Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea

„- Cu puţin timp înainte de accidentul vascular al mamei, o prietenă m-a vizitat, descriindu-mi detaliat cum îşi îngrijeşte mama, cum îi dă să mănânce, cum o întoarce de pe o parte pe cealaltă, cum îi schimbă pampersul. Prin evenimentul acesta, Dumnezeu avea să mă pregătească pe mine pentru a îndeplini aceleaşi sarcini faţă de cea care mi-a dat viaţă”. În patul în care doarme Ioana, o bătrână aproape imobilizată îmi zâmbeşte. Vorbeşte greu, cam neinteligibil pentru mine. Îşi ia cu mâna stângă cealaltă mână, încleştată, arătându-mi că nu o mai poate mişca. Îi dăruiesc ceva, ia obiectul respectiv, îl strânge la piept şi îl sărută. Îi spun fiicei: „- E bucuria ta, nu?” „-Da, nu ştiu ce m-aş face fără ea! Colegele mi-au spus că îmi irosesc viaţa, că nu mă mai ia nimeni de nevastă, că va trebui să o spăl după ce şi-a făcut nevoile, ş.a. Le-am răspuns că eu Îl iubesc pe Cristos, eu Îl slujesc pe El şi pe făptura purtătoare de El care mi-e mamă. Nu mi-aş alege drept soţ un bărbat pe care să nu mi-l dăruiască Cristos. Iar dacă El îmi va da un bărbat, acesta va trebui să îmi accepte şi mama. Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”.

Ce fericit e bătrânul care are o astfel de fiică! Şi ce tragedie că cei mai mulţi copii nu sunt aşa!

Contemporaneitatea noastră, depăşit de modernă, neagă tot ceea ce aminteşte de suferinţă şi de moarte. Ne închidem părinţii în aziluri, îi ţinem departe de copii (ca nu cumva să ne crească ei pruncii şi a lor educaţie să nu fie după reţetă – de parcă ar exista reţete potrivite creşterii unei fiinţe umane -), îi pensionăm înainte de vreme, ne astupăm urechile la strigătul lor, îi declarăm „fără discernământ”, ca să le luăm averea, îi lăsăm să moară de dorul nostru, aşteptându-ne în prag, sărutându-ne poza, hrănindu-se cu amintirea tinereţii. Ei nu mai înţeleg nimic din ritmul vieţii moderne (nici noi, deşi ne prefacem că ne adaptăm). Dinţii îi părăsesc. Picioarele şi mâinile nu-i mai ascultă. Văzul şi auzul nu le mai sunt bune. Partenerii de viaţă se sting. Prietenii le mor. Nu mai au loc pe nicăieri...

„În acea perioadă a familiei nedestrămate, nimeni nu se temea de bătrâni. Ei ne încântau copilăria prin poveşti şi cântece, permiteau alte schimburi afective decât cu părinţii. Noţiunea de estetică era şi ea foarte diferită şi nu apanajul tinereţii, ca în zilele noastre. Copilul mic putea atunci să considere plăcut un chip plin de riduri şi frumoase mâinile deformate de reumatism şi de muncă, deoarece ele erau semnul unei duioşii de-acum trecute şi mărturia unei comunicări gestuale. Pentru că n-am fost nepoţii bunicilor noştri, rămânem nişte copii mari atunci când ne dispar părinţii” [1].

Ce am putea face pentru vârstnici? Din capul locului, trebuie să ştim că ei nu cer prea mult. Am putea să-i căutăm, să-i ascultăm, să-i mângâiem, să-i îmbrăţişăm, să-i sărutăm, să le fim aproape. Am putea să le arătăm că ne pasă de ei...

De ce? Ne răspunde Ioana: „Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”. Să ne gândim câte lucruri ar fi făcut părinţii noştri pentru noi, pe când eram copii! De am fi fost bolnavi, ar fi mers întru a noastră vindecare până la marginile pământului. De şi-ar fi putut da viaţa pentru noi, ar fi făcut-o cu mare drag, fără nici o ezitare. Oare să nu fim datori să ne jertfim pentru ei, acum, când devin la fel de neajutoraţi precum eram noi, pe când ei s-ar fi dat pe ei înşişi pentru noi? Da, sunt de acord, unii bătrâni sunt mai agitaţi, mai revendicativi, mai curioşi, mai cu pretenţii de omniscienţă, conservatori, zgârciţi, pretenţioşi. Dar oare noi, tinerii, nu suntem la fel? Nici în ceea ce ