Cei din jur nu sunt perfecti

Nu ştiu cum sunteţi dvs., dar eu sunt sceptic la orice carte care are în spate filosofia prosperităţii. Ştiţi dvs., acele materiale care ne spun cum putem deveni bogaţi şi faimoşi peste noapte. Nu le agreez în totalitate, deşi, dacă-mi sunt recomandate, le citesc. În ultima carte de genul acesta lecturată, am găsit însă şi un paragraf care m-a inspirat pentru reflecţia aceasta. Redau câteva idei: "marea limitare a lui Ted era următoarea: se aştepta ca cei din jur să fie perfecţi. Pe Ted îl deranjau multe lucruri mărunte, cum ar fi greşeli gramaticale, oameni dezordonaţi, prostul gust în vestimentaţie. Ne-a întrebat dacă îl putem ajuta să-şi vindece slăbiciunea. I-am sugerat trei lucruri. 1. Să recunoască faptul că nimeni nu e perfect! Unii sunt mai aproape de perfecţiune decât alţii, dar nimeni nu este perfect. Cea mai umană calitate a oamenilor este că fac greşeli, tot felul de greşeli. 2. Să recunoască dreptul celuilalt de a fi diferit! Nu vă substituiţi niciodată lui Dumnezeu în legătură cu nimic din ceea ce faceţi! Nu îi antipatizaţi pe ceilalţi pentru că au obiceiuri diferite de ale dumneavoastră sau pentru că preferă altfel de haine, o altă confesiune, alte partide sau alte mărci de maşini! Nu trebuie să fiţi de acord cu ceea ce face celălalt, dar nu trebuie să-l antipatizaţi pentru acţiunile sale! 3. Să nu fie un moralist! Majoritatea oamenilor urăşte să i se spună: 'N-ai dreptate!' Aveţi dreptul la propria părere, dar uneori e mai bine să v-o păstraţi pentru dumneavoastră. Tod a aplicat conştiincios aceste sugestii. La doar câteva luni, privea lumea altfel. Acceptă acum oamenii aşa cum sunt: nici 100% buni, nici 100% răi. 'În plus', spune el, 'lucrurile care mă scoteau din sărite mă amuză acum. Mi-am dat în sfârşit seama că lumea asta ar fi tare plicticoasă dacă am fi cu toţii la fel'."

De pe vremea regimului de tristă amintire, păstrăm în conştiinţa colectivă această metehnă ontologică: "să fie toţi la fel!" Imperativul acesta parazitează şi apoi paralizează relaţiile interumane la orice nivel. Omorâm orice e distinct de noi, încă din cocon. Culmea este că nu prea găsim momente de conştientizare - că şi la introspecţie stăm mai prost -, de îndreptare nici nu mai vorbesc. Deunăzi, un prieten scump îmi spunea că a asistat emoţionat la o scenă de injustiţie, într-un metrou din capitală: o doamnă de etnie romă s-a aşezat pe locul din faţa unui bărbat, prea mândru de rasa sa pentru ca evenimentul cu pricina (cât se poate de firesc) să nu-l facă să izbucnească în ropote de acuze nejustificate la adresa dumneaei.

Ca implicat în relaţiile dintre creştinii de diverse denominaţiuni şi cunoscător de aproape, prin mila Domnului, a vieţii creştinilor trinitarieni din majoritatea confesiunilor din România, o spun deschis: microbul aşteptărilor nerealiste din partea semenilor diferiţi de noi a pătruns adânc în noi, între noi. Mă abţin să dau exemple, dar vă provoc la un exerciţiu: gândiţi-vă, dacă sunteţi catolic, la un ortodox şi la un protestant! Puneţi-vă apoi întrebarea: "ce nu îmi place la ei?" Dacă sunteţi protestant sau ortodox, faceţi aceeaşi temă, inversând confesiunile. Dar staţi puţin că merg prea departe! Gândiţi-vă nu mai departe de parohia dvs.! De la preot în jos, găsiţi multe imperfecţiuni, aşa-i?

Ştiţi de unde vin năzuinţele de perfecţiune a semenilor noştri? Dintr-o mascată conştienţă a propriei noastre imperfecţiuni. Să ne gândim la Domnul Isus: nu întâlnim, în paginile Scripturii, nici o sancţionare a celor diferiţi în limitele moralităţii. Cristos a fost un nonconformist, privind lucrurile din punct de vedere omenesc. Şi-a găsit plăcerea în compania oamenilor ciudaţi, dispreţuiţi social, foarte departe de perfecţiune. Dar a fost ceva care I-a limitat acţiunea: mândria umană. Acolo unde e mândrie, nu e loc de Cristos. Acolo unde e mândrie, nu e loc nici de oameni. Mândria te transpune, oricât de religios te consideri, pe un loc mai de jos decât toţi marii criminali ai lumii care nu s-au convertit niciodată. Mândria Îl opreşte pe Cristos de la a te mântui, iar pe aproapele tău de la a te iubi.

Cum putem scăpa de microbul aşteptărilor nerealiste în ceea ce-i priveşte pe oameni? Cultivând în noi gândul Domnului Isus. "El, deşi avea chipul lui Dumnezeu, nu a considerat egalitatea cu Dumnezeu ca pe un lucru care, odată apucat, să nu-l mai lase, ci S-a golit de Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor" (Filipeni 2, 6-7). Auziţi? El, deşi era Dumnezeu, nu Şi-a trâmbiţat perfecţiunea. El era perfect şi totuşi i-a iubit pe toţi imperfecţii. Noi suntem imperfecţi şi nu-i iubim nici pe Cel Perfect, nici pe cei imperfecţi, ca noi. Dacă ne vom privi pe noi înşine în adevărata lumină, identificându-ne imperfecţiunile, avem şanse serioase să ne tămăduim. Apoi, ne putem vindeca de infecţia dorinţelor noastre nechibzuite cu privire la oameni, aplicând preţiosul dicton al unui părinte bisericesc de răsărit: "Urăşte păcatul, iubeşte păcătosul!" În zilele noastre, am cam inversat ordinea... Valoarea unui om se întinde dincolo de acţiunile lui! Cel mai nedemn, în a mea concepţie, de harul divin, are acelaşi preţ cu al sufletului meu pentru iubire, pentru mântuire. Şi apoi, un alt mijloc prin care putem scăpa de aşteptările de perfecţiune umană a altora este înaintarea în sfinţenie. Progresul într-o relaţie vie, reală, de comuniune cu Domnul Cristos va mătura în noi mizeria personală şi va aprinde focul iubirii pentru toţi oamenii, indiferent de naţie, religie, culoarea pielii, păcat sau virtute.

Nu aplaud nicidecum acele biruinţe personale expuse de unii confesionalişti în mesajele lor, difuzate prin toate mijloacele cu putinţă. Cred, din toată inima, în victorii spirituale. Dar acea catalogare fatalistă a celor aparent învinşi în pierduţi veşnic îmi miroase mai degrabă a mândrie decât a spiritualitate autentică. Cred, din toată inima, în spusele unui preot: "să nu consideraţi pe nimeni irecuperabil". De sunt cei de lângă noi victorioşi şi pe noi ne supără biruinţa lor, problema e la noi. De sunt cei de lângă noi înfrânţi, să le fim alături, amintindu-ne mereu că, oricât de diferiţi am fi, suntem din acelaşi aluat, din aceeaşi "nefiinţă, dar o nefiinţă care strigă la Dumnezeu" (Rafail Noica).

Cei din jur nu sunt perfecţi. Noi nu suntem perfecţi. Unul singur a fost Om Perfect. Şi de la El vine speranţa că, într-o Zi, şi noi, şi alţii, vom fi perfecţi. De vom ajunge acolo, fi-vom însă uimiţi să constatăm că în Paradis nu-i ca-n comunism: poţi fi perfect fără a fi identic cu cel de lângă tine. Iar pentru noi, cei doritori de Cer, e cazul să învăţăm azi lecţia iubirii aproapelui, în ciuda diferenţelor dintre el şi noi. Dacă nu am ucide, cu aşteptările noastre exagerate, fiinţarea spirituală omidică a aproapelui nostru, de acolo ar ieşi un fluture sublim, cutezând să zboare spre infinit. Să fim solii ale vieţii, nu mijloacele morţii! Prin Domnul Cristos, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!