprezentare Treimică se găseşte, puţin mai discretă însă, spre binecuvântare de data aceasta, în ziua Cincizecimii. Se pogoară Sfântul Spirit peste comunitatea iudaică ce ştia despre Tatăl, care credea în divinitatea Fiului şi care aştepta făgăduinţa venirii Duhului. Desigur, e tot atâta dumnezeire în Tatăl cât e şi-n Fiul şi-n Duhul Sfânt. Şi niciuna din Persoanele Sfintei Treimi nu acţionează în disonanţă de cealaltă. Precizarea lucrării comune a Trinităţii are un alt scop: a ne transmite mesajul că Dumnezeu încurcă cu toată Făptura planurile omului fără de El şi binecuvântează cu toată Făptura planurile Lui cu omul.

În sfârşit, Babelul aduce dezbinare: "Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe faţa întregului pământ" (Geneza 11,8), pe când Cincizecimea instaurează unitatea în diversitate: "Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte" (Fapte 2,44).

Era o zi de septembrie, în deşertul Israelului. Pelerinii evrei sosiseră la Templu pentru Sărbătoarea Corturilor. Toţi erau osteniţi şi însetau. Pe frunţile sacagiilor care cărau apă de la fântâna Siloamului curgea sudoarea. Isus le vede setea, pe cea fizica, dar mai ales pe cea de Dumnezeu, Se întoarce spre ei şi le spune: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!" (Ioan 7,37). Însetaţi fiind şi noi de Cristos, să trăim ca fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon! Să vorbim limba iubirii de Dumnezeu şi de semeni, să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni, să trăim în unitate şi să atragem, prin ascultarea noastră, binecuvântarea Sfintei Treimi! Să fim fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon!