Isus infaptuise cateva minuni, atat vizand trupul, dar, mai ales, mintea robita a oamenilor aflati in necunostinta de El. Pe unde mergea, starnea reactii antagonice: inimile sincere Il priveau drept un mare Om al lui Dumnezeu, fatarnicii lideri religiosi ai vremii vedeau in El pretendentul de temut la admiratia colectiva a poporului. Doar in inimile rudelor Sale se dadeau lupte cumplite. Ele insele ii cunosteau de aproape pe Isus, pe Iosif si pe Maria. Stiau despre nasterea supranaturala a Domnului, din fecioara; despre profetia lui Simeon; despre "ratacirea in Templu" a Copilului Isus, cautat cu disperare de parinti, in vreme ce El explica Scripturile ca un mare rabin; despre caracterul Sau in care nu se zarea nici urma de pacat; despre cerurile deschise la botezul Sau si prima marturisire a Sfintei Treimi, facuta de Dumnezeu Tatal si de Duhul Sfant, in chip de porumbel; despre minunile Sale, s.a. Dar totusi, in multe, Isus parea un simplu om. Un om care avea nevoie de hrana, de somn, de parinti, de prieteni. Insa ceea ce ii soca pe apropiatii Domnului era infinita Lui modestie. Se apropia sarbatoarea Corturilor, praznic evreiesc important. Era un moment propice pentru ca Isus, daca era cu adevarat ceea ce pretindea a fi, sa mearga in Iudeea si sa-Si faca publica identitatea. "Arata-Te pe Tine Insuti lumii!" (Ioan 7, 4b), L-au indemnat rudele Sale, chiar ele necrezand in El. Si a continuat aceasta necredinta pana dincolo de martiriu. Nici la ceas de rastignire acestia nu erau langa cruce, solidari, cum s-ar fi cuvenit, cu durerea lui Isus si a Mariei. Maica, singura acum, nu le e incredintata lor, ci ucenicului iubirii, care a luat-o din acea zi la el acasa si a tratat-o ca pe propria lui mama. Cristos nu a venit insa in lume pentru a cauta inchinarea lumii, ci pentru a-L face de cunoscut pe Tatal, Prima Persoana a Sfintei Treimi. Aceasta este ceea ce n-au inteles rudele Sale. In ecuatia sublima a Sfintei Treimi, fiecare Persoana o marturiseste pe cealalta. Tatal declara solemn ca Isus este Fiul Cel Preaiubit, in care Isi gaseste toata placerea. Fiul Il arata mereu omului pe Tatal. Iar dupa proslavirea Fiului, dupa inaltarea Sa si pogorarea Duhului Sfant, Spiritul lui Dumnezeu vorbeste mereu si mereu despre Fiul, in afara si, mai ales, inauntrul fiintei nascute din El. Vor invata aceasta lectie rudele Domnului, in ora Rusaliilor lor individuale.
Si pe noi, astazi, rudele spirituale ale Domnului, ne pandesc aceleasi greseli, in raportarea noastra la Dumnezeu, cum s-a intamplat in vechime. Citeam, cu cateva seri in urma, capitolul 8 din Evanghelia dupa Ioan. Am dat peste versetul 23, in care e relatat cum Isus le spune liderilor religiosi ai vremii: "Voi sunteti de jos, Eu sunt de Sus". M-a cercetat cuvantul acesta... Si m-am regasit in spusele Domnului Cristos. In categoria de jos. Am identificat in viata mea si in cele ale cunoscutilor mei cateva erori fundamentale in slujirea lui Dumnezeu si, cum s-ar putea sa va regasiti si dvs. pe aici, bucuros vreau sa meditam impreuna la ele. Din capul locului, va incurajez sa credeti in chemarea si responsabilitatea ce va sunt incredintate de Insusi Cristos in slujirea Lui, indiferent daca sunteti sau nu pastor de suflete.
Slujitorul "de jos" se glorifica pe sine, cel de jos; slujitorul "de Sus" Il glorifica pe Cel de Sus. "Cine vorbeste de la sine insusi cauta gloria lui insusi; dar Cine cauta gloria Celui care L-a trimis, Acela este adevarat si in El nu este nedreptate" (Ioan 7, 18). Un compozitor crestin obisnuia sa spuna: "Sa avem grija sa nu ne folosim noi de Numele lui Isus, ci sa-L lasam pe El sa se foloseasca de numele nostru". Mandria este cea mai mare amenintare pe care o are de infruntat slujitorul devotat al lui Dumnezeu. Nici nu ne dam seama cum dreptatea lui Cristos in noi devine, in mintea noastra, dreptatea noastra, cum sfintenia Lui in noi devine virtutea noastra. Atunci cand pierdem din vedere ca nu suntem nimic si ca singura noastra valoare e prezenta Lui in noi, iar aceasta nu ni se datoreaza noua, ci e meritul Lui exclusiv, alunecam pe panta mandriei. Si de suntem incercati peste masura, de suntem in incurcaturi neimaginabile, de strigam la Dumnezeu de mult timp si nu primim raspuns, de am devenit prea aroganti, prea carcotasi, prea critici la adresa celorlalti, problema este ca e prea mult "suntem" in noi. Suntem prea mult. Si cand suntem, Cel ce Este cu adevarat nu mai incape. Am avut ocazia sa intalnesc de curand un om care se credea devotat lui Dumnezeu. El mi-a povestit cum sotia preotului bisericii din care facea parte l-a certat intr-o zi pentru ca el crede ca e mantuit si ca nu se poate ca a lui convertire sa nu-l duca in cer. Concluzia lui a fost: "vezi: daca nu esti curat, nu ai indrazneala sa crezi in mantuirea ta". El se credea curat, prima greseala. El o credea pe femeie murdara de pacat, mult mai jos decat era el, a doua greseala. Dar, cu mici nuante distincte, la fel facem si noi. Oridecateori ii vedem pe altii mai pacatosi decat noi, oridecateori gasim motive de justificare a propriei rebeliuni, oridecateori nu mai vedem in noi nici un ungher intunecat care sa ne faca sa spunem ca am pacatuit mai rau decat dobitoacele, nu suntem mai neprihaniti, ci mai miopi spiritual. In realitate, incepem sa fim abia cand invatam sa nu mai fim.
Slujitorul "de jos" coboara invataturile lui Dumnezeu la nivelul lui, slujitorul "de Sus" se inalta el la statura adevarurilor sfinte. "...va fi un timp cand nu vor suporta invatatura sanatoasa, ci, dorind sa-si desfateze urechile, isi vor strange o multime de invatatori dupa poftele lor; si isi vor intoarce urechea de la adevar si se vor abate spre basme" (2 Timotei 4, 3- 4). Daca astazi implinim doar ce dorim din ce ne este descoperit si nici macar nu ne dam seama ca e gresit ceea ce facem, am coborat prea mult Adevarul. Intr-o asa masura l-am coborat, incat, in loc sa ne elibereze, ceea ce traim din el ne face de doua ori robi: robi ai firii noastre neimblanzite si robi ai cunostintei perceptelor divine, a caror neimplinire ne creste doar simtamantul vinovatiei, nu pe cel al libertatii launtrice. Prima treapta e sa traim noi insine Adevarul trunchiat. A doua este sa ii convertim si pe altii, care cauta in noi calauzire spirituala, la felul nostru de a gandi. A treia este sa-i ranim, expunem, discreditam pe cei care Il cauta inca, sincer, pe Isus: "Pazitorii care cutreiera cetatea m-au gasit, m-au batut, m-au ranit; pazitorii zidurilor mi-au luat valul" (CC 5, 7). Atunci cand, cu onestitate, acceptam Adevarul in plinatatea lui, avem pace, suntem noi insine corect calauziti inspre cer, suntem candele in noapte pentru toti pelerinii spre Cetatea Cereasca.
Slujitorul "de Sus" Il glorifica pe Cel de Sus si se inalta el insusi la altitudinea lucrurilor de Sus. Si chiar facand acestea, isi aduce aminte de urmatoarea pilda. Un calugar avea o barba, de care era tare mandru. In fiecare zi, isi privea barba, incantat fiind mai mult si mai mult de a ei frumusete.. Intr-o zi, dandu-si seama ca propria barba a devenit un idol, se hotaraste sa si-o taie. Tristetea de pe moment e inlocuita treptat cu o noua bucurie: "nu mai am barba. Am taiat barba pe care o aveam, atat de mult Il iubesc pe Dumnezeu!" Din nou, mandria isi face loc, sub o alta forma.
Sa cutezam, asadar, a inainta spre cele de Sus, deplin constienti fiind, insa, ca intre noi, cei de jos, si Dumnezeu, Cel de Sus, e cale de o cruce, cale pe care numai Cristos, suparatorul de modest Cristos, a putut-o parcurge!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu