Frica de fiu

Sunt uimit să văd în casele multor oameni televizor în bucătărie. Sunt aparate TV în toate camerele, inclusiv în cele ale micuţilor care abia gânguresc, dar acum se răspândeşte, ca molima, moda aceasta a aparatelor TV în bucătărie. Amesteci în ciorbă, tragi cu ochiul la TV, stai la masă cu „plicticoasa ta familie”, dar urmăreşti şi topul muzical. De unde s-a pornit? La un moment dat, televizorul alb-negru nu a mai fost bun, aşa că am trecut la cel color, de provenienţă rusească. Dar e prea greu efortul să faci întuneric în cameră, căci altfel nu poţi vedea mare lucru, motiv pentru care ne-am luat un altul, de la vestici. Se dezvoltă industria şi românii produc, în tiraj industrial, cele mai bune televizoare. Aşa că ne luăm şi noi unul „românesc, da’ bun, frate”. S-au deschis mall-urile şi, stând la coadă, am zărit un televizor plat, cu tubul de dimensiuni foarte mici. „Ce bine ar sta pe biroul din sufragerie! Nu ne-ar mai ocupa atâta spaţiu!” Şi ne-am luat şi din ăsta. Plus un abonament la un furnizor de posturi TV, că doar de asta are atâtea canale televizorul! Am început să urmărim întâi programe educative, apoi divertisment şi acum urmărim orice. Ne gândim la filme, actori, cântăreţi, prezentatori, în tot locul: vorbim de ei la serviciu, le cântăm melodiile la duş, îi admirăm cu un ochi, când facem salată. Am început dorind un capriciu, treptat am pierdut orice motivaţie şi azi nu ne mai imaginăm viaţa fără el. Mai mult, ne temem că nu ne vor ajunge banii pentru a le lua şi copiilor unul pe măsura celor ale colegilor lor de la şcoală. Uneori, ne cuprinde teama că nu e prea bine să ne uităm atât de mult, că nu mai trăim cam de multişor ale noastre vieţi, ci pe-ale altora, ireale şi artificiale. Dar ne revenim repede, cu un program „de calitate”. Poate că nu e chiar aşa de rău.

Ştiu că e greu să-mi suportaţi ironia! Şi mie mi-e uneori! Nu vreau să ţin nici o prelegere împotriva televizorului. Nu sunt contra urmăririi inteligente a programelor TV, deşi, personal, nu am televizor. Vreau să vorbesc despre „frica de Domnul” şi mi-a fost teamă să încep reflecţia mea cu o ilustraţie mai dură, mai sumbră, mai urâtă, pentru a vorbi despre primul fel al temerilor, „frica mâniei” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Luca 12, 16-21. Un om are un ogor. Obţine o recoltă bogată şi îl cuprinde teama: „Ce voi face cu noul rod? Va încăpea el în hambarele pe care le am? Oare nu trebuie să-mi construiesc altele, mai mari?” Oh, iubiţi prieteni, de astfel de temeri suntem şi noi prea lesne şi prea îndelung cuprinşi. Ea vine, cum spune tot sfântul, din „îndumnezeirea creaţiei”, din faptul că am făcut din mijloace, scopuri în sine. Aceste temeri nu ne duc niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, ci ne aruncă într-o acerbă căutare a plăcerilor firii, făcându-ne să ne înspăimântăm permanent că nu avem destul şi că nu putem obţine acest „destul”.

Dar când ne întoarcem privirile către Isus şi credem tot ceea ce El a spus în Sfintele Scripturi, despre El, despre noi, despre oamenii toţi, în noi începe să înceteze o temere a firii şi să se dezvolte „teama de Domnul”. Frica începătoare îl percepe însă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al dreptăţii, al adevărului, al justiţiei. Atunci când greşim, această frică duhovnicească de început ne va aminti despre judecăţile Domnului şi despre pedeapsa care însoţeşte fiecare a noastră cădere. E frumoasă această frică. La începutul Căii. Problema cea mare e când ea se cronicizează. Când oameni maturi, de mult cunoscători ai celor sfinte, nu trec mai departe, spre celălalt tip de teamă duhovnicească, ci rămân la fel. După ani buni de umblare cu Cristos, încă se mai poticnesc în decolteul, lipsa de batic sau de pălărie a surorii lor în Domnul, de blue-jeanşii tinerilor sau de brăţările acestora, de preotul mai reformist, care „exagerează vorbind de iubire”. De ar fi ei predicatori, ar tăia în carne vie, le-ar spune permanent oamenilor că dacă nu se supraconvertesc, ajung frigărui pentru demoni. Oh, şi ce plastic ar descrie ei Infernul! Abundenţa celor la care această teamă este cronicizată, în Biserică, va face ca această Cale, care este Cristos, să fie încărcată cu poveri, să fie cu mult mai strâmtă decât Şi-a închipuit-o Însuşi Cristos. Mai mult, acest fel de viaţă, cu o temere permanentă de pedeapsă, este adusă şi în familie, făcându-l pe părintele justiţiar tiran, iar pe copii, robi depresivi, nu de puţine ori sfârşind în suicid. Partenerul de viaţă va încerca mereu să-l mulţumească pe celălalt, dar nu va reuşi niciodată. Standardele vor fi ridicate mereu. Iar copiii vor avea fie cariere strălucite, fie vor respinge radical orice ţine de valorile părintelui dictator. Şi de vor reuşi multe, vor avea constant impresia că nu e de ajuns. De nu vor reuşi nimic, vor crede că nu sunt buni de nimic, aşa cum părintele le-a reproşat adesea. Cunosc astfel de familii în Biserică. Oameni de vază ai comunităţii ecleziale. Aparent, sunt foarte evlavioşi. În familiile lor, domnesc depresia şi anxietatea. Iar în adâncul lor, vieţuieşte teama de pedeapsă... Şi o compulsivă încercare de a-L mulţumi pe Cristos... Pentru ei, Cristos e Stăpân şi ei robi. Atât.

Şi iată cea mai frumoasă treaptă a „fricii de Domnul”, frica de „fiu”. Vă aduceţi aminte pilda „tatălui primitor”, sau a „fiului risipitor”? Luca 15. Un tată avea doi fii. Cel mic îşi cere averea şi pleacă departe. Doborât de patimi, rămas fără resurse, îşi vine în fire, îşi aminteşte cât de bun e tatăl, chiar şi cu robii săi, şi porneşte aspirând măcar la dragostea de stăpân a părintelui său. Ce surpriză însă! Tatăl îl aşteaptă cu mare emoţie, cu mare încredere că se va întoarce. Inima lui a rămas mereu legată de fiul său. A continuat să-l iubească, în ciuda răzvrătirii sale. Şi îl zăreşte de departe. Dă poruncă a se pregăti toate cele necesare primirii regeşti a fiului. Şi fiul acesta realizează că, deşi îşi ştia tatăl, nu îl cunoştea cu adevărat. Avea să descopere în el o altă iubire. Preaiubiţii mei prieteni, aşa e Tatăl Ceresc! El e Domn, dar şi iubire. El e Stăpân, dar e şi Tată. Parabola noastră se încheie. Dar se continuă cu fiecare dintre noi, în parte. Oridecâteori ne vom apropia de Dumnezeu, vom descoperi în El „o altă iubire”. Şi dincolo de iubire, o altă iubire. Şi aşa ne vom lecui noi de păcatul nostru şi ne va fi lehamite de el, descoperind iubirea Tatălui din ceruri, harul şi pacea Domnului Isus şi părtăşia Duhului Sfânt. Din iubire în iubire să mergem mereu, cu frica sfinţilor, cu frică nu de pedeapsa Iadului, ci cu frică a nu-L supăra pe Mirele sufletului nostru, Isus Cristos, pe care Îl iubim!

Unde suntem noi? Suntem cuprinşi de teama firescului, căutând împlinire în plăceri pământeşti? Ne e teamă de Stăpânul nostru, de pedeapsa ce poate veni asupra noastră în urma neascultării de poruncile Lui? Sau avem o teamă de fiu, descoperind permanent un Dumnezeu al iubirii şi îndrăgostindu-ne de al nostru Tată? Iar dacă suntem răniţi prea mult de felul de percepţie sectar al lui Dumnezeu de către cei din jurul nostru, să nu uităm să le arătăm noi, cei care ne înscriem să descoperim şi să trăim iubirea, cum se iubeşte cu iubire din Dumnezeu! „Tată, mamă, nu mi-aţi spus niciodată că mă iubiţi! Şi poate că nu e vina dvs., uneori ducem mai departe tipare greşite de viaţă, din generaţie în generaţie. Vreau să vă spun că am descoperit Iubirea! Această Iubire m-a făcut să opresc strigătu-mi mut după dragoste şi să vă spun astăzi că vă iubesc!” „Dragul meu soţ (draga mea soţie), am găsit Iubirea şi vreau să te iubesc cu iubirea aceasta cea nouă, din inima mea!” „Dumnezeul meu, e prima dată în care îmi dau seama că sunt fiu. Te iubesc, Iubitorule de oameni, şi vreau să încep această mirobolantă aventură a descoperirii şi a trăirii iubirii din Tine!”

Nu uitaţi, apropiindu-ne de Dumnezeu ca fii ai Lui, vom fi surprinşi mereu că dincolo de iubire e o altă iubire!

„Inepuizabilă şi mereu proaspătă Iubire, slavă Ţie! Sătul sunt de teama pentru cele ale firii! Prea mult zăbovit-am în teama de pedeapsă! Învaţă-mă a mă apropia de Tine cu teama de a nu tulbura cumva relaţia mea cu Tine! Învaţă-mă a face din lucrurile pe care mi le-ai dăruit o slujbă a mulţumirii! Învaţă-mă a mă teme frumos de Tine, la acest început al dedicării mele! Şi condu-mi barca vieţii mele în Tine spre limanul dragostei, Tu fiindu-mi Tată, eu fiindu-ţi fiu, într-o liturghie cosmică care să nu aibă hotar sau sfârşit!”