De ce îngăduie Dumnezeu încercarea?

Una dintre cele mai dureroase încercări prin care poate trece un om este moartea fiilor săi. Despre vreo două astfel de cazuri de mare suferință am auzit de aproape. Într-unul din ele, după moartea copiilor, părinții au divorțat, iar tatăl s-a sinucis la scurtă vreme. În comparație cu aceste dureri de nedescris, problemele noastre par așa de mărunte... Un lucru e însă cert: deși suntem diferiți unii de ceilalți, în punctul numit ”încercare” suntem cu toții la fel. Toți suntem încercați în fel și chip, încă de când ne naștem și până-n cea din urmă clipă a vieții noastre pământești. Știu că unii dintre dvs., prețioși și multiubiți prieteni, sunteți greu apăsați de povara încercărilor prin care treceți! Frățiile voastre se vor bucura mai cu seamă de exemplul lui Iov, asupra căruia vă invit a vă apleca, împreună cu mine, în momentele următoare!

Era pe vremea patriarhului Abraham când Dumnezeu S-a uitat cu băgare de seamă peste fața pământului și Și-a oprit privirea asupra lui Iov, cel mai mare credincios de pe fața pământului. Ne spune cartea care-i poartă numele că Iov era așa de evlavios, încât oridecâteori fiii și fiicele lui mergeau la vreun ospăț, după încheierea petrecerii, Iov își chema copiii, îi sfințea și aducea jertfe de bun miros pentru ei, căci, spunea el: ”Poate că fiii mei au păcătuit și L-au blestemat pe Dumnezeu în inima lor!” (Iov 1,5b). Satan cere însă să se atingă de Iov, pentru a-I demonstra lui Dumnezeu că iubirea lui Iov față de El e condiționată de binecuvântările de care dreptul Iov avea parte. Și aici încep necazurile lui Iov. Își pierde animalele, îi sunt uciși fiii și el e lovit cu o rană care-i acoperă tot trupul. În fața acestor încercări, Iov răspunde cu demnitate: ”Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1,21). Sosește însă clipa în care niște prieteni vin și-l vizitează pe Iov. Aceștia îl incită, acuzându-l și învinovățindu-l. Și de aici încolo, până la vremea convertirii, Iov începe să privească încercarea așa cum mulți dintre noi o facem adesea, dintr-o perspectivă umană.

Când privim încercarea din perspectiva naturii pământești, suntem cuprinși de fel de fel de îndoieli. Iov începe să se îndoiască de sensul vieții sale, întrebându-se de ce s-a născut dacă viața e un șir necurmat de suferințe (Iov 3,11). Iov începe să se îndoiască apoi de dreptatea divină: ”Jefuitorilor li se lasă corturile în pace, celor ce mânie pe Dumnezeu le merge bine” (Iov 12,6). Acest fel de îndoieli cu privire la dreptatea lui Dumnezeu se nasc adesea în inimile credincioșilor care trec prin încercări. Știm însă, prin învățătura adusă nouă de Cristos, că Dumnezeu îi iubește în egală măsură pe toți oamenii, pentru cei mai păcătoși dintre ei ar fi venit și în locul celor mai păcătoși dintre ei ar fi murit. Spun sfinții că ”atâta vreme cât mai are suflare, tot mai e speranță pentru fiecare om să se convertească”, de aceea Dumnezeu îi așteapă cu răbdare, cu speranță și cu felurite binecuvântări pe jefuitori și pe blasfemiatori. În plus, trebuie să ne amintim periodic că între noi, cei care credem în Domnul Isus, și Dumnezeu, rămâne o cale de o Cruce pe care numai Cristos a putut-o purta. Isus este puntea credinciosului cu Dumnezeu și doar prin mila Lui avem curajul și puterea de a sta în picioare. Apoi, când privim încercarea din perspectivă umană, începem să ne certăm cu Dumnezeu. Îndoiala primordială germinează confruntare îndrăzneață cu Făcătorul nostru: ”Deci cheamă-mă și eu voi răspunde. Sau voi vorbi eu și răspunde-mi Tu. Pentru ce Îți ascunzi fața și mă socotești vrăjmașul tău?” (Iov 13, 22;24). Când ne pierdem temerea de Domnul, ne copleșesc fel de fel de alte temeri: ”De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!” (Iov 3,25). Când nu ne mai odihnim în Dumnezeu, nu ne mai putem odihni nici în paturile noastre: ”N-am nici liniște, nici pace, nici odihnă și tulburarea dă peste mine” (Iov 3,26). Se uită Iov la trecutul lui și-și amintește cum erau vremurile în care beneficia de protecția lui Dumnezeu, copiii erau lângă el, iar el era privit ca o autoritate demnă de respectul întregii comunități. Se uită Iov la viitorul lui și nu mai găsește nici o rezervă interioară a speranței cu privire la ceea ce va urma. Și ajungem iarăși la o altă caracteristică a opticii firești cu privire la încercare: când privim încercarea dintr-o perspectivă umană, admirăm trecutul și urâm viitorul. În cele din urmă, dacă acceptarea suferinței nu se produce, suntem cuprinși, asemenea lui Iov, de gânduri de moarte (Iov 6,8-9).

Iată ce dezastre lăuntrice produce privirea dintr-o perspectivă greșită a încercării: ne umple de îndoieli, ne aduce în pragul confruntării cu Domnul, ne învăluie în temeri, ne tulbură somnul, ne face să admirăm trecutul și să urâm viitorul, aprinde în noi dorința nelegitimă de a muri înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu! Și acestea sunt doar câteva din lecțiile pe care exemplul lui Iov ni le așterne înainte!

Dar ce comori nebănuite descoperim în suferință atunci când începem să privim încercarea prin ochii lui Dumnezeu! Ce greutate veșnică de slavă, ce pregustări noi și bogate ale Raiului vin deopotrivă cu încercările din viața noastră! Iată ce se întâmplă când ne uităm la încercare din perspectiva lui Dumnezeu. Întâi de toate, constatăm că încercarea ne ferește de răul din afara noastră. O ilustrație tare dragă mie spune cum că doi îngeri s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb le-a oferit o cămăruţă în subsol. În timp ce îşi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi". În noaptea următoare, îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, ţăran ce locuia împreună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţină mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vaca al cărei lapte era unicul venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat si l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla un asemenea lucru: "Primul om avea tot, şi totuşi l-ai ajutat", a spus el. "A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, şi tu i-ai lăsat vaca să moară". ”Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!", i-a răspuns îngerul cel bătrân. "Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de ţărani, îngerul morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb vaca. ”Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!” E nevoie doar să crezi că orice încercare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu şti (să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu) până foarte târziu... Apoi, încercarea ne ferește și de răul din noi (mândria). Cum ar fi ajuns integrul Iov să spună vreodată: ”sunt păcătos”, ”am călcat dreptatea și n-am fost pedepsit după faptele mele”, dacă nu acum, în încercare, când e confruntat cu limitele lui personale, cu slăbiciunea lui și cu mărimea harului lui Dumnezeu? În al treilea rând, încercarea ne învață așteptarea: ”Deși zici că nu-L vezi, judecata este înaintea Lui, deci așteaptă-L!” (Iov 35,14). Ce mai face încercarea cu noi? Încercarea ne dezleagă de pământ și ne leagă puternic de cer (Iov 19,26). Suntem prea legați de bunurile noastre, prea dependenți de comorile pământești, prea ancorați în îngrijorările vieții de acum și prea indiferenți față de veșnicia noastră! Încercarea, atunci când o privim din perspectiva divină, rupe legăturile morții și ne leagă de Cristos cu lanțurile eternei iubiri. Dar poate cea mai valoroasă lecție pe care ne-o oferă încercarea este aceea că ne prilejuiește întâlnirea personală cu Dumnezeu. Spune Iov: ”urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut!” (Iov 42,5). Doamne, auzisem despre Tine, dar acum Te-am văzut pe Tine! Doamne, Te știam, dar acum Te cunosc!

Când privim încercarea dintr-o perspectivă divină, realizăm că tocmai ea ne ferește de răul din noi și din afara noastră, ne învață așteptarea, ne dezleagă de pământ și ne leagă puternic de cer, ne prilejuiește întâlnirea personală cu Dumnezeu.

Odinioară, când era întuneric în viața lui Iacov, tocmai încercarea de la Peniel avea să aducă în viața lui lumina (Geneza 32, 24-32). Iacov șchiopăta din șoldul său, semn că orice încercare își are durerea ei, de necontestat. Dar peste el răsărea soarele, deopotrivă cu o nouă identitate și o nouă chemare divină. Căci încercarea, iubiți prieteni, rupe întotdeauna ceva din noi și pune acolo, chiar în locul rănii, ceva din Dumnezeu. De aceea îngăduie Dumnezeu încercarea!