Dumnezeu vorbeşte şi prin tăcere

Nu ştiu cum aţi fost dvs. în primele clipe post-partum, dar ai mei părinţi îmi povestesc că, în ceea ce mă priveşte, nu am prea ştiut ce e tăcerea. File multe şi noi s-au adăugat în cartea vieţii, aducând cu ele o nouă cunoştinţă (sau, mai degrabă, o mai mare conştienţă a necunoştinţei mele), nu însă o mai cumpătată vorbire şi nici o măsură binecuvântată de sfântă tăcere. Dar, cum potrivit spunea o zicală orientală, „Ne trebuie doi ani să învăţăm să vorbim şi întreaga viaţă să învăţăm să tăcem.”
Prin pervertirea cuvântului, tăcerea devine cadrul întâlnirii cu Negreşitul Cuvântător: o tăcere care se cere la ceas de praznic (Neemia 8.11) sau o tăcere ca simbol al speranţei în ajutorul divin (Ps. 36(37), 7, Plângerile lui Ieremia 3, 26). Liturgica romană subliniază atât de frumos importanţa tăcerii în cadrul slujbei! Paradoxal, Liturghia Cuvântului conţine cuvânt şi tăcere. E nevoie de tăcerea noastră pentru ca vorbirea Lui să rezoneze afectiv în noi.
Am căutat câteva citate cu privire la tăcere, adunate în tezaurul înţelepciunii mondiale. Un preşedinte american afirmă că „e mai bine să taci şi să fii luat de prost decât să vorbeşti şi să confirmi că eşti”(Abraham Lincoln). Un arab ne învaţă că „tăcerea e de aur atunci când nu găseşti răspunsul cel mai potrivit” (Muhammad Ali). Dar cele mai frumoase lecţii despre tăcere ni le dau călugării. Philip Gronig a realizat un film chiar cu titlul acesta: „Marea Tăcere”. Filmul este realizat într-o mănăstire cartusiană, printre călugări catolici cu o viaţă aparte. Între cartusieni este regula că poţi vorbi dacă este absolut necesar pentru munca ta. Fiecare călugăr trebuie să vorbească cât mai puţin posibil. Există unele locuri în care nu poţi vorbi deloc: în capelă, pe holuri... Există alte locuri în care este indicat să vorbeşti, de exemplu în grădină. la plimbările de duminică. În principiu, fiecare trebuie să menţină în jurul său o sferă de izolare. De aceea atelierele lor sunt foarte mari. Dacă doi călugări taie legume în bucătărie, sunt la o aşa distanţă între ei încât practic uită de existenţa celuilalt. Toată atmosfera îmbie la tăcere.
Desigur, nu suntem cu toţii chemaţi la o astfel de viaţă de tăcere. Suntem fiinţe sociale, având în noi dorinţa adâncă de a relaţiona cu ceilalţi. Cât de mult bine face un cuvânt potrivit spus pe un ton potrivit, la vreme potrivită! Nu o pledoarie pentru abstinenţa la a vorbi vreau să susţin! Ci doar o invitaţie la a ne reanaliza cuvintele şi tăcerile noastre. Prea des nu spunem nimic atunci când cel de lângă noi are nevoie de cuvântul nostru. Prea des vorbim ca să rănim mai mult, când ni se cere doar ascultare şi balsamul tăcerii noastre. Prea mult discutăm despre urâţenia din ceilalţi şi prea puţin ne mărturisim urâţenia noastră. Vorbim prea puţin despre victoriile altora şi prea mult despre ale noastre biruinţe. Şi totuşi, „înţelepciunea va iubi tăcerea. Pentru că în tăcere e cel mai mare har şi cea mai puţină ispită”(Traian Dorz).
Cât Îl priveşte pe Dumnezeu, El continuă neîncetat să vorbească. A vorbit prin prooroci, apoi prin Însuşi Cuvântul cel nepervertit, etern şi nestricăcios, Isus Cristos. I-a fost prea drag de noi ca să nu coboare Însuşi Cuvântul în ale noastre făpturi slabe, prin Duhul Sfânt. Astăzi, vorbeşte la fel. E prezent în om, în Biserică. Vorbeşte prin Sfânta Scriptură, prin Sfânta Euharistie, prin rugi şi cântări. Vorbeşte prin orice. Chiar şi prin tăcere. Dacă ne sunt sufletele dornice de a asculta glasul Lui, mai mult decât prin „fratele soare” şi „sora lună” (Sf. Francisc de Assisi), dacă L-am rugat insistent să nu mai tacă, să ne amintim acum că Dumnezeu vorbeşte şi prin tăcere. „Numai noi, erudiţii analfabeţi, fără încetare pălăvrăgim” (Jan Twardowski). Ne va potoli mânia cu pacea lui Cristos, ne va ascunde rănile noastre în rănile lui Isus, ne va alunga lacrimile cu zâmbetul Celui Fericit. Va fi lângă noi mereu, cu a Lui vorbire prin Cuvânt şi prin Tăcere, până la al nostru ultim cuvânt...
„Doamne Isuse, Întruchiparea Cuvântului Celui Adevărat şi de Viaţă dătător, vorbeşte-ne iarăşi! Prin Cuvânt sau Tăcere, vorbeşte-ne cum vrei şi cât vrei, numai nu ne lăsa fără dumnezeiasca-Ţi vorbire! Spune doar un Cuvânt şi se vor tămădui sufletele noastre! Şi ne iartă nouă greşitele cuvinte, precum şi noi iertăm greşelile de felul acesta ale greşiţilor noştri! Căci Ţie Ţi se cuvine toată cinstirea, prin a noastră vorbire şi, mai cu seamă, prin a noastră solemnă tăcere! Amin.”

Milă voiesc, iar nu jertfe

Duminica 25 mai a.c., la Timisoara, cu ocazia sfinţirii bisericii greco-catolice "Sfanta Maria Regina Pacii si a Unitatii", pastorul sufletesc al Bisericii Ortodoxe din Banat, mitropolitul Nicolae Mihail Corneanu, îndrăzneşte să facă un gest nemaintâlnit în rândul înalţilor ierarhi ai ortodoxiei. Într-un impuls de frăţietate, domnia sa se alătură cetei de greco-catolici şi ortodocşi prezenţi la comuniune, împărtăşindu-se alături de ei, în cadrul ceremonialului euharistic. Gestul său tulbură întreaga spiritualitate (şi nespiritualitate) ortodoxă, din ţară şi de peste hotare, făcând să curgă asupra sa o mulţime de critici dure, nemiloase, neîndreptăţite.
M-am simţit rănit de atitudinea „confraţilor” ortodocşi. Pentru mine, nu doar că Nicolae Corneanu este cel mai luminat mitropolit pe care îl are ortodoxia în vremurile acestea, ci şi una dintre puţinele conştiinţe clare, care exprimă deschis existenţa şi lucrarea lui Cristos mai presus de limitele confesionale ale unei biserici. Dincolo de aparenţele ecumenice, BOR pune sub semnul întrebării validitatea mântuitoare a tuturor denominaţiilor creştine din afara ei. De aceea, actul mitropolitului pare, cumva, în concepţia ortodocşilor, greu de acceptat. Euharistia este cea mai înaltă dovadă a aderării la comunitatea creştină, la Biserica lui Cristos. Luând din potirul euharistic greco-catolic, urmând aceeaşi logică, pare încălcată dogma unei singure Biserici adevărate. Chiar şi aşa, atitudinea celor experţi în a murdări biografii, exagerându-le „petele” până la expresionismul grotesc, mă oripilează încă.

Îmi amintesc de un episod în care un pastor baptist clujean, suferind de retinopatie diabetică, a fost întâmpinat de medicul oftalmolog cu următoarele cuvinte:
„- Ce profesie aveţi dvs?”
„-Sunt pastor, scriitor şi evanghelist”.
„-Învăţaţi repede scrierea pentru orbi. Curând veţi orbi!”
Un alt medic, acelaşi pastor, aceeaşi boală:
„-Ce profesie aveţi?”
„-Sunt pastor, scriitor şi evanghelist.”
„-Sunteţi pastor şi evanghelist. Haideţi să găsim împreună soluţii pentru ca să puteţi trăi cu boala dvs!”

Şi în acest paragraf din viaţa Bisericii Ortodoxe, voci înţelepte, ataşate convingerilor ortodoxiei, dar şi purtătoare ale plinătăţii Duhului, ar fi transmis Mitropolitului: „Frăţia ta, ne pare rău că folosim doar situaţii tulburi în care să ne exprimăm dragostea şi recunoştinţa noastră pentru dvs. Alegerea dvs. în postul de mitropolit a dat un suflu nou Bisericii Banatului, o mireasmă mereu proaspătă şi mereu ortodoxă. Nu înţelegem pe deplin actul dvs euharistic în Biserica Greco-Catolică. Dar credem că se vor lămuri în curând toate neînţelegerile. Deasemenea, vă asigurăm de sprijinul Bisericii Ortodoxe şi de iubirea veşnică pentru dvs. a Domnului pe care Îl slujim şi Îl propovăduim. Sunteţi al nostru şi noi suntem ai dvs în Cristos!”

Dacă ni-l imaginăm pe Cristos prezentându-Se la judecată cu canonul în faţă, socotind fiecare încălcare a Legii, dacă ni-L imaginăm pe Mântuitor deschizând şi închizând porţile Împărăţiei pe criterii confesionale, ne imaginăm un Cristos fals. Pe mine mă deranjează tot mai mult că ţinem mai mult la imagine (a noastră, a bisericii noastre, a naţiei noastre) decât la Isus şi la cei de lângă noi. Şi, în cinstea imaginii, îi ponegrim pe cei care, din nebunie, din iubire, sau din nebunia iubirii, îndrăznesc să facă mai mult pentru frăţietatea creştină, pentru umanitate, în general. Sau îndrăznesc să greşească, în acelaşi mod în care noi am fi dorit să o facem, dar nu am avut nicicând curajul necesar.
Să ne amintim cuvintele Domnului Isus: „Milă voiesc, iar nu jertfe”. Căci până şi jertfa nu arde decât aprinsă de focul iubirii, în care iubire, mila este cuprinsă şi făcută desăvârşită!
Cristos S-a înălţat! Fie şi ale noastre inimi înălţate deopotrivă cu Făptura Sa divină!

Am colindat

Pentru urâţenia şi prostia mea, Îţi mulţumesc, Isus

Se întâmpla cu câţiva ani în urmă. În cadrul unei conferinţe restrânse, un tânăr cu aspiraţii înalte profesionale, purta o discuţie cu un misionar american despre năzuinţele sale. Realist, ca mai mereu, din câte îl ştiu eu, amicul acesta îşi exprima necredinţa că va putea răzbate în sublima noastră societate, coruptă de la geneză până la apocalipsa-i. „Eu sunt sigur că vei reuşi. De ce? Ai trăsăturile fizice şi psihice potrivite”, îi întoarce replica americanul. Păi, da. Ce cred domniile voastre? Că e de ajuns să fii deştept pentru a fi un om de succes? Şi nu vorbesc doar de acele profesii în care condiţia cardinală a avansării este aspectul fizic. Peste tot, felul în care arăţi, în care interacţionezi şi, într-o măsură mai mică sau mare, cel în care reuşeşti să concretizezi vasta-ţi cunoştinţă, contează.
Zilele acestea citeam o predica papală către americani, în care pontiful le punea în faţă tinerilor americani modele de viaţă în sfinţenie şi adânc devotament faţă de Cristos. Şi tot zilele astea, urmăream evoluţia unei trupe laice (nu e cea la care vă gândiţi!) care mie mi-e dragă. În ambele categorii, oameni de succes. Excelând în ceea ce fac. Sau măcar aşa "apare pe sticlă".
Ne atrag cei care fac valuri. Să nu mai spun că dacă suntem şi protestanţi, avem în sânge teologia succesului. Că doar o bună parte din bogăţia spirituală, culturală şi materială a lumii, din etica protestantă a muncii (duhovniceşti, mentale şi fizice) izvorăşte (zicem noi).
Şi dacă nu suntem oameni de succes? Nu suntem nici atrăgători fizic, nici nu ne strălucesc minţile, iar spiritual trăim drama contemplării continue a grotescului firesc din noi. Ce să facem atunci?
Eu aş zice să tragem o gură de aer în piept, ca să ne amintim că respirăm. Să deschidem ochii larg, să admirăm o floare de primăvară, să-L vedem pe Cristos în cel de lângă noi. Aşa, se va redeştepta în noi bucuria conştienţei vederii. Şi nu în ultimul rând, să ne însuşim rugăciunea maicii Bernadeta, revitalizând izvorul mulţumirii şi lăsându-l să sfarme spaţialitatea, pentru a se întâlni cu al său părinte, râul ce curge de la Tronul măririi Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi.

„Pentru sărăcia tatălui şi a mamei mele, ruinarea morii, bârna nenorocirii, vinul oboselii, oile râioase, îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!
Gură în plus de hrănit care eram, pentru copiii mucoşi, oile păzite, îţi mulţumesc!
Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru procuror, comisar, jandarmi, şi pentru cuvintele grele ale Părintelui Peyramale!
Pentru ortografia pe care n-am ştiut-o niciodată, pentru memoria cărţilor pe care n-am avut-o niciodată, pentru neştiinţa şi pentru prostia mea, mulţumesc!
Mulţumesc, mulţumesc! Pentru că dacă ar fi fost pe pământ o fată mai neştiutoare şi mai proastă, ai fi ales-o pe ea...
Pentru mama mea moartă departe, pentru supărarea pe care am avut-o când tatăl meu, în loc să-şi întindă braţele spre micuţa lui Bernadeta, m-a numit "soră Maria-Bernard", îţi mulţumesc, Isus!
Îţi mulţumesc că ai adăpat cu amărăciune această inimă prea tandră pe care mi-ai dat-o!
Pentru Mama Josefina, care m-a declarat bună de nimic, mulţumesc!
Pentru Maica îndrumătoare, pentru vocea ei dură, severitatea şi batjocurile ei şi pentru pâinea umilinţei, îţi mulţumesc!
Mulţumesc pentru că am fost cea căreia Maica Maria-Theresa putea să-i spună: "Nu faci niciodată altceva!"
Mulţumesc pentru că am fost acea privilegiată de mustrări, despre care surorile mele spuneau: "Ce noroc că nu suntem Bernadeta!"
Mulţumesc totuşi pentru că am fost Bernadeta, ameninţată cu închisoarea pentru că Te văzuse, privită de mulţimi ca un animal curios, această Bernadeta atât de obişnuită că văzând-o spuneau: "Asta e!..."
Pentru acest trup vrednic de milă pe care mi l-ai dat, această boală de foc şi de fum, carnea mea putrezită, oasele mele cariate, sudorile mele, febra mea, durerile surde sau ascuţite, mulţumesc, Dumnezeul meu!
Şi pentru sufletul acesta pe care mi l-ai dat, pentru deşertul de uscăciuni interioare, pentru noaptea şi fulgerele Tale, pentru tăcerile şi trăsnetele Tale, pentru tot, pentru Tine, prezent sau absent, îţi mulţumesc, Isus! (Bernadette, Editura Bloud et Gay, 1957)”

Atât iubeşti, cât dăruieşti

...pentru continuare,dati click pe :
http://www.youtube.com/watch?v=dDbpqcWz81M&feature=user

http://www.youtube.com/watch?v=iPz4IVWgA-E&feature=user

http://www.youtube.com/watch?v=ZRvAPSZdJhE&feature=related

...sau puteti alege direct urmatoarele parti,in urma finalizarii primului filmulet.

Despre dragoste, cu un sihastru

Atât valorezi, cât rezişti

Anul trecut, aveam să cunosc un medic deosebit. Şi-a dedicat întreaga viaţă ştiinţei patologiei umane. Era, cu adevărat strălucit. Cineva, să-i spunem X, i-a propus, cândva, intuindu-i potenţialul, să-şi folosească a sa cunoaştere, mentorând medicii în formare. Medicul a acceptat. După o vreme însă, X îl opreşte pe prietenul nostru din activitate, spunându-i tranşant: "Trebuie să renunţ la tine. A sosit un alt medic care doreşte postul tău şi care are recomandări înalte. Nu-l pot refuza".

#

Eram la liceu când o doamnă, agnostică, mi-a înmânat cartea "Trupuri şi suflete", scrisă de Maxence Vand Der Meersch. Ea era intrigată de faptul că o mare parte a medicilor manifestă un deosebit ataşament faţă de valorile credinţei. Ştiindu-mi pasiunea în a studia şi înţelege cele ale minţii umane, vroia din partea mea atât o explicaţie, cât şi o iniţiere într-o conversaţie religioasă. Eu nu cunoşteam mai nimic despre credinţa creştină pe atunci, ea cunoştea teoretic mai totul despre toate credinţele, fără nici un folos pentru sufletul ei zbuciumat, însă. Cartea se învârte în jurul destinelor membrilor familiei Doutreval. Seniorul Doutreval, un faimos profesor şi medic neurolog, trăieşte drama neîmplinirii nevoii de autorealizare. E agnostic. În scopul autoîmplinirii pământeşti, distruge totul în jurul său. Romanul atinge punctul culminant atunci când medicul face o greşeală fatală: introduce un medicament nou în terapia bolnavilor, experimentând pe ei ceea ce crede că va fi lovitura de graţie a profesiei sale. Evident, e momentul în care pierde "totul": familie, slujbă, demnitate. În acelaşi spital în care el lucrează, medic de laborator este un domn în vârstă, smerit, respectat la culme de colegi pentru profesionalism, ironizat adesea de Doutreval pentru credinţa catolică, aşezată de el mai presus de orice năzuinţă de înălţare a firii. Din abisul său existenţial, după a sa cruntă cădere, Doutreval priveşte spre umilul său coleg, afirmând: "Eu nu cred în nimic. Şi am pierdut totul. El crede. Nu a avut niciodată nimic, dar are Totul!"

Să nu fi avut şi medicul acesta de laborator visele lui? Să nu-şi fi dorit niciodată să-i fie recunoscute meritele? Nu îmi amintesc să precizeze cartea. Posibil ca Isus să-i fi fost de ajuns. Posibil să fi avut cândva o portiţă spre afirmare, dar ea să se fi închis pentru el, deschizându-se pentru un altul, cu "recomandări înalte".

Îmi amintesc periodic de cartea aceasta. Întrebându-mă ce vreau să fiu. Şi unde trebuie să mă opresc. Sunt doar om şi, uneori, umilinţa medicului de laborator nu îmi este de ajuns. Dar cum mi-ar frânge inima un destin precum cel al lui Doutreval!

Şi oare, a noastră viaţă, cu ale ei alegeri, nu e o alergare între cei doi poli? Nu e buchetul nemuritor al alegerilor neîntrerupte radicale?

##

Iubiţi prieteni, "între noi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii"! Ce frumos şi ce inspirat grăieşte Pavel, sfântul, apostolul. Consider mesajul acesta relevant pentru vremurile trăite de Biserica Creştină. Cum credeţi că se obţin posturile alese? Prin decenţă, seriozitate, profesionalism, moralitate, abilităţi de comunicare interpersonală, iubire de oameni, virtuţi de tot felul? Nicidecum. Prin compromisuri. Pe unii îi costă bani mulţi, pe alţii puritatea sexuală. Dar întotdeauna costă. Şi ce mare dezamăgire este ca, după ce ai dobândit ce ai dorit, privind în urmă, să vezi că nu s-a meritat...

###

Odată, fiecare va primi ceea ce merită.

Peste ani, medicul despre care vă vorbeam la început s-a întîlnit din nou cu X. Doamna X era în pragul depresiei. "- Sunt aşa de singură!", îi spune X. Cu o înţeleaptă şi blândă resemnare, medicul îi răspunde cam în felul acesta: "-Eşti singură pentru că n-ai ştiut să-ţi alegi oamenii din juru-ţi!" X continuă: "- Nu ai vrea să revii?" "-Nu..." Era prea târziu. Ce ar mai fi putut înlocui, în plan pământesc, timpul frământărilor, al întrebărilor cu răspuns greu de acceptat? De unde siguranţa că mâine nu va sosi din nou un altul, cu "înalte recomandări"?

Preaiubiţilor, noi valorăm atât cât rezistăm în faţa compromisului! Atât valorăm, în ochii lui Cristos, în ochii oamenilor. Nici pentru cei care ne cer să călcăm strâmb nu valorăm mai mult. La intrarea pe poarta Cetăţii cereşti, o singură recomandare va conta: cea mai înaltă şi nestricăcioasă dintre toate - credinţa în Domnul Isus Cristos -!

"Pe piatra aspr-a vieţii

Sa laşi o dâră fină

Din aurul virtuţii,

Din sfânta lui lumină!"

-un sfânt care a rezistat, dovedind valoare

Infometaţi după iubire

www.youtube.com/watch?v=zoV3Z1_f-MQ

Ajuta neiubirii mele!

Ca un dicton al Bisericii primare, sfintii parinti spuneau ca "trebuie sa urasti pacatul si sa-l iubesti pe pacatos" (Sf Ioan Crisostomul). In vremurile noastre, tragedia bisericii consta in inversarea inspiratului motto de mai sus. Noi, crestinii de azi, iubim pacatul si uram pacatosul.

"Dar oare cand va veni Domnul va mai gasi El credinta pe pamant?" Dar nadejde? Dar dragoste?

Probabil ca multe lucruri negative se spun despre un om dupa trecerea lui in lumea de dincolo. Un singur lucru m-ar durea atunci ingrozitor: sa se spuna despre mine ca nu i-am iubit pe oameni, indiferent de natie, religie, culoarea pielii, pacat sau virtute!

"Isuse Doamne, Sfant izvor de binecuvantari ceresti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne invata iubirea! Ajuta neiubirii noastre si sfarma paradoxul veacurilor cu puterea Invierii Tale!"

"Incerc sa iubesc, Doamne! Ajuta incercarii mele! Si chiar daca ma voi sfarsi inainte de a atinge Iubirea, macar voi fi indraznit sa alerg spre Iubire, din iubire, prin iubire si pentru iubire!"

Unele lucruri rămân la fel

Se întâmpla prin anul cinci de facultate. Colegii mei şi cu mine ne adunaserăm cu toţii în semicerc, în sala binecunoscută şi caldă pe care aveam să o văd, peste un timp, în toate zilele lucrătoare, la cel mai interesant stagiu de până atunci, cel de „Ştiinţe comportamentale”. Prin faţa ochilor noştri trecuseră multe „psihisme oropsite” (F. Brune), dar nici unul nu ne atrăsese atenţia precum M, un băiat de cca. 30 de ani, cu o inteligenţă sclipitoare, însă cu o suferinţă considerată de unii chiar mai gravă decât schizofrenia. Era într-o fază în care nimeni nu mai putea prevedea ceva favorabil pentru viitor. Dar cum Altcineva este suveran peste istoria lumii şi a fiecărui individ in parte, lui M. i s-a dat harul convertirii la Cristos. Experienţa aceasta i-a schimbat din temelii interiorul, ameliorându-i cele mai crunte zvâcniri ale bolii. Au trecut câteva luni de când tânărul S-a abandonat în braţele Domnului Isus. Două luni în care, în a sa viaţă, multe s-au schimbat. Dar unele lucruri au rămas la fel. Alaltăieri, revenind la evaluare, m-a întrebat, plin de optimism, care va fi momentul în care nu va mai avea nevoie de medicamente. I-am răspuns că suferinţa lui are, asemeni oricărei boli, o latură organică şi o altă latură, psiho-spirituală. Şi că, pentru partea organică, medicaţia e absolut necesară. Nici nu vă daţi seama ce figură a afişat! „Eu cred că Dumnezeu mă va vindeca total, încât să nu mai am nevoie de medicamente”, a continuat el.
٭
Multe intervenţii miraculoase avea să experimenteze apostolul neamurilor, imediat după convertirea sa. Şi totuşi, era un capitol în viaţa sa unde atingerea vindecătoare a Mâinii Mântuitorului nu s-a produs niciodată pe pământ. „Şi pentru ca să nu mă mândresc cu măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată pe obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” – 2 Corinteni 12, 7-9a. Multe schimbări a experimentat sfântul Pavel. Dar unele file ale vieţii, presărate cu dureri, au rămas la fel. ٭٭
Indiferent de rit sau confesiune, am intrat în febra anticipării sărbătorilor pascale. Unii dintre noi, mai înclinaţi spre nevoinţă, s-au apucat cu stoicism să cureţe din vieţile lor gânduri, cuvinte, fapte nepotrivite, că doar acesta e fundamentul Postului, nu? Unii şi-au aplecat mai des genunchii pentru convorbiri cu Cristos Domnul. Alţii îşi aduc aminte abia acum că ar trebui să mai dea pe la Biserică. Şi o bună parte dintre noi îşi planifică unde şi cum vor serba Învierea Domnului. E clar că, indiferent de categorie, pentru noi toţi, Paştele înseamnă ceva. Rezonanţa afectivă a comemorării pascale e intensă pentru orice român creştin. Dar Învierea e doar un prilej care fotografiază clar aşteptările noastre de la viaţa de credinţă. Vrem ca, la capătul acestei perioade din calendarul bisericesc, să obţinem ceva. O mică sau mai mare bucurie în şi pentru ale noastre suflete. De fapt, întreaga noastră părtăşie cu Dumnezeu nutreşte, mai tainic sau mai deschis, speranţa haristică. Şi dacă nu vom obţine ceea ce cerem? Dacă unele lucruri vor rămâne la fel de dureros de neschimbate?
Mă confrunt adesea cu întrebările prietenilor şi ale mele însumi cu privire la utopia creştinului fericit. Atunci când expunem mesajul cristic, ni se întâmplă să prezentăm hiperbolic „avantajele” stilului de viaţă în Cristos. Şi cei care au experienţa revelatoare a întoarcerii la Domnul Isus, Îl privesc pe Acesta ca pe o fabrică de binefaceri pământeşti care intră sub patronajul lor „personal”. Să ne mirăm atunci că atâţia se depărtează de Biserică atunci când Capul ei nu răspunde aşa cum ei doresc doleanţelor lor?!
Haideţi să ne luminăm cu înţelepciunea de la Cristos venită! Nu degeaba, tradiţia apuseană accentuează imaginea Domnului Isus Răstignit. Viaţa de credinţă este una de sărăcie, de lipsuri, de boli, de purtat poverile altora şi pe ale tale, deopotrivă. Drumul spre proslăvire înseamnă şi biciuire, şi cădere sub povara crucii, şi grijă pentru maica îndurerată în toiul pătimirii tale. Dar, în toate acestea, Isus rămâne solidar cu tine, continuându-şi prin tine lucrarea de mărturisire a iubirii şi a vieţii care înving frica şi moartea.
Sunt unele schimbări în care eu nu cred. De pildă, nu cred că neamul nostru va depăşi anumite tipare antropologice strâmbe. Ca unul implicat în dialogul interconfesional, nu cred că vom ajunge măcar la gradul de respect reciproc, dacă nu la un vârf al spiritualităţii, în care să încetăm să ne mai lovim unii pe alţii, prin cuvinte din ne-Cuvânt. Dar, mai aproape de taina inimii, cred că unele lucruri vor rămâne la fel în dvs., în bolnavul de care vorbeam mai sus, în mine. De ce? Pentru a învăţa lecţia smereniei, pentru a testa împlinirea nevoii în Har, pentru a ne deschide în iubire şi acceptanţă faţă de semeni, pentru a ne aduce aminte că nu aparţinem acestei lumi. Unele lucruri rămân astăzi la fel, în acest ultim ceas al nopţii existenţiale. Să nu uităm însă că se apropie Dimineaţa revenirii. Iar Zorii poartă cu ei binecuvântarea reînnoită a Fericirii în Cristos!
„Închinare Îţi aducem, Doamne Isuse! Pentru tot ce Tu ne-ai dat, pentru tot ce Tu ne-ai luat! Când unele lucruri rămân la fel, prin voia Ta şi nu prin lipsa noastră de stăruinţă înaintea tronului Tău, dă-ne harul de a înţelege şi de a accepta că Tu nu greşeşti niciodată. Condu-ne la a ne împăca cu prezentul şi la a-l trăi în lumina viitorului! Căci unele lucruri rămân la fel astăzi. Iar „astăzi” ţine o clipă, după care vine veşnicia. Spre aceasta îndreaptă-ne, Doamne!”

Unele lucruri rămân la fel

Se întâmpla prin anul cinci de facultate. Colegii mei şi cu mine ne adunaserăm cu toţii în semicerc, în sala binecunoscută şi caldă pe care aveam să o văd, peste un timp, în toate zilele lucrătoare, la cel mai interesant stagiu de până atunci, cel de „Ştiinţe comportamentale”. Prin faţa ochilor noştri trecuseră multe „psihisme oropsite” (F. Brune), dar nici unul nu ne atrăsese atenţia precum M, un băiat de cca. 30 de ani, cu o inteligenţă sclipitoare, însă cu o suferinţă considerată de unii chiar mai gravă decât schizofrenia. Era într-o fază în care nimeni nu mai putea prevedea ceva favorabil pentru viitor. Dar cum Altcineva este suveran peste istoria lumii şi a fiecărui individ in parte, lui M. i s-a dat harul convertirii la Cristos. Experienţa aceasta i-a schimbat din temelii interiorul, ameliorându-i cele mai crunte zvâcniri ale bolii. Au trecut câteva luni de când tânărul S-a abandonat în braţele Domnului Isus. Două luni în care, în a sa viaţă, multe s-au schimbat. Dar unele lucruri au rămas la fel. Alaltăieri, revenind la evaluare, m-a întrebat, plin de optimism, care va fi momentul în care nu va mai avea nevoie de medicamente. I-am răspuns că suferinţa lui are, asemeni oricărei boli, o latură organică şi o altă latură, psiho-spirituală. Şi că, pentru partea organică, medicaţia e absolut necesară. Nici nu vă daţi seama ce figură a afişat! „Eu cred că Dumnezeu mă va vindeca total, încât să nu mai am nevoie de medicamente”, a continuat el.

٭
Multe intervenţii miraculoase avea să experimenteze apostolul neamurilor, imediat după convertirea sa. Şi totuşi, era un capitol în viaţa sa unde atingerea vindecătoare a Mâinii Mântuitorului nu s-a produs niciodată pe pământ. „Şi pentru ca să nu mă mândresc cu măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată pe obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” – 2 Corinteni 12, 7-9a. Multe schimbări a experimentat sfântul Pavel. Dar unele file ale vieţii, presărate cu dureri, au rămas la fel.

٭٭
Indiferent de rit sau confesiune, am intrat în febra anticipării sărbătorilor pascale. Unii dintre noi, mai înclinaţi spre nevoinţă, s-au apucat cu stoicism să cureţe din vieţile lor gânduri, cuvinte, fapte nepotrivite, că doar acesta e fundamentul Postului, nu? Unii şi-au aplecat mai des genunchii pentru convorbiri cu Cristos Domnul. Alţii îşi aduc aminte abia acum că ar trebui să mai dea pe la Biserică. Şi o bună parte dintre noi îşi planifică unde şi cum vor serba Învierea Domnului. E clar că, indiferent de categorie, pentru noi toţi, Paştele înseamnă ceva. Rezonanţa afectivă a comemorării pascale e intensă pentru orice român creştin. Dar Învierea e doar un prilej care fotografiază clar aşteptările noastre de la viaţa de credinţă. Vrem ca, la capătul acestei perioade din calendarul bisericesc, să obţinem ceva. O mică sau mai mare bucurie în şi pentru ale noastre suflete. De fapt, întreaga noastră părtăşie cu Dumnezeu nutreşte, mai tainic sau mai deschis, speranţa haristică. Şi dacă nu vom obţine ceea ce cerem? Dacă unele lucruri vor rămâne la fel de dureros de neschimbate?
Mă confrunt adesea cu întrebările prietenilor şi ale mele însumi cu privire la utopia creştinului fericit. Atunci când expunem mesajul cristic, ni se întâmplă să prezentăm hiperbolic „avantajele” stilului de viaţă în Cristos. Şi cei care au experienţa revelatoare a întoarcerii la Domnul Isus, Îl privesc pe Acesta ca pe o fabrică de binefaceri pământeşti care intră sub patronajul lor „personal”. Să ne mirăm atunci că atâţia se depărtează de Biserică atunci când Capul ei nu răspunde aşa cum ei doresc doleanţelor lor?!
Haideţi să ne luminăm cu înţelepciunea de la Cristos venită! Nu degeaba, rânduiala apuseană accentuează imaginea Domnului Isus Răstignit. Viaţa de credinţă este una de sărăcie, de lipsuri, de boli, de purtat poverile altora şi pe ale tale, deopotrivă. Drumul spre proslăvire înseamnă şi biciuire, şi cădere sub povara crucii, şi grijă pentru maica îndurerată în toiul pătimirii tale. Dar, în toate acestea, Isus rămâne solidar cu tine, continuându-şi prin tine lucrarea de mărturisire a iubirii şi a vieţii care înving frica şi moartea.
Sunt unele schimbări în care eu nu cred. De pildă, nu cred că neamul nostru va depăşi anumite tipare antropologice strâmbe. Ca unul implicat în dialogul interconfesional, nu cred că vom ajunge măcar la gradul de respect reciproc, dacă nu la un vârf al spiritualităţii, în care să încetăm să ne mai lovim unii pe alţii, prin cuvinte din ne-Cuvânt. Dar, mai aproape de taina inimii, cred că unele lucruri vor rămâne la fel în dvs., în bolnavul de care vorbeam mai sus, în mine. De ce? Pentru a învăţa lecţia smereniei, pentru a testa împlinirea nevoii în Har, pentru a ne deschide în iubire şi acceptanţă faţă de semeni, pentru a ne aduce aminte că nu aparţinem acestei lumi. Unele lucruri rămân astăzi la fel, în acest ultim ceas al nopţii existenţiale. Să nu uităm însă că se apropie Dimineaţa revenirii. Iar Zorii poartă cu ei binecuvântarea reînnoită a Fericirii în Cristos!

„Închinare Îţi aducem, Doamne Isuse! Pentru tot ce Tu ne-ai dat, pentru tot ce Tu ne-ai luat! Când unele lucruri rămân la fel, prin voia Ta şi nu prin lipsa noastră de stăruinţă înaintea tronului Tău, dă-ne harul de a înţelege şi de a accepta că Tu nu greşeşti niciodată. Condu-ne la a ne împăca cu prezentul şi la a-l trăi în lumina viitorului! Căci unele lucruri rămân la fel astăzi. Iar „astăzi” ţine o clipă, după care vine veşnicia. Spre aceasta îndreaptă-ne, Doamne!”

Invat de la creatie

Daca noi ne-am ascuns privirea de slava Lui, ziua, clipa, iarba, fulgul de nea I se inchina fara incetare. Caci prin Isus, nu doar mantuirea noastra isi are inceput si sfarsit, ci toata creatia, de la atom la colos, stau in fiinta prin El! O, ce imn minunat, reinnoit, reimprospatat cu miresmele cerului se aude neincetat! "Marire Tie, Doamne Isuse, Marire Tie!"

Cine esti Tu?

Sa va fie filmul acesta balsam pentru inima, intaritura pentru credinta, resursa pentru a iubi. Si la aceasta din urma virtute suntem mai cu seama chemati cu totii. La a iubi. La a-L iubi pe El, pe Domnul Isus, la a-L iubi pe semenul nostru si acestea nu cu ale noastre sfortari, ci adapandu-ne din iubirea Lui, prin iubirea Lui si pentru a Sa vesnica iubire de oameni! Slavit sa fie Domnul!