Paştile noastre, spaima morţii

Cum sa-L intalnesc pe Hristos cel Inviat - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse
În camera mortuară, un unchi şi două mătuşi care nu s-au văzut de mult timp, discută în continuu. Scanez camera, îmi salut rudele, îndreptându-mă apoi spre o altă încăpere, ce i-a servit scumpei mele bunici ca locuinţă, o bună parte din viaţă. Trupul său era încă acolo... În casa ei, multe frumoase clipe am petrecut cândva! Mi-am amintit de rugăciunile ei pasionale şi consecvente, de focul într-o sobă veche şi de mirosul de lemn, de felul în care alergam, împreună cu sora mea, pe dealurile pline cu viţă-de-vie, pentru ca să dormim noaptea adânc, toţi de-a curmezişul patului de paie... Şi câte şi mai câte suveniruri avea să ne lase nouă, nepoţilor, o femeie atât de frumoasă la trup şi la suflet! După serviciul funerar, la masa ce a urmat, cineva se opreşte din şirul discuţiilor ocolitoare, de negare a morţii, punând întrebarea: "Oare mai e ceva după moarte?" Rapid primeşte şi un răspuns, din partea unui alt mesean: "Probabil, dar nu s-a întors nimeni de acolo, ca să ne spună..." Fals. S-a întors Cristos! Cristos a înviat!

Haideţi să pornim într-o scurtă incursiune în ceea ce priveşte dovezile ştiinţifice ale Învierii Domnului Isus! Şi mă rog Celui Înviat să ne dea tuturor puterea de a crede veridicitatea întoarcerii din morţi a Sa, întru mântuirea sufletelor noastre!

După ce a fost crucificat, în conformitate cu obiceiul iudaic, trupul Omului Isus a fost înfăşurat în pânză, aplicându-se peste aceasta o sută de măsuri de mirodenii şi uleiuri, amalgamate, sub forma unei paste vâscoase (Ioan 19, 39-40). Trupul, astfel pregătit, a fost depus într-un mormânt în stâncă, o piatră de două tone prăvălindu-se în faţă (Matei 27, 60; 16, 4). Mormântul era sigilat cu pecetea romană. Garda romană, formată din soldaţi care şi-ar fi pierdut viaţa de corpul Domnului Isus ar fi dispărut, păzea mormântul neîncetat.

A treia zi, trupul lui Cristos nu se mai afla acolo. Piatra era înlăturată, sigiliul rupt, soldaţii fugiţi.
Să fi greşit ucenicii mormântul, în sfânta duminică a Învierii? Nu, mormântul lui Cristos era sigur, pecetluit, sigilat, păzit. Iar dacă trupul ar fi fost în altă parte, evreii şi romanii nu s-ar fi dat înapoi nicicând să-l prezinte, contestând învăţătura periculoasă a "sectei creştinilor" care avea să se nască şi să le dărâme propriile crezuri.

Să nu fi fost Cristos mort, ci doar "în comă"? Gândiţi-vă cum ar fi putut un muribund, după ce a zăcut ore în şir pe cruce, cu răni care ar fi produs septicemie, deshidratat, tremurând, să treacă peste toate opreliştile de la gura despicăturii în stâncă, să se prezinte apoi tuturor ca înviat din morţi (nu ca un învins, demn de compasiune şi de jale) şi să atragă adorarea atâtor martori ai învierii?! În plus, cei ce L-au dat o dată la moarte, L-ar fi dat din nou, în taină, de astă dată.

Să fi furat ucenicii corpul Domnului? Speriaţii aceia care L-au părăsit pe Isus, fugind într-o parte şi-ntr-alta mâncând pământul? Înfricoşaţii care, de teama de a nu păţi şi ei ceva rău, fie L-au tăgăduit pe Învăţătorul lor, fie s-au închis într-o cameră bine ferecată? Oamenii aceştia trăiau cea mai cumplită tragedie psihologică... Şi unii cred că ar fi căpătat atâta forţă încât să depăşească toate obstacolele spre trupul Domnului!

Făşiile de pânză în care fusese învelit trupul Domnului erau aşezate cu grijă în mormântul gol. Se pare că au suferit o transformare extraordinară, pentru că acopereau un corp care trecuse din trup al putrezirii în trup al învierii. Dacă am lua în considerare doar acest element, al aşezării pânzei (şi nu al dispariţiei ei), s-ar dărâma toate ipotezele de mai sus.

Iar ucenicii, convinşi de realitatea învierii pentru că s-au întâlnit cu Cel Înviat, ieri fugari fricoşi, tăgăduitori şi plini de îndoieli, mâine, în noua eră, cea de după sfânta Înviere, vor suferi morţi de martiri (Petru, Andrei, Iacov, fiul lui Alfeu, Filip, Simon, Bartolomeu - crucificaţi, Matei şi Iacov, fiul lui Zebedei - omorâţi cu sabia, Ioan - exilat, Tadeu - ucis cu săgeţi, Iacov, ruda Domnului - ucis cu pietre, Toma - ucis cu lancea). Nimeni nu s-ar deda morţii de bună voie, decât dacă ar crede în Înviere!

Preaiubiţilor, moartea, iadul, dracii, nu se tem de un Cristos mort, ci de unul Înviat! De aici, atâtea teorii menite să pună la îndoială un crez în Învierea Lui care a înnoit faţa pământului!
Unde a fost duhul lui Isus, în timp ce trupul era în moarte? Ne spune sfântul apostol Petru: "pentru că şi Cristos a suferit o singură dată pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, deasemenea, mergând, a predicat duhurilor din închisoare..." (1 Petru 3, 18-19), "fiindcă pentru aceasta s-a vestit Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi potrivit oamenilor, după carne, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, după duh" (1 Petru 4, 6). Dacă aţi şti cât urăsc unii pasajele acestea, printre predicatorii lumii! Dacă aţi şti ce interpretări fantasmagorice dau unii simplelor şi curatelor învăţături! De ce nu suportă oare omul învăţătura sănătoasă, pierind cu Biblia în minte şi ducându-i şi pe alţii în rătăcire? Isus S-a coborât în Locuinţa morţilor, în Iad, Şeol, Hades. În locul în care Isus S-a coborât, mai prejos de toate adâncimile pământului (Efeseni 4, 9-10), existau oameni sfinţi, până la Cristos, care nu aveau acces la vederea Feţei lui Dumnezeu. În Infern însă, sfinţii nu stăteau în acelaşi locaş cu păcătoşii neconvertiţi (Luca 16, 22-26). Cristos se pogoară în locaşul drepţilor din Şeol, strămutându-i în Rai. Pentru că nimeni nu a văzut şi nu va vedea slava lui Dumnezeu fără Cristos Domnul! El e Calea, El e mijlocul, El e mântuirea şi-n afară de El nu e decât veşnica osândă! În Troparul de Paşti, după Liturghia Bizantină, stă aşezat acest frumos pasaj: "O mare linişte domneşte astăzi pe pământ, o mare linişte şi o mare singurătate. O mare linişte, pentru că Regele doarme. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi S-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci (...). El îl va căuta pe Adam, cel dintâi Părinte al nostru, oaia cea rătăcită. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva, prizonieră şi ea, El care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor (...). 'Eu sunt Dumnezeul tău, şi pentru tine am devenit Fiul tău. Scoală-te, tu care dormeai, căci nu te-am creat ca să stai aici înlănţuit în iad! Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit'."

Isus a zdrobit moartea, omorând-o cu propriile-i arme. Isus a luat cheile locuinţei morţilor din mâna celui care le avea în stăpânire (Evrei 2, 14). Isus ne-a trasat o Cale, singura neînşelătoare, singura perfectă, singura veridică, spre învierea noastră. Isus nu ne vrea pierduţi, sortiţi chinurilor veşnice, El ne doreşte mântuiţi! Să plângem pentru păcatele comise din prea multă iubire pentru sinele nostru, să îndrăznim să strigăm: "Isuse, iartă-ne, transferă asupra noastră îndreptăţirea dobândită prin crucificarea Ta pentru noi! Scapă-ne, ca să nu pierim!"

Să nu ne fie comemorarea pascală o sărbătoare a trupului, aşa cum urât avem noi, românii, obiceiul acesta! Să ne recunoaştem vina, să credem în răstignirea şi-n învierea Salvatorului nostru, să-I implorăm iertarea, să ne mântuim sufletele! Aşa doar murim şi noi, la rândul nostru, dar învingem!

Să murim învingători! Prin Cristos, Paştile noastre, spaima morţii!