Umbra trecutei iubiri

*




„-În fiecare noapte, văd imaginea ei. Mă tot frământ. De ce m-a părăsit? Înţeleg să plece de la mine, însă să nu dea nici un semn de viaţă, de atâta timp?” Lacrimile domnului de peste cincizeci de ani, care stă în faţa mea, mă blochează, pur şi simplu. Ca şi cuvintele care urmează acestui raptus de plâns: „-Nu mă poate vindeca nimeni! Nimeni! Nici un psiholog, nici un medic! Nimeni nu-mi poate scoate din minte imaginea ei!” Intru mai adânc în istoria sa de viaţa şi aflu detalii care mă ajută să-mi construiesc pledoaria pentru vindecare. Domnul avusese o viaţă liniştită. O soţie frumoasă, pe care o iubea nebuneşte (de parcă s-ar iubi şi altcumva), nişte copii reuşiţi, un cămin sănătos. La un moment dat, dumnealui a dezvoltat o problemă de sănătate fizică. La scurtă vreme, soţia pleacă subit în afara ţării şi nu mai dă nici un semn. Am început să-i vorbesc despre legământul căsătoriei. I-am amintit că, atunci când s-a căsătorit, şi-au jurat unul celuilalt fidelitate şi sprijin reciproc, indiferent de valurile prin care viaţa îi va purta. I-am spus apoi că a lui problemă de sănătate nu-i nicidecum o problemă extraordinară şi că, dacă ar fi fost întocmai aşa, nu are de ce să se învinovăţească: sunt lucruri care ni se întâmplă fără să le chemăm în a noastră viaţă, fără să le putem controla, fără să le putem curma. Deasemenea, dacă soţia l-a părăsit, lucrul acesta nu înseamnă că îl socoteşte vinovat (chestiune pe care o ştia şi dumnealui, dar autoînvinovăţirea cu orice preţ îl făcea s-o nege) şi nici că ar trebui să-i poarte pică pentru decizia ei de a-l părăsi, întrucât, noi, oamenii, fiinţe limitate, suntem depăşiţi de anumite situaţii de viaţă şi reacţionăm adesea cum nu ne-am fi dorit sau imaginat vreodată. În plus, l-am încurajat să-şi reia vechile obiceiuri care-i aduceau mare bucurie, precum creşterea hamsterilor şi audierea muzicii populare româneşti. Am încheiat apoi discuţia, retrăgându-mă cu gustul amar al necredinţei că ale mele cuvinte l-ar putea scoate din starea în care se află. A doua zi, dumnealui avea pe faţă un surâs care-l făcea să pară cu ani mulţi mai tânăr. Am avut o discuţie oficială, diplomatică şi incoloră afectiv. După care am plecat. Aşa s-au scurs zilele până când avea să părăsească spitalul. Când, pe neaşteptate, vine către mine şi mi se adresează: „- Sunt bine. Să ştiţi că, de când am discutat cu dvs., m-am tot gândit la cele spuse. Şi mi-am dat seama că aveţi dreptate. De atunci, am scăpat de gândurile care mă obsedau, intenţionez să-mi continui viaţa, îmi iau din nou hamsteri, accept faptul că sunt bolnav şi mă pensionez, vreau să mă mut la ţară şi să mă integrez în comunitatea rurală. Ştiţi la cât am adormit aseară? La două. Dar sunt bucuros. Am stat să-nvăţ ‚Tatăl nostru’ şi în noaptea asta îmi propun să învăţ şi ‚Crezul’ ”. Pacientul făcuse mai mult decât îi sugerasem eu şi decât mi-aş fi imaginat eu că are putere să facă. Era un salt narcisic absolut necesar însănătoşirii.

Al său exemplu ar trebui să ne slujească drept învăţătură nouă tuturor. Celor care au de gând să divorţeze, le sugerez să aibă mare grijă: sunt răni în sufletele celor părăsiţi care cu greu se vor vindeca! Cei care doriţi să intraţi în căsătorie, gândiţi-vă bine dacă veţi putea să vă respectaţi făgăduinţa de a fi alături de celălalt o viaţă, indiferent dacă partenerul de viaţă va rămâne la fel de frumos sau nu, indiferent dacă va rămâne cu trupul intact sau măcinat de boală, indiferent dacă mintea va rămâne sănătoasă sau va pleca pe calea alienării! Dar, mai cu seamă, aş vrea să le servească acest model celor părăsiţi, abandonaţi, văduvi şi văduviţi de prezenţa celui iubit.

Ce atitudine să adoptăm faţă de o iubire trecută? Sunt două extreme: să rămânem ancoraţi în trecut şi tenebrele lui să ne obsedeze prezentul sau să negăm că am păşit vreodată pe cărarea trecutei iubiri. Ambele sunt, din al meu punct de vedere, la fel de periculoase. Rut, după moartea soţului, a rămas împreună cu soacra sa, Naomi. Şi-a „refăcut” viaţa, după cum spunem noi, s-a căsătorit cu un om credincios. Dar a păstrat întotdeauna, în mintea ei, partea frumoasă a iubirii trecute. Parte care nu i-a tulburat viaţa, ci care i-a dat adevărata direcţie de acolo înainte. Exemplul ei a rămas pe paginile Bibliei. Ca să ne spună nouă tuturor, celor de ieri şi celor de azi, că „trecutul (în iubire) poate fi un profesor valoros, dar nu ar trebui să fie un însoţitor permanent” (Robert Tamasy). Astăzi, trecuta iubire pare dureroasă. Mâine, e sănătos să rămână o umbră. Dar să rămână...

„Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu,
Cu milă şi tristă mirare,
Voi duce-o cu mine mereu,
Voi duce-o cu mine mereu”
Adrian Păunescu