Dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre

Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise?

*


Primii apostoli ai Învierii sunt femeile mironosiţe. Venite cu miresme la mormântul lui Isus, sunt întâmpinate cu vestea revenirii la viaţă a Domnului, fiind trimise la cei ce, curând, vor fi stâlpii pe mărturia cărora se va construi Biserica. De aceea, femeile acestea sunt apostoli ai apostolilor, cum frumos spune patristica. Cele trimise la cei trimişi. Acum mă duc cu gândul la atâtea şi atâtea femei care continuă să fie, pentru soţii, copiii şi părinţii lor, apostoli ai Învierii! Surorilor purtătoare de Cristos, continuaţi să lucraţi în acelaşi spirit cu cel al femeilor mironosiţe! Ele ieri, frăţiile voastre astăzi, împărţiţi mireasma Învierii într-o lume care nu cunoaşte decât duhoarea morţii în păcat şi în necredinţă!

Pe drumul spre Emaus însă, următorii care vor experimenta miracolul Învierii sunt doi tineri, ucenici ai lui Cristos, călătorind cu gândul la cele petrecute cu învăţătorul şi profetul lor. Peste aceasta, sunt tulburaţi încă de un zvon pe care l-au răspândit nişte femei neînsemnate, cum că Isus a înviat. Domnul Isus îi întâmpină, îi însoţeşte în pelerinajul lor, fără a-Şi dezvălui identitatea. Le răspunde tuturor nelămuririlor lor, explicându-le din Scripturile (pe care ei înşişi le cunoşteau foarte bine) tot ceea ce era cu privire la răstignirea şi Învierea Lui. Ajunşi la locul de popas, fascinaţi că acum înţeleg ce cunoşteau în slovă, Îl invită pe Cristos să rămână împreună cu ei, căci este spre seară şi ziua necunoaşterii aproape s-a sfârşit. La frângerea pâinii, Isus li Se arată. Era necesar să le lămurească toate îndoielile, înainte de a-Şi dezvălui identitatea. Era necesar să vadă cu mintea, pentru ca apoi să vadă cu ochii.

În încăperea ferecată, stau strânşi ucenicii, purtând în suflet imaginea celei mai mari dezămăgiri, cauzate de stingerea Domnului speranţei. Oscilează acum între temeri, îndoială şi credinţă, la auzul veştii aşa-zisei Învieri. Isus, cu trupu-I de slavă, pătrunde în refugiul lor, confirmându-le Învierea şi înviind, totodată, sufletele lor. Toma nu se află însă printre ucenici, iar atunci când revine cere dovezi palpabile ale Sfintei Învieri: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Cristos Se arată din nou, risipind îndoielile lui Toma cu dovezile solicitate de el pentru a crede.

Şi iată unde vreau să ajung! Cristos e viu, cu adevărat! Dar ce folos ar avea învierea Lui istorică, dacă n-ar deveni înviere personală? Cristos nu a venit în lume să schimbe istoria. El a venit să schimbe inimi. De aici, arătările Sale, pline de răbdare şi de tact, tuturor celor doritori să se mântuiască! Putea Cristos să Se arate în slavă, fără a le cerceta inimile, fără a-i face să-şi verse lăuntrul, fără să-i audă rostind grelele cuvinte ale necredinţei. Dar Isus nu-I bădăran, asemeni nouă, nici habotnic, nici egocentric. Chiar şi-n Înviere, respectă libertatea fiecăruia de a-L alege, în deplină cunoştinţă de cauză.

**


Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise? Meditând la toate învierile personale ale celor care L-au întâlnit pe Isus înviat, mi-a venit şi răspunsul. Morţile de martiri ale ucenicilor (apostoli) arată că primirea Celui Înviat nu transpune instant în Raiul lui Dumnezeu. Am fost învăţat, cu bune intenţii, că primirea lui Cristos înseamnă tămăduirea vieţii, în toate aspectele ei. Vulnerabilităţile dispar, bolile se vindecă, prilejurile de păcătuire se risipesc, căderile nu au loc, încercările nu mă ating. Însă...Isus nu mă vrea fericit aici, ci mântuit. Isus nu mă vrea client, ci iubit. Drumul Lui nu e deloc cel pe care, din impulsul cărnii, îl zugrăvesc anumite denominaţii: cu bufoni la amvon, cu rock în slujbă şi tresăltări extatice ale firii [1]. Primirea lui Cristos, Cel Înviat, înseamnă răstignire: dureri, lacrimi, sânge. Şi-n toată suferinţa crucii, bucuria comuniunii cu Cristos. Călătoresc ca pelegrin, printr-o viaţă grea, care, de fi-va în El, mă va conduce în eterna-I Sfântă prezenţă. Sunt întrebat adesea, de pacienţii care Îl întâlnesc pe Cel Înviat, dacă pot întrerupe medicaţia după convertire [2]. Le spun că se vor întoarce la aceeaşi viaţă, dar, de aici înainte, nu o vor mai traversa singuri. Iar a doua învăţătură este cea căreia Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române îi dădea glas, în Sfânta Săptămână abia parcursă: „dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre”. Dragostea Lui e cea care Îl face să Se retragă în dimineaţa păcatului primordial, când, bătând la porţile inimii lui Adam, nu mai găseşte loc pentru sălăşluire. Dragostea Lui e cea care Îl face să devină văzut doar la frângerea pâinii, la care e invitat să rămână. Dragostea Lui Îl face să Se limiteze la a bate doar la inima mea, deşi poate pătrunde şi prin uşa încuiată. Dragostea Lui îmi dă bucuria şi puterea de a fi altfel decât colegii mei de călătorie, deşi sunt om, ca ei, ca mine cel de dinainte de a-L întâlni. Şi, slăvit să-I fie Numele, dragostea Celui Înviat e spaţiul libertăţii mele depline, într-un trup şi într-o lume care mă vor rob, iar nu slobod.

[1] Deşi nu agreem stilurile de închinare ale anumitor creştini, trebuie să fim atenţi a nu nega că, şi în mijlocul lor, Cristos poate lucra. Desigur, trebuie susţinut adevărul, în cazul acesta relevat fiind de practica primilor creştini şi apoi de tradiţia liturgică a două milenii de existenţă. Orice cunoaştere însă, din partea noastră, ne responsabilizează pe noi la trăire intensă cu Domnul Isus şi la îngăduinţă faţă de fraţii noştri, greşiţi în anumite puncte, fiind conştienţi că ce avem bun nu vine de la noi, ci de sus, prin Cel care s-a îngrijit a ne da mijloacele necesare vieţuirii din belşug în El. Să nu folosim frumoasa revelaţie ca armă împotriva lor, ci să-i iubim, aşa cum noi iubiţi am fost ieri, pe când umblam în necunoaşterea voii Lui!
[2] Sunt cazuri în care convertirea, adânca experienţă a căinţei, mărturisirii şi întoarcerii din păcat, se soldează cu minuni în viaţa celui căit: vindecarea unor boli incurabile, fizice şi mentale, o familie binecuvântată, un serviciu bun. Aceste minuni sunt însă personale şi excepţionale, nereprezentând linia generală a vieţii tuturor credincioşilor. Ideea pe care doresc să o întăresc este aceasta: trebuie să-L căutăm pe Cristos pentru ce este El, nu pentru ce ne dăruieşte El!