Andrei Pătrîncă 05 12 10 - Luptele creștinului

Luptele creștinului

”Căci noi nu avem o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi”.

Efeseni 6,12

Iubiți prieteni, atunci când m-am apropiat prima oară de Cristos și am avut primul meu contact cu creștinii practicanți, am fost uimit să constat cât de multă pace avea fiecare dintre ei. Mi s-a părut că, de îndată ce te apropii de Cristos și intri în comuniune cu frațietatea creștină, toate luptele sunt undeva în afara viețuirii tale spirituale, undeva prea departe pentru a te putea atinge. Mi-a fost necesar un oarecare timp până să constat că, atâta vreme cât suntem pe pământ, nu ne sunt străine nici chemările la luptă, nici înfrângerile dureroase, nici dezamăgirile pe care noi le producem scumpilor noștri frați sau ei ni le produc nouă.

Dacă mergem pe firul istoriei, înțelegem ușor că prima luptă a fost cea pe care satan a adus-o în întreaga creație. Înger desăvârșit, plin de înțelepciune și frumusețe, heruvim ocrotitor, drept în căile sale până atunci, Lucifer se îngâmfă, dorește și revendică statutul Sfintei Treimi, clipă în care își pierde toate atributele de până atunci. Devine exponentul răului, tatăl minciunii, întruchiparea urâțeniei, a înșelării și a nelegiuirii. Alegând să asculte minciunile celui rău, omul devine și el vrăjmașul lui Dumnezeu. E izgonit din Rai, osândit la moarte spirituală și fizică. Așadar, prin păcatul primordial, omul uită Calea spre Dumnezeu, rătăcește de la Adevăr și își pierde Viața. În bunătatea Lui, Dumnezeu Se coboară prin Domnul Isus Cristos pentru a-l aduce din nou pe om acasă. Așa se face că, la întrebarea lui Toma: ”Doamne, nu știm unde te duci! Cum am putea să știm calea?”, Domnul Isus răspunde: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6). Înțelegeți de ce avem nevoie de Domnul Cristos? Pentru că El este Calea spre Tatăl, este Adevărul care ne eliberează și este Viața veșnică: ”Cine are pe Fiul, are Viața” (1 Ioan 5,12).

De îndată ce auzim chemarea de a fi de partea Domnului Isus, credem în El și devenim mădulare roditoare ale Bisericii, atacurile dușmanului se întețesc. De aceea, ne vedem implicați în fel de fel de lupte, unele dintre ele cu ținte false. O asemenea luptă cu obiective greșite este cea dintre creștinii puternici și creștinii slabi. Una dintre expresiile acestei lupte ne-o oferă sfântul Paul, în epistola către Romani (Rom. 14,1-12). O problemă a Bisericii Primare era aceea că unii creștini, cei slabi, mai cu seamă cei convertiți din rândul evreilor, credeau că unele produse de origine animală sunt spurcate și că ziua de sâmbătă este ziua de odihnă pe care și creștinii sunt obligați a o cinsti. Cei puternici cunoșteau că orice făptură a lui Dumnezeu este bună și, de la jertfa lui Cristos încoace, nici o hrană nu este de lepădat (1 Timotei 4). Iar în ceea ce privește ținerea sâmbetei, cei puternici știau că sabatul veterotestamental era doar o icoană preînchipuitoare ce arăta spre Cristos, Cel în care creștinul își găsește odihna (Evrei 4). Și acum iată lupta dintre creștinii puternici și cei slabi: cel puternic îl disprețuiește pe cel slab, cel slab îl judecă pe cel puternic. Dar lupta cu țintă falsă poate avea cauze multiple astăzi: a folosi sau nu orga în slujbă, a purta sau nu bijuterii, a te implica sau nu în relații cu creștinii de alte confesiuni, etc. Această luptă poate înceta îngăduindu-l pe cel slab, așezându-l pe cel care are alte încredințări deasupra ta și urmând pilda lui Cristos. De ce e necesar să stopăm o astfel de luptă? Ne spune sfântul Paul: ”pentru ca, într-un cuget și într-un singur glas, să-L preamăriți pe Dumnezeu și pe Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (Romani 15,6). Proslăvindu-L pe El, Cel care locuiește în mijlocul laudelor, mai puternic vom vedea lucrarea Lui în comunitatea noastră religioasă și mai binecuvântați vom fi în liturghia de după Liturghie, adică în viața noastră de zi de zi. O altă luptă cu țintă falsă o văd în simpatia unora față de un anumit păstor sufletesc și antipatia față de altul. Se întâmplă acolo unde Biserica locală are doi sau mai mulți slujitori ai lui Dumnezeu: unii credincioși se așază sub autoritatea unuia, disprețuindu-l pe celălalt. O astfel de luptă, spune Paul, este mai periculoasă decât cea dintâi, întrucât cei care fac astfel de partide în Biserică denotă, indiferent care e preotul apreciat de ei, că sunt slabi. E așadar o luptă a celor slabi cu cei slabi. O astfel de luptă se dădea în Biserica din Corint, unde unii credincioși spuneau că sunt ai lui Paul, alții ai lui Apolo. Cum poate sfârși această luptă? Amintindu-ne că toți păstorii sufletești sunt slujitori ai lui Dumnezeu, iar privirile noastre trebuie să fie ațintite spre Dumnezeu, după cum ne îndeamnă Paul: ”Eu am plantat, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească, așa încât nici cel care plantează, nici cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu, Cel care face să crească” (1 Cor. 3,7).

Dar iată și luptele la care suntem chemați să fim de partea lui Dumnezeu. O primă luptă pe care o avem de dus este lupta cu erezia. Biserica s-a confruntat dintotdeauna cu minciuna. Învățături greșite precum că Dumnezeu nu există în Sfânta Treime, că Isus nu e Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria și din Duhul Sfânt, mort pe cruce în locul dvs. și în locul meu, înviat în trup și înălțat la Tatăl, că Duhul Sfânt nu e o Persoană, ci o putere, că Dumnezeu e departe de om și omul nu poate avea o relație personală cu El, că nu există Rai și Iad, că nu există demoni, etc., sunt doar câteva dintre minciunile care, crezute de noi, pot avem consecințe devastatoare. De aceea, ne spune apostolul: ”Așadar, stați drepți, încinși la mijloc cu adevărul...” (Efeseni 6,14a). Să iubim Sfânta Scriptură, să o citim constant, să căutăm a o înțelege, ca acest brâu al adevărului pe care ni-l conferă să țină toată armătura cu care să luptăm împotriva celui care caută să ne piardă viața! Erezia se învinge pe măsură ce ne lăsăm descătușați de adevăr. O altă luptă pe care o avem de dus este lupta cu păcatul. Scriitorul epistolei cătrei Evrei ne spune: ”luptând contra păcatului, voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge...” (Evrei 12,4). În lupta aceasta, putem ieși biruitori dacă suntem ”îmbrăcați cu platoșa dreptății” (Efeseni 6,14b), platoșa pe care ne-a oferit-o Domnul Isus prin dreptatea Lui și pe care ne cere a o întări mereu prin mărturisire și întoarcere din păcat, oridecâteori o slăbim prin păcatele noastre. Păcatul se învinge prin veghere și mărturisire. În sfârșit, ultima luptă asupra căreia aș dori să mă opresc este lupta împotriva dezbinării. Unde sunt oameni, sunt probleme, certuri, dezbinări. Noi avem datoria să ne ridicăm deasupra acestei condiții umane, prin Cristos, realitatea supraomenească din noi, căutând să menținem unitatea Duhului în legătura păcii (după Ef. 4,3). Și aceasta o putem face ”având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei Păcii” (Efeseni 6,14c). Dezbinarea se poate înfrânge fiind noi oameni împăciuitori, făuritori de pace.

E vreme de Advent. Printre multe alte activități spirituale pe care sunt sigur că le înteprindem deopotrivă, să nu uităm că viața creștină este o viață de luptă spirituală. Cel rău caută să ne focalizeze atenția spre lupte false, încât să luptăm unul împotriva celuilalt. Cristos ne cheamă la a duce lupta cea bună, pentru adevăr, sfințire și pace. El, Calea, Adevărul și Viața noastră să ne ajute la aceasta!

Cum să avem biruință în încercare?

”În lume veți avea necazuri. Însă curaj, Eu am învins lumea!”

Ioan 16,33

Cartea lui Iov nu ne lasă doar într-o stare admirativă față de planurile minunate ale lui Dumnezeu cu privire la noi, duse la îndeplinire și prin faptul că El îngăduie să vină asupra noastră diverse încercări, ci ne conferă suficiente resurse spirituale ca, atunci când vine suferința, să știm a o parcurge victorioși. De fapt, motivul pentru care unii oameni fac din durere tragedia vieții lor și alții un prilej de desăvârșire este tocmai faptul că aceștia din urmă știu a-și mobiliza resursele nebănuite pe care le au în Domnul Cristos. Haideți să mergem împreună pe drumurile fascinante ale Sfintei Scripturi, pentru a ne însuși noi înșine, din experiența dreptului Iov, câteva mijloace practice pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziție atunci când încercarea se abate asupra noastră!

Întâi de toate, cred eu că suntem în punctul în care Dumnezeu ne vrea dacă, în încercare, alergăm la El cu necazul nostru: ”Cât despre mine, eu Îl voi căuta pe Dumnezeu și lui Dumnezeu Îi voi încredința cauza mea” (Iov 5,8). ”De ce să mă rog Lui? Dumnezeu știe prin ce trec, El a îngăduit să mă găsesc în acest dureros context existențial”, veți spune. Sigur. Și tocmai pentru că El ne cunoaște mai bine decât oricine cauza, simte mai adânc decât oricine durerea interiorului nostru și are putere nelimitată de a ne salva, se cuvine a ne îndrepta ruga spre El. Adesea ne prezentăm umili înaintea Tronului de har prea târziu, după ce ușile lumii ne conduc spre soluții false. Dar, chiar atunci, când toate porțile de pe pământ se închid, se deschid pentru noi, de strigăm la Dumnezeu, zăgazurile Cerului. Vrem să fim biruitori în încercare? Să alergăm la Dumnezeu cu necazul nostru!

Unul dintre prietenii lui Iov îi dă acestuia un sfat extraordinar: ”dacă îndepărtezi nelegiuirea care este în mâna ta și nu lași nedreptatea să locuiască în corturile tale, atunci da, îți vei ridica fața fără pată; și vei fi neclintit și nu te vei teme” (Iov 11,14-15). Vrem să avem biruință în încercare? Vrem să ne fie suferința prin care trecem prilej sfințitor? Să ne îndepărtăm de păcat! De multe ori, tocmai durerea care ne încearcă ne zdrobește în așa măsură încât păcatul care ne ținea prizonierii săi ne eliberează. Oricum, chemarea Domnului în vremuri de încercare este să ne îndepărtăm de păcat, lăsând libertatea Duhului Sfânt să croiască virtutea pe pânza inimilor noastre.

Suntem făpturi sociale. Ne place să ne înconjurăm cu oameni dragi în situații de cumpănă, care știu a ne da mângâierea potrivită și sfatul cel ziditor. Să ținem minte lecția aceasta: dacă vrem să avem victorie în încercare, să ne alegem cu înțelepciune prietenii! Unde au greșit cei trei prieteni ai lui Iov? Eu cred că au falimentat în cel puțin trei puncte: lipsa de sensibilitate, mândria și percepția îngustă a realităților divine. Cei trei pseudoconsolatori ai lui Iov îl învinovățesc tocmai în clipele când el are nevoie de mângâiere. Mândria îi împinge să-i vorbească prietenului lor folosind un ton de superioritate, chestiune pe care Iov o sesizează la ei și le-o așază înainte: ”...vă înălțați împotriva mea...” (Iov 19:5). Iar în ceea ce privește realitățile sacre, amicii lui Iov se arată necunoscători ai celorlalte valențe privitoare la sensul suferinței: ”N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci este astfel ca să arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9,2). Cât despre perspectiva vieții eterne, nici unul nu pomenește nimic. Iată cum arată însă un prieten a cărui prezență îți poate aduce un beneficiu real în încercare! Elihu este tipologia prietenului pe care Însuși Dumnezeu îl autorizează a ne fi ajutor de nădejde în suferință: un om smerit, plin de Spiritul Sfânt (Iov 32,8) și cu o minte deschisă spre a înțelege că Dumnezeu nu poate fi țărmuit de prejudecăți omenești (Iov 33,14). Astfel de prieteni care au o relație personală, vie și mereu proaspătă cu Domnul Isus să alegem și noi a ne fi alături în timpuri de grea povară!

Imediat ce Iov transformă, prin intervenția milostivă a lui Dumnezeu, experiența încercării în pricină de apropiere de Dumnezeu, el e chemat a se implica în reabilitarea prietenilor săi: ”Iov, robul meu, se va ruga pentru voi, pentru că pe el îl voi primi, ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-ați vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42,8b). Dacă vrem să fluturăm steagul victoriei în lupta pe care o ducem cu încercarea, să investim în alții! O ilustrație spune că o doamnă era bolnavă închipuită. Pe la mulți medici mersese ea și niciunul nu-i găsea vreo cauză în trup pentru durerile ei cele multe. Zi și noapte se plângea, încât devenise insuportabilă pentru toți ai casei. Într-o zi, soțul său se îmbolnăvește de cancer. Femeia se dedică atât de mult îngrijirii partenerului de viață, încât își uită durerea și suferința dispare ca prin minune. Dacă ne este povara încercărilor prea greu de purtat, să ne îndreptăm gândurile și acțiunile spre cei mai încercați decât noi! S-ar prea putea ca acela să fie remediul vindecării noastre!

Iubiți cititori, vă mulțumesc pentru răbdarea cu care ați lecturat cele scrise despre încercare până la aceste ultime rânduri! Să ne dea Isus forța necesară pentru a personaliza mesajul lui Iov în dreptul nostru, când traversăm situații dificile de viață! Domnul să ne amintească mereu că victoria în încercare se dobândește alergând la El, îndepărtându-ne de păcat, legând mai puternic prietenia noastră cu El și cu toți cei plini de El și, nu în ultimul rând, investind în semenii noștri mai încercați decât noi. Iar de ne vom îndrăgosti de Isus așa de tare încât ne va fi teamă că, aplecându-ne spre cei în nevoie, Îl vom pierde, măcar pentru o clipă, din centrul adorării noastre, Sfântul Ioan al Crucii ne liniștește cu aceste memorabile cuvinte: ”Isus e singurul pe care-L poți privi fără a înceta să-i privești, măcar o clipă, pe ceilalți”. Cumva, scumpi și preaiubiți prieteni ai Mirelui, biruința în încercare ne-o dă tot împlinirea legii celei atotcuprinzătoare și sfinte a iubirii de Dumnezeu și de oameni. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Doamne Isuse, Cel care, coborât din mărire în lumea noastră greu încercată, ai experimentat pe nedrept durerea întregii umanități, Îți mulțumim pentru lucrurile cu care permiți să fim încercați! Noi suntem așa de slabi în a cuprinde lucrarea minunată pe care Tu, în Sfatul Sfintei Treimi, o săvâșești, mai cu seamă atunci când în noi se nasc cele mai arzătoare întrebări și cele mai adânci dorințe de eliberare. Din iubire, lași peste noi încercarea și tot din iubire, la vremea hotărâtă de Tine, oprești furtuna suferinței în noi. Iartă-ne rezistența pe care o opunem planului Tău de schimbare lăuntrică prin durere! Ajută-ne, așa cum pe Iov l-ai îndemnat, a ne cerceta viața, a ne lega mai mult de Tine, a ne pregăti mai cu stăruință pentru viața veacului ce va veni! Dă-ne curaj să încercăm și putere pentru a învinge, prin Tine, preaiubite Mântuitor, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

Interviu cu Flavius Borcea si Andrei Patrinca - Interviu Radio Metanoia Arad

De ce îngăduie Dumnezeu încercarea?

Una dintre cele mai dureroase încercări prin care poate trece un om este moartea fiilor săi. Despre vreo două astfel de cazuri de mare suferință am auzit de aproape. Într-unul din ele, după moartea copiilor, părinții au divorțat, iar tatăl s-a sinucis la scurtă vreme. În comparație cu aceste dureri de nedescris, problemele noastre par așa de mărunte... Un lucru e însă cert: deși suntem diferiți unii de ceilalți, în punctul numit ”încercare” suntem cu toții la fel. Toți suntem încercați în fel și chip, încă de când ne naștem și până-n cea din urmă clipă a vieții noastre pământești. Știu că unii dintre dvs., prețioși și multiubiți prieteni, sunteți greu apăsați de povara încercărilor prin care treceți! Frățiile voastre se vor bucura mai cu seamă de exemplul lui Iov, asupra căruia vă invit a vă apleca, împreună cu mine, în momentele următoare!

Era pe vremea patriarhului Abraham când Dumnezeu S-a uitat cu băgare de seamă peste fața pământului și Și-a oprit privirea asupra lui Iov, cel mai mare credincios de pe fața pământului. Ne spune cartea care-i poartă numele că Iov era așa de evlavios, încât oridecâteori fiii și fiicele lui mergeau la vreun ospăț, după încheierea petrecerii, Iov își chema copiii, îi sfințea și aducea jertfe de bun miros pentru ei, căci, spunea el: ”Poate că fiii mei au păcătuit și L-au blestemat pe Dumnezeu în inima lor!” (Iov 1,5b). Satan cere însă să se atingă de Iov, pentru a-I demonstra lui Dumnezeu că iubirea lui Iov față de El e condiționată de binecuvântările de care dreptul Iov avea parte. Și aici încep necazurile lui Iov. Își pierde animalele, îi sunt uciși fiii și el e lovit cu o rană care-i acoperă tot trupul. În fața acestor încercări, Iov răspunde cu demnitate: ”Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1,21). Sosește însă clipa în care niște prieteni vin și-l vizitează pe Iov. Aceștia îl incită, acuzându-l și învinovățindu-l. Și de aici încolo, până la vremea convertirii, Iov începe să privească încercarea așa cum mulți dintre noi o facem adesea, dintr-o perspectivă umană.

Când privim încercarea din perspectiva naturii pământești, suntem cuprinși de fel de fel de îndoieli. Iov începe să se îndoiască de sensul vieții sale, întrebându-se de ce s-a născut dacă viața e un șir necurmat de suferințe (Iov 3,11). Iov începe să se îndoiască apoi de dreptatea divină: ”Jefuitorilor li se lasă corturile în pace, celor ce mânie pe Dumnezeu le merge bine” (Iov 12,6). Acest fel de îndoieli cu privire la dreptatea lui Dumnezeu se nasc adesea în inimile credincioșilor care trec prin încercări. Știm însă, prin învățătura adusă nouă de Cristos, că Dumnezeu îi iubește în egală măsură pe toți oamenii, pentru cei mai păcătoși dintre ei ar fi venit și în locul celor mai păcătoși dintre ei ar fi murit. Spun sfinții că ”atâta vreme cât mai are suflare, tot mai e speranță pentru fiecare om să se convertească”, de aceea Dumnezeu îi așteapă cu răbdare, cu speranță și cu felurite binecuvântări pe jefuitori și pe blasfemiatori. În plus, trebuie să ne amintim periodic că între noi, cei care credem în Domnul Isus, și Dumnezeu, rămâne o cale de o Cruce pe care numai Cristos a putut-o purta. Isus este puntea credinciosului cu Dumnezeu și doar prin mila Lui avem curajul și puterea de a sta în picioare. Apoi, când privim încercarea din perspectivă umană, începem să ne certăm cu Dumnezeu. Îndoiala primordială germinează confruntare îndrăzneață cu Făcătorul nostru: ”Deci cheamă-mă și eu voi răspunde. Sau voi vorbi eu și răspunde-mi Tu. Pentru ce Îți ascunzi fața și mă socotești vrăjmașul tău?” (Iov 13, 22;24). Când ne pierdem temerea de Domnul, ne copleșesc fel de fel de alte temeri: ”De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!” (Iov 3,25). Când nu ne mai odihnim în Dumnezeu, nu ne mai putem odihni nici în paturile noastre: ”N-am nici liniște, nici pace, nici odihnă și tulburarea dă peste mine” (Iov 3,26). Se uită Iov la trecutul lui și-și amintește cum erau vremurile în care beneficia de protecția lui Dumnezeu, copiii erau lângă el, iar el era privit ca o autoritate demnă de respectul întregii comunități. Se uită Iov la viitorul lui și nu mai găsește nici o rezervă interioară a speranței cu privire la ceea ce va urma. Și ajungem iarăși la o altă caracteristică a opticii firești cu privire la încercare: când privim încercarea dintr-o perspectivă umană, admirăm trecutul și urâm viitorul. În cele din urmă, dacă acceptarea suferinței nu se produce, suntem cuprinși, asemenea lui Iov, de gânduri de moarte (Iov 6,8-9).

Iată ce dezastre lăuntrice produce privirea dintr-o perspectivă greșită a încercării: ne umple de îndoieli, ne aduce în pragul confruntării cu Domnul, ne învăluie în temeri, ne tulbură somnul, ne face să admirăm trecutul și să urâm viitorul, aprinde în noi dorința nelegitimă de a muri înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu! Și acestea sunt doar câteva din lecțiile pe care exemplul lui Iov ni le așterne înainte!

Dar ce comori nebănuite descoperim în suferință atunci când începem să privim încercarea prin ochii lui Dumnezeu! Ce greutate veșnică de slavă, ce pregustări noi și bogate ale Raiului vin deopotrivă cu încercările din viața noastră! Iată ce se întâmplă când ne uităm la încercare din perspectiva lui Dumnezeu. Întâi de toate, constatăm că încercarea ne ferește de răul din afara noastră. O ilustrație tare dragă mie spune cum că doi îngeri s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb le-a oferit o cămăruţă în subsol. În timp ce îşi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi". În noaptea următoare, îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, ţăran ce locuia împreună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţină mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vaca al cărei lapte era unicul venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat si l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla un asemenea lucru: "Primul om avea tot, şi totuşi l-ai ajutat", a spus el. "A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, şi tu i-ai lăsat vaca să moară". ”Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!", i-a răspuns îngerul cel bătrân. "Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de ţărani, îngerul morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb vaca. ”Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!” E nevoie doar să crezi că orice încercare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu şti (să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu) până foarte târziu... Apoi, încercarea ne ferește și de răul din noi (mândria). Cum ar fi ajuns integrul Iov să spună vreodată: ”sunt păcătos”, ”am călcat dreptatea și n-am fost pedepsit după faptele mele”, dacă nu acum, în încercare, când e confruntat cu limitele lui personale, cu slăbiciunea lui și cu mărimea harului lui Dumnezeu? În al treilea rând, încercarea ne învață așteptarea: ”Deși zici că nu-L vezi, judecata este înaintea Lui, deci așteaptă-L!” (Iov 35,14). Ce mai face încercarea cu noi? Încercarea ne dezleagă de pământ și ne leagă puternic de cer (Iov 19,26). Suntem prea legați de bunurile noastre, prea dependenți de comorile pământești, prea ancorați în îngrijorările vieții de acum și prea indiferenți față de veșnicia noastră! Încercarea, atunci când o privim din perspectiva divină, rupe legăturile morții și ne leagă de Cristos cu lanțurile eternei iubiri. Dar poate cea mai valoroasă lecție pe care ne-o oferă încercarea este aceea că ne prilejuiește întâlnirea personală cu Dumnezeu. Spune Iov: ”urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut!” (Iov 42,5). Doamne, auzisem despre Tine, dar acum Te-am văzut pe Tine! Doamne, Te știam, dar acum Te cunosc!

