Ce ne desparte, cine ne apropie?

În cursul întâlnirii dintre Papa Benedict și arhiepiscopul anglican Rowan Williams, s-a adus în discuție personalitatea lui John Henry Newman, pastor anglican ce a trăit în secolul XIX și care s-a convertit la catolicism. Impresionante sunt cuvintele legate de separarea dintre catolici și protestanții anglicani ale unui apropiat al lui Newman, cuvinte care ne conferă nouă astăzi un prilej extraordinar de reflecție: ”ceea ce este nesfânt de ambele părți ne ține departe”. Multe reverberații a produs gândul acesta în mintea mea. Oricât aș căuta o explicație mai adâncă a pluralismului confesiunilor creștine, nu găsesc ceva mai bogat în sensuri și mai cuprinzător decât aceste simple cuvinte: ”ceea ce este nesfânt ne ține departe”.

Când omul a fost creat, el a beneficiat de o sublimă comuniune cu Creatorul Său. Dar nu doar relația aceasta era perfectă, ci și părtășia dintre Adam și Eva, primii oameni, era desăvârșită. Mai mult, toate celelalte creaturi trăiau în pace și erau supuse omului. De îndată ce Adam și Eva au pus la îndoială adevărul avertizării divine, toate relațiile s-au rupt. Dumnezeu nu l-a mai căutat pe om ca să-i vorbească față în față, de atunci, nici în răcoarea dimineții, nici la vreme de asfințit. Se vor așterne puține pagini în istoria umanității și Creatorul va rosti grelele cuvinte predeluviene: ”Voi șterge de pe fața pământului pe omul pe care l-am creat, de la om până la animal, și târâtoare și păsări ale cerului, pentru că Îmi pare rău că i-am făcut” (Geneza 6, 7). În îndurarea Lui, cei care aveau să se întoarcă, în ceasul cel de pe urmă al acelor timpuri, vor gusta salvarea, viața. Pe de cealaltă parte, ca o consecință a păcatului, bărbatul și femeia nu vor mai experimenta împreună, la aceiași parametri, armonia care guverna unirea lor primordială. Ceea ce este nesfânt a despărțit dintotdeauna. Doar ceea ce este nesfânt separă și nimic altceva.

Astăzi, oamenii vorbesc limbi diferite și chiar cei de o singură limbă nu se mai înțeleg. Astăzi, există o explozie de mijloace de comunicare interpersonală și o penurie în dialogurile dintre oameni. Astăzi, pasiunile se aprind repede și se sting la fel. Astăzi, oamenii sunt amabili unii cu alții, dar și străini unul de celălalt. Astăzi, deși au toate modalitățile fizice de a fi mai aproape unul de altul decât vreodată, sunt mai singuri ca niciodată. De ce? Ceea ce e nesfânt îi ține departe pe unul de celălalt.

Și totuși, undeva, în Atotștiința lui Dumnezeu și potrivit cu milostivirea Sa, un plan al restaurării Creației era întocmit deja, încă de dinaintea venirii în ființă a protopărinților noștri. Cristos, Una cu Dumnezeu Tatăl în Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul, se va coborî pe pământ și-l va relega, în El, pe om de Dumnezeu și pe om de om. De aceea, de am pune întrebarea ”ce ne apropie” pe unii de ceilalți, am greși. Am greși la fel ca Pilat, în ziua răstignirii, când L-a întrebat pe Domnul Isus ”ce este adevărul?” Și s-ar prea putea ca, asemeni lui, să primim și noi, din partea Domnului, aceeași apăsătoare tăcere. Căci întrebarea nu este ”ce este?”, ci ”cine este?” Căci chestiunea corectă care se pune nu este ”ce ne apropie?”, ci ”cine ne apropie?” Cine vă apropie pe dvs., iubite cititor, de partenerul de viață, de copiii sau de părinții dvs., de păstorul sufletesc și de frații din Biserică? Cine vă apropie de amici sau, și mai mult, de dușmanii de azi, făcându-i prietenii sinceri de mâine? Cine ne poate apropia pe noi, cei din atâtea și atâtea confesiuni creștine, după ce multe răni ne-am pricinuit reciproc și mulți lăstari de despărțire am lăsat să rodească? Domnul Isus Cristos. În El, Cel prin care, ne spun Scripturile, toate au fost create și toate ființează, stă soluția problemei separării noastre de Dumnezeu și de oameni.

O istorioară frumoasă relatează cum un băiețel de cinci ani a vizitat, împreună cu tatăl său, o mănăstire. Pe geamurile clădirii erau pictate diferite personaje biblice. Chiar atunci, o rază a soarelui pătrundea prin vitralii. Băiețașul l-a întrebat pe tatăl său: ”-Tăticule, cine sunt cei pictați pe geamuri, prin care trece lumina?” Tatăl a răspuns: ”-Aceia sunt sfinții din Biblie”. Ajuns acasă, în orașul său natal, în prima duminică, la școala duminicală, învățătorul a pus o întrebare copiilor după ce le-a vorbit despre sfințenie: ”-Copii, care dintre voi ar putea să-mi spună ce e acela un sfânt?” Băiatul s-a ridicat și a spus: ”-Sfânt e un om prin care trece lumina!” Mare dreptate avea copilul cu pricina! Sfințenia, punerea deoparte pentru Dumnezeu, apropierea de Cristos și comuniunea personală, intimă și continuă cu El, lasă să treacă prin noi Lumina. Și Lumina aceasta, care este Domnul Cristos, face vizibilă, chiar strălucitoare, calea spre apropierea noastră de mâine, oricât de întunecată și de plină de eresuri ar fi cărarea pe care astăzi orbecăim însingurați.

Ne desparte ce este nesfânt, ne apropie Cel care este sfânt. Să înaintăm spre Cristos și așa ne vom apropia, pe negândite, și unul de celălalt!

Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă

E noaptea capitulării Germaniei. Aceasta fi-va cea din urmă noapte pentru ”evreii lui Schindler”. Peste puțină vreme, iudeii respectivi vor fi liberi. Liberi să-și plângă morții și să-i caute pe cei rămași în viață. Liberi să muncească, să învețe, să se bucure, să privească spre viitor, să se închine lui Dumnezeu, în felul în care ei cunosc a o face. Cu toții știu că Schindler le-a scăpat viața, că e eroul lor, salvatorul lor. Dar Schindler e cuprins de remușcări. ”-De aș mai fi salvat câțiva evrei?! Dacă aș fi vândut mașina aceasta... oh, de aș fi vândut mașina aceasta, aș fi salvat încă zece evrei! Ce nevoie aveam eu de această mașină? Dacă aș fi vândut acul acesta”, spune Schindler scoțând din buzunar un ac de cravată, ”aș fi salvat încă doi evrei!” Nu e nimic teatral în ceea ce spune Schindler. În inima lui, e o mare durere. Deși și-a epuizat toate resursele financiare și a ajuns falit, deși și-a folosit toate relațiile pentru a salva cât mai multe suflete, Schindler e cuprins de amărăciune. Colaboratorul său apropiat, evreu și el, îi întinde atunci un inel, pe care sunt însemnate următoarele slove ale Talmudului: ”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”.

Am descris un fragment din ”Lista lui Schindler”, emoționantă ecranizare a unui fapt real. E un film pe care vă invit să-l vedeți, oridecâteori sunteți copleșit de nemulțumire, de cererile de ajutor ale apropiaților dvs., de lamentările și de problemele, parcă mai multe ca niciodată, cu care se confruntă toți oamenii. Ați putea să vă închideți inimile în fața nevoilor celorlalți, să spuneți că ați făcut destul pentru ei, că e timpul să se descurce și singuri, că nici pe dumneavoastră nu v-a ajutat nimeni, că vreți să vă concentrați mai mult asupra propriilor dvs. interese, că ați obosit săvârșind binele, că vă e teamă ca oamenii să nu profite de dvs., etc. Sau ați putea să vizionați filmul acesta și să aveți în minte și un alt fragment din istoria lumii. Isus, Fiul lui Dumnezeu, e pe pământ. Într-una din predicile Sale în care vorbește despre Împărăție, Mântuitorul spune auditoriului: ”Atunci va zice Împăratul celor de la drepta Lui: ‚Veniți, binecuvântații Tatălui, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine’.” Matei 25, 34-36. Spunea un înțelept că suntem la fel de aproape de Dumnezeu precum suntem de persoana pe care o displacem cel mai tare. Așa e, nu ne plac problemele, abia le purtăm pe-ale noastre, darămite să ne luăm poveri suplimentare. Compania celor flămânzi nu e una plăcută. De străini ne e frică: ”cu ce gânduri vin?”, ”oare de ce și-au părăsit țara, dacă sunt oameni cinstiți?” Iar pe cei cu haine murdare greu îi tolerăm pe locurile de lângă noi din mijloacele de transport în comun, fără să ne gândim o clipă că poate nu au unde se spăla... sau poate nu au alte vestminte. De bolnavi nu prea dorim a ne aminti, din dorința inconștientă de a respinge tot ceea ce ne amintește că poate, într-o zi, vom fi noi în locul lor. Iar în temniță, ce să căutăm noi acolo? Doar în viața noastră n-am făcut decât bine tuturor...

Sunt oameni în jurul nostru care au nevoie de noi. Nu ne dăm seama ce responsabilitate implică a fi al lui Cristos! Dar noi suntem chemați să vedem lucrurile nu cu ochii pătați de egocentrism, mândrie și orgoliu, ci cu ochii lui Isus! Noi suntem brațele lui Isus pentru oameni! Brațele Lui, ale Celui care, pe Cruce, a îmbrățișat o lume întreagă, împăcând-o cu Cerul. Noi suntem picioarele Lui, umblând pretutindeni pentru a duce solia păcii și a iubirii fără de margini! Ar fi putut folosi îngerii, dar a ales să Se folosească de noi, de tine și de mine. Noi suntem cei mai aproape de oamenii în nevoie! Noi trăim în mijlocul lor! Noi suntem de o natură cu El, prin înfierea Lui, și de o natură cu ei, prin nașterea cea dintâi.

Mi se întâmplă adesea să-i ascult pe oamenii cu probleme. Sunt două atitudini pe care le remarc mai mereu. Sunt unii care, în momentul în care sunt atinși de chestiuni ce li se par insurmontabile, se ascund într-o carapace ființială și zi și noapte cugetă la ale lor necazuri, închizând complet ușa inimii pentru cei care sunt mai în nevoie decât ei. De cele mai multe ori, aceștia se îmbolnăvesc pe zi ce trece mai tare și nici un remediu nu mai are putere de izbăvire în cazul lor. Dar e și o altă categorie de oameni, tare dragă mie. Aceștia din urmă găsesc resurse în Cristos de a se apleca asupra celorlalți, de a se implica în viețile lor, de a-i ajuta pe alții să treacă biruitori peste etape de încercare existențială. Cel mai des, uitând de ei înșiși, căutând să aducă tămăduire altora, chiar ei sunt salvați. E o lecție de viață pe care chiar constituția pe care Creatorul ne-a dat-o ne-o așterne înainte. Uitați de pildă cum se hrănește inima! Când sângele e pompat în tot organismul prin artera care pleacă de la inimă, chiar la baza acestui vas sanguin, cinci procente din sânge pleacă în arterele coronare, care hrănesc inima. Suficient sânge cât să asigure buna funcţionare a cordului. Când hrăneşte întreg organismul, inima se hrăneşte de fapt şi pe ea însăşi, deşi nu e intenţia ei primordială. La fel e şi cu omul: doar atunci când dăruieşte, primeşte cu adevărat ceea ce merită; şi doar când se pierde iubindu-i pe alţii, se regăseşte pe sine.

”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”. Pentru unii, chemarea divină de a-i salva pe alții implică misiunea în părți ale lumii ostile credinței creștine. Pentru alții, sacerdoțiul. Pentru cei mai mulți dintre noi, a salva o viață înseamnă, pe lângă mărturisirea Evangheliei prin cuvinte și faptă, poate puțin din venitul nostru, donat unui nevoiaș, sau poate o recomandare, o vizită, o îmbrățișare. Particularizați, în dreptul dvs.! Fiecare suflet are valoare, și încă eternă valoare. Iar acest ultim adevăr, pe care avea să-l descopere Schindler salvându-i pe evrei, ni l-au transmis sfinții dintotdeauna și ni l-a predicat Însuși Dumnezeu, coborât pe pământ spre a-și asuma nevoia dvs. și nevoia mea și a ne învăța si pe noi să facem la fel pentru ceilalți.

”Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: ‘Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?’ Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: ‘Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-acești fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut’. Matei 25, 37-40.

Să-L descoperim pe Domnul Isus Cristos în fiecare om în nevoie și să nu pregetăm în a-I veni în ajutor!

Tu, Cuvântul

Ai fost dintru începuturi;
Când nimic nu era în ființă, erai Tu, Cuvântul.
Iar când toate s-au creat, prin Tine s-au născut;
prin Tine, Cuvântul.
Lumina chiar, în Tine s-a zămislit,
O asemenea Lumină ca nici chiar întunericul crunt să n-o poată învinge.
Ce mare taină! Și unde s-a pomenit minune ca aceasta?
Tu, Cuvântul, să te pogori cu a Ta Lumină la om!
Să Te cobori aici, unde sunt așa de multe necuvinte și atât de gros întunericul!
Întru ale Tale ai venit, Tu, Cuvântul,
Dar ai Tăi nu Te-au primit!
Cândva, când pustiu și adânc îmi era lăuntrul,
Ai răsunat și-n mine, Tu, Cuvântul!
Ai adus și-n mine lumină, ca să-mi învingi bezna cea rea
Ai adus și-n mine apă, ca să-mi stingi focul străin
Ai aprins credința, ai înnoit-o mereu prin speranță, ai chemat-o neîncetat la desăvârșire-n iubire.
Ai aprins în mine credința, Tu, Cuvântul,
în mine, cel ce nu mai credeam în nimic.
De-atunci, de la dragostea cea de început,
Așezatu-s-au peste viața mea prea multe necuvinte.
Și multe poate se vor așterne încă.
Dar Tu, Cuvinte, mă-nsoțește mereu
Pe mine, necuvântătorul flămând după Cuvântul din Tine!
Și așa de vei face, poate-ntr-o zi,
Când întru ale Tale veni-vei iarăși,
Vei găsi în mine Cuvânt,
Tu, Cuvântul!

Preaiubite copac

Mult iubite Copac,
În seara aceasta, m-am vazut in lumina Ta,
Da, în lumina prezenței Tale.
Eu sunt copacul cel negru și uscat,
Tu ești Copacul cel verde și viu;
Eu sunt copacul cel strâmb,
Tu ești totdeauna drept;
Ale mele crengi spre pământ s-au plecat,
Ale Tale ramuri privesc adoratoare spre Cer.
O rană sunt, de arșita verii, de frigul semeț,
Vindecare ești Tu, sub arșita verii, sub frigul semeț.
Nici un fruct nu am,
Tu viață și rodire ești.

Preaiubite și dulce Copac,
Eu, nimic nu sunt,
Dar Tu ești totul.

Hai cumva să ne facem una,
Respirația Ta să devină a mea,
Inima Ta să iubească-n mine,
Seva Ta să devină Duhul de viață din mine.
Soarele Tău să fie luminătorul meu!
Așa doar vei fi și Tu, voi fi și eu,
Prin Tine.

Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

O frumoasă istorioară, de prin secolul III d.C., povestește cum Petru ar mai fi avut o altă întâlnire cu Domnul Isus, pe drumul Romei de data aceasta, când apostolul ar fi dorit să părăsească Roma, pentru a scăpa de martiriu. Se spune că Petru l-ar fi întrebat pe Isus: ”Unde mergi, Doamne?”, la care Cristos i-ar fi răspuns: ”-Am venit la Roma pentru a fi din nou crucificat!” Rușinat de replica Mântuitorului, Petru se întoarce la Roma, primind moartea ca martir.

Dacă mai ieri, creștinismul nu putea fi disociat de ideea de cruce, astăzi își face loc tot mai puternic așa zisa ”evanghelie a prosperității”, care propovăduiește un creștinism fără cruce. De unde mai ieri, părinții din pustie erau tare mâhniți dacă Dumnezeu nu le trimitea o anumită boală în anul respectiv, crezând că astfel Isus și-a întors fața de la ei, nu-I mai pasă de ei, nu mai vrea să lucreze la caracterul lor, astăzi puțini dintre creștini înțeleg chemarea pe care Domnul ne-o face tuturor la a ne purta cu demnitate și până la capăt, fără șovăire și fără cârtire, crucea.

În fața provocării vremurilor, răsună, plin de dragoste, avertismentul lui Isus: ”Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Marcu 8,34b). Vă invit să poposim preț de câteva clipe asupra acestui verset, ca să extragem din el cât mai multă învățătură pentru viața noastră de credință!

Văd, înainte de toate, în frumoasele cuvinte de mai sus, chemarea universală a Crucii: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Ca să dai curs acestei chemări, e nevoie de voința ta liberă. Nimeni nu poate fi creștin fără să dorească. Cristos nu obligă pe nimeni, dar îi avertizează pe toți asupra consecințelor alegerilor lor. De asemenea, chemarea se adresează tuturor oamenilor, din orice seminție, din orice popor, din orice stare socială și din orice stare de păcat. Am pierdut foarte mult prin faptul că noi, care pretindem a-L urma pe Cristos, știm să aruncăm cu pietre în cei cu inimi zdrobite, dar nu mai știm să-i îmbrățișăm; știm să bârfim, dar nu să încurajăm; știm să-i batjocorim tocmai pe cei care au mai mare nevoie de mila noastră, dar nu mai plângem cu cei ce plâng; știm să ne ferim de cei cu viețile rănite vizibil de păcat, dar nu mai vrem să ieșim spre ei, să-i privim de departe, să le ieșim în întâmpinare. Am rătăcit această dimensiune a iubirii din pricina prea multei mândrii, a orgoliului și a aroganței noastre și mi-e tare ciudă pe faptul acesta! Dar Dumnezeu nu e ca noi! Vă amintiți de prostituata Rahav? Rahav e o femeie dintr-un neam păgân care recunoaște supremația lui Dumnezeu și devine aliat al poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să câștige lupta cu inamicul. Cunoașteți ce se întâmplă apoi cu ea? Se convertește la iudaism, se mărită cu un om credincios, îl naște pe Boaz și numele ei e menționat în genealogia Domnului Isus. O femeie pe care Dumnezeu a considerat-o vrednică a fi parte a lucrării Lui de mântuire. De ce? Pentru că această chemare a Sa are caracter de universalitate. În ea suntem cuprinși și noi, iubiți prieteni! Da, chiar noi, cu stările noastre, cu slăbiciunile noastre, cu căderile noastre; cu ceea ce suntem și cu ceea ce nu suntem. Chemarea Crucii e și pentru noi.

Cel care voiește e sfătuit apoi să vină după Domnul: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Vedem că aici totul e în mișcare: ”să vină”, nu ”să stea”. Așa e umblarea în Cristos: când ești în El, totul e dinamic, nimic nu-i static: urci, cazi, te ridici iarăși; fugi, obosești, te oprești pentru puțină vreme și apoi alergi din nou. Viața în Cristos e un proces care are un start bine definit, dar niciodată un finish. Și pentru că nu putem parcurge această traiectorie spirituală fără o țintă, ni se trasează și sensul umblării noastre în credință: ”după Mine”. Parcă ar spune Isus: ”după Mine, Păstorul cel Bun, nu după celălalt stăpân”. Mulți dintre cei care au trăit încă din tinerețe o viață apropiată de Domnul, sunt cuprinși uneori de gândul că a-L urma pe Domnul îi privează de foarte multe experiențe bucuroase. Un preot celib tânăr, pe care-l cunosc personal, a fost cândva abordat de un bărbat vârstnic, cu foarte multe aventuri amoroase la viața lui. ”-Auzi, părinte, să nu-ți pară niciodată rău că ai ales să-L slujești pe Dumnezeu în castitate! Eu am încercat tot ce se poate dintr-ale lumii; nu m-au făcut acestea decât gol și trist.” Direcția spirituală corectă e Cristos. Să-L urmăm pe El și nu vom rătăci niciodată! Iar când ne-am pierdut, să venim tot la El; ne este Cale, Adevăr și Viață!

Dincolo de chemarea universală la Cruce, există și o cerință universală a Crucii: ”să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze”. A mă lepăda de mine însumi nu înseamnă a mă neglija, a-mi refuza împlinirea tuturor nevoilor, ci înseamnă a așeza dorințele lui Cristos pentru viața mea mai presus de ceea ce voiesc eu. Apoi, luarea crucii aduce cu sine împlinirea imperativului de a trăi deplin angajat în viața pe care o am: a accepta încercările, a învăța din eșecuri, a nu-mi pierde credința, speranța și dragostea, indiferent de împrejurări. Știți care e farmecul purtării propriei cruci? Că atunci când te lepezi de tine, crucea ta devine Crucea Lui! El o poartă împreună cu tine, El o ia de pe umerii tăi și o pune pe umerii care-au purtat povara lumii, în cele mai greu de suportat clipe de suferință lăuntrică. Când crucea ta devine Crucea Lui, când crucea mea devine Crucea Lui, tocmai ea ”lucrează în noi, tot mai mult, o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4,17). E precum zborul vulturilor prin furtună: dacă aripile îi sunt în jos atunci când zboară, vulturul va fi doborât, dacă și le înalță spre cer, furtuna îl poartă mai sus decât s-a putut înălța vreodată. Crucea noastră fără Cristos, constituită din mulțimea consecințelor răzvrătirii noastre față de El, mai devreme sau mai târziu ne va doborî. Dar Crucea Lui pe umerii Lui și ai noștri ne va înălța, ne va ridica mai sus decât am putut crede sau ajunge vreodată.

Fiul unui păstor sufletesc american, la vârsta tinereții, a plecat departe de tatăl lui și de valorile credinței creștine. Multe peripeții îndură el, dar își amintește cu durere de o noapte în care, sărac și flămând, cere ajutor proprietarilor unei benzinării. Îi dau patronii sarcina de a face curat în toaleta benzinăriei, loc în care și înnoptează. Peste ani, tânărul nostru se convertește și devine misionar. Într-una dintre călătoriile sale cu scop evanghelistic, cel de-al doilea avion pe care urma să-l ia își anulează zborul, iar compania aeriană pune la dispoziția pasagerilor un hotel unde să poată dormi la căderea nopții. Recepționera hotelului îl întâmpină cu vestea că toate camerele de hotel sunt pline, dar că... a mai rămas un singur apartament liber: cel prezidențial. Din camera de sus a apartamentului prezidențial, ”întâmplător”, misionarul privește pe fereastră. În fața hotelului, jos, la fel de murdară ca odinioară, stătea benzinăria în toaleta căreia, mai ieri, rebel, sărac și flămând, tot el, pe atunci un tânăr care fugea de Cruce, își petrecea noaptea. Viața pe pământ, chiar presărată cu multe tristeți, le oferă celor care primesc chemarea Crucii și sunt gata a-i împlini cerințele prilejuri binecuvântate de a pregusta din fericirea care îi așteaptă dincolo.

Preaiubiților, să ne înviorăm și să ne veselim și noi de Crucea Lui, prin care noi suntem răstigniți față de valorile căzute ale lumii și lumea e răstignită față de noi!

Îngrijorare sau credință?

Antidotul îngrijorării

Eram în vremea facultății când, într-o zi de duminică, am ascultat o predică ținută de un pastor cu un har aparte. Acesta a inserat în mesajul sfinției sale o ilustrație din propria sa viață. Spunea dumnealui că, pe când era student al Institului Teologic, a fost cuprins pe neașteptate de o mulțime de gânduri cu privire la viitorul său: ”oare ce voi face după ce termin Institutul?”, ”unde voi fi, în ce oraș?”, ”oare voi găsi de lucru în domeniu?”, ș.a. În toiul gândurilor, o sclipire de Sus i-a luminat mintea, aducându-i liniștea după care tânjea: ”nu e treaba ta ce se va întâmpla cu tine după ce-ți vei finaliza studiile, aceea e partea Mea; lucrarea ta e să-ți închei cu bine pregătirea pentru slujirea începută”. Știu din spusele altora că frăția sa a luat în serios îndemnul divin, ba chiar a terminat ca șef de promoție. M-au urmărit spusele preaiubitului păstor de suflete pe toată perioada studiilor mele universitare; oridecâteori eram asaltat și eu de mulțimea gândurilor privitoare la viitor, îmi aminteam că viitorul e-n mâinile Domnului Cristos, iar prezentul e în responsabilitatea mea; că sunt dator să mă-ngrijesc de ziua de azi, nu să mă-ngrijorez de cea de mâine.

Oh, trăim într-o lume îngrijorată, cuprinsă de frământări, învinsă de așteptarea fatalistă ca viitorul să aducă numai lucruri negative. Am fost uimit până unde merge îngrijorarea părinților cu privire la siguranța copiilor lor: unii părinți au implantat micuților cipuri, în diverse părți ale corpului, ca să-i monitorizeze permanent. Pe când părinții sunt cuprinși de grija pentru copii, nu puțini copii sunt îngrijorați că nu pot atinge standardul impus de părinții lor. Știu câteva cazuri în care copiii de ieri, azi adulți cu vieți aparent împlinite, încă încearcă să le demonstreze taților veșnic nemulțumiți de ei cât sunt de buni și de capabili. Preoții sunt uneori îngrijorați de eficacitatea slujirii, pe când enoriașii simt adesea că-i dezamăgesc pe cei ce veghează la viața lor în Domnul Isus. Medicii sunt îngrijorați cu privire la pacienți, iar pacienții sunt îngrijorați din pricina bolilor prin care trec.

Cu îngrijorarea nu-i de glumit! Lăsată să crească, va rodi în noi temeri incontrolabile și fără motiv, tristețe, ne va îngreuna somnul, va pune stăvilare în calea relațiilor noastre interumane. Știa Isus că nu-i lucru de apucat îngrijorarea! De aceea, se ocupă atent de problematica îngrijorării, în cea de-a doua parte a predicii de pe munte. E un continuu, o frumoasă curgere a discursului Mântuitorului cu privire la îngrijorare în textul Evangheliei după Matei. Începe Domnul vorbind despre comoara din cer (Matei 6,19-21), îndemnând auditoriul să nu strângă comori pe pământ, căci lesne se vor distruge de molii și de rugină bogățiile acestea. Soluția lui Cristos e formidabilă: ”strângeți-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu strică, unde hoții nu le sapă, nici nu le fură”(Matei 6,20). Argumentul este simplu și cuprinzător: ”unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6,21). Apoi, ca să-ți poți strânge comori în veșnicie, privirea ta trebuie să fie îndreptată spre Sursa luminii, care este Însuși Cristos (Matei 6,22-23). Așa că versetele următoare vorbesc despre vederea lăuntrică, în tălmăcirea patristică. Atunci când nu privești la Cristos, în viața ta celălalt stăpân, Mamona, caută să aibă întâietate. Pasajul ce vine aduce în discuție alegerea unuia dintre cei doi stăpâni care caută mereu a domni înlăuntrul tău: Dumnezeu sau Mamona (Matei 6,24-25). Și acum să fim atenți: când Mamona triumfă în tine, ești învins de îngrijorare; când Mamona triumfă în mine, îngrijorarea mă doboară, mă îmbolnăvește. Exemplele practice sunt la tot pasul: când firma e mai importantă decât Dumnezeu, stai și te frămânți cum să faci să meargă bine; când succesul e mai important decât Dumnezeu, te îngrijorezi cu privire la modul în care poți stârni aprecierile celorlalți. Când Mamona e deasupra lui Dumnezeu în viețile noastre, iubiți prieteni, indiferent de ce poftă a firii a întruchipat, îngrijorarea e la ea acasă.

Preaiubiților, să ne liniștim! Cristos ne e soluție și-n cazul acesta. El ne spune în pilde care e antidotul îngrijorării: credința. O primă lecție pe care ne-o putem însuși prin credință, atunci când ne confruntăm cu îngrijorarea, este următoarea: viața este mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea (Matei 6,25). Credința ne ajută să restabilim prioritățile, să vedem lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu. Și, din acest punct de vedere, viața nu e deloc doar hrană și trudă în a o obține; viața e șansa fiecărui om de devenire întru asemănare cu Domnul, e prilejul oricărei ființe umane de a-L alege pe Cristos și de a viețui etern în fericirea Prezenței Sale. Ce e viața? Viața e atât: Cristos în noi, nădejdea slavei! Ce e trupul? Să fie numai haine? Nu, trupul e Templul Spiritului Sfânt. Viața e Cristos în noi, trupul e Templul Duhului Sfânt. A doua lecție pe care Isus ne-o predă este următoarea: noi, oamenii, suntem mai prețioși decât celelalte viețuitoare, în ochii lui Dumnezeu (v. 26b). Pe bărbați, Cristos îi invită să privească la păsările cerului: acestea nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu strâng nimic în grânare, dar însuși Tatăl le hrănește. Dacă ele au parte de hrană, cum n-am avea noi toate cele de trebuință, dacă suntem în Cristos? Femeile sunt îndemnate să contemple veștmintele crinilor de pe câmp, ale căror mirobolante haine vegetale întrec slava împăratului Solomon, prototipul eleganței la evrei. Și, tot prin ochii credinței, ni se cere a înțelege o altă învățătură sfântă: îngrijorarea nu rezolvă nimic (Matei 6,27), dar credința face totul posibil (Matei 17,20). Îngrijorarea nu mută un pai de la locul lui, dar credința poate muta munții.

Credința a înmiresmat jertfa lui Abel. Credința l-a strămutat pe Enoh la Cer. Credința l-a împuternicit pe Noe să construiască corabia. Credința l-a așezat pe Avram drept părinte al tuturor credincioșilor. Iar despre alți viteji, se spune: ”Prin credință, au cucerit împărății, au împlinit dreptatea, au obținut promisiuni, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, au fost întăriți în slăbiciune, au fost puternici în război, au alungat oștirile străine...” (Evrei 11,33-34). Credința aceasta, darul divin pentru căutătorul sincer de Dumnezeu, e antidotul îngrijorării noastre! Să-I spunem și noi Domnului Isus, precum ucenicii de altădată: ”Doamne, mărește-ne credința!”

Doamne Isuse, mângâierea celui apăsat, bogăția celui sărac, vindecarea celui rănit, mântuirea celui păcătos, dintre care cel mai mare sunt eu, slăvit să-Ți fie numele! Tu ne ești Viața, iar Duhul Tău ne transformă colibele interioare în Temple mărețe ale Sfintei Treimi. În păcat și-n răzvrătire ne-am cufundat și încă ne spui, prin crucea Ta purtată pentru noi și-n locul nostru, că suntem mai de preț decât toate celelalte creaturi. Iubite Doamne, amintește-ne mereu să ne încredem în Tine! Dă-ne putere să ne bizuim pe Tine, ca să putem muta munții care ne stau în față, ca să transformăm imposibilul în posibilitate de bucurie și de pace lăuntrică, pentru noi și pentru cei dragi ai noștri! Doamne, mărește-ne credința și sfarmă îngrijorarea ce ne-a cuprins!