Când privim încercarea dintr-o perspectivă divină, realizăm că tocmai ea ne ferește de răul din noi și din afara noastră, ne învață așteptarea, ne dezleagă de pământ și ne leagă puternic de cer, ne prilejuiește întâlnirea personală cu Dumnezeu.

Odinioară, când era întuneric în viața lui Iacov, tocmai încercarea de la Peniel avea să aducă în viața lui lumina (Geneza 32, 24-32). Iacov șchiopăta din șoldul său, semn că orice încercare își are durerea ei, de necontestat. Dar peste el răsărea soarele, deopotrivă cu o nouă identitate și o nouă chemare divină. Căci încercarea, iubiți prieteni, rupe întotdeauna ceva din noi și pune acolo, chiar în locul rănii, ceva din Dumnezeu. De aceea îngăduie Dumnezeu încercarea!

De ce îngăduie Dumnezeu încercarea?

/>

Ascultați și a doua predică, pe aceeași temă: ”Cum să trecem biruitori prin încercare”!

Cum să trecem biruitori prin incercare

A se asculta dupa predica: ”De ce îngăduie Dumnezeu încercarea?”

Ce ne desparte, cine ne apropie?

În cursul întâlnirii dintre Papa Benedict și arhiepiscopul anglican Rowan Williams, s-a adus în discuție personalitatea lui John Henry Newman, pastor anglican ce a trăit în secolul XIX și care s-a convertit la catolicism. Impresionante sunt cuvintele legate de separarea dintre catolici și protestanții anglicani ale unui apropiat al lui Newman, cuvinte care ne conferă nouă astăzi un prilej extraordinar de reflecție: ”ceea ce este nesfânt de ambele părți ne ține departe”. Multe reverberații a produs gândul acesta în mintea mea. Oricât aș căuta o explicație mai adâncă a pluralismului confesiunilor creștine, nu găsesc ceva mai bogat în sensuri și mai cuprinzător decât aceste simple cuvinte: ”ceea ce este nesfânt ne ține departe”.

Când omul a fost creat, el a beneficiat de o sublimă comuniune cu Creatorul Său. Dar nu doar relația aceasta era perfectă, ci și părtășia dintre Adam și Eva, primii oameni, era desăvârșită. Mai mult, toate celelalte creaturi trăiau în pace și erau supuse omului. De îndată ce Adam și Eva au pus la îndoială adevărul avertizării divine, toate relațiile s-au rupt. Dumnezeu nu l-a mai căutat pe om ca să-i vorbească față în față, de atunci, nici în răcoarea dimineții, nici la vreme de asfințit. Se vor așterne puține pagini în istoria umanității și Creatorul va rosti grelele cuvinte predeluviene: ”Voi șterge de pe fața pământului pe omul pe care l-am creat, de la om până la animal, și târâtoare și păsări ale cerului, pentru că Îmi pare rău că i-am făcut” (Geneza 6, 7). În îndurarea Lui, cei care aveau să se întoarcă, în ceasul cel de pe urmă al acelor timpuri, vor gusta salvarea, viața. Pe de cealaltă parte, ca o consecință a păcatului, bărbatul și femeia nu vor mai experimenta împreună, la aceiași parametri, armonia care guverna unirea lor primordială. Ceea ce este nesfânt a despărțit dintotdeauna. Doar ceea ce este nesfânt separă și nimic altceva.

Astăzi, oamenii vorbesc limbi diferite și chiar cei de o singură limbă nu se mai înțeleg. Astăzi, există o explozie de mijloace de comunicare interpersonală și o penurie în dialogurile dintre oameni. Astăzi, pasiunile se aprind repede și se sting la fel. Astăzi, oamenii sunt amabili unii cu alții, dar și străini unul de celălalt. Astăzi, deși au toate modalitățile fizice de a fi mai aproape unul de altul decât vreodată, sunt mai singuri ca niciodată. De ce? Ceea ce e nesfânt îi ține departe pe unul de celălalt.

Și totuși, undeva, în Atotștiința lui Dumnezeu și potrivit cu milostivirea Sa, un plan al restaurării Creației era întocmit deja, încă de dinaintea venirii în ființă a protopărinților noștri. Cristos, Una cu Dumnezeu Tatăl în Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul, se va coborî pe pământ și-l va relega, în El, pe om de Dumnezeu și pe om de om. De aceea, de am pune întrebarea ”ce ne apropie” pe unii de ceilalți, am greși. Am greși la fel ca Pilat, în ziua răstignirii, când L-a întrebat pe Domnul Isus ”ce este adevărul?” Și s-ar prea putea ca, asemeni lui, să primim și noi, din partea Domnului, aceeași apăsătoare tăcere. Căci întrebarea nu este ”ce este?”, ci ”cine este?” Căci chestiunea corectă care se pune nu este ”ce ne apropie?”, ci ”cine ne apropie?” Cine vă apropie pe dvs., iubite cititor, de partenerul de viață, de copiii sau de părinții dvs., de păstorul sufletesc și de frații din Biserică? Cine vă apropie de amici sau, și mai mult, de dușmanii de azi, făcându-i prietenii sinceri de mâine? Cine ne poate apropia pe noi, cei din atâtea și atâtea confesiuni creștine, după ce multe răni ne-am pricinuit reciproc și mulți lăstari de despărțire am lăsat să rodească? Domnul Isus Cristos. În El, Cel prin care, ne spun Scripturile, toate au fost create și toate ființează, stă soluția problemei separării noastre de Dumnezeu și de oameni.

O istorioară frumoasă relatează cum un băiețel de cinci ani a vizitat, împreună cu tatăl său, o mănăstire. Pe geamurile clădirii erau pictate diferite personaje biblice. Chiar atunci, o rază a soarelui pătrundea prin vitralii. Băiețașul l-a întrebat pe tatăl său: ”-Tăticule, cine sunt cei pictați pe geamuri, prin care trece lumina?” Tatăl a răspuns: ”-Aceia sunt sfinții din Biblie”. Ajuns acasă, în orașul său natal, în prima duminică, la școala duminicală, învățătorul a pus o întrebare copiilor după ce le-a vorbit despre sfințenie: ”-Copii, care dintre voi ar putea să-mi spună ce e acela un sfânt?” Băiatul s-a ridicat și a spus: ”-Sfânt e un om prin care trece lumina!” Mare dreptate avea copilul cu pricina! Sfințenia, punerea deoparte pentru Dumnezeu, apropierea de Cristos și comuniunea personală, intimă și continuă cu El, lasă să treacă prin noi Lumina. Și Lumina aceasta, care este Domnul Cristos, face vizibilă, chiar strălucitoare, calea spre apropierea noastră de mâine, oricât de întunecată și de plină de eresuri ar fi cărarea pe care astăzi orbecăim însingurați.

Ne desparte ce este nesfânt, ne apropie Cel care este sfânt. Să înaintăm spre Cristos și așa ne vom apropia, pe negândite, și unul de celălalt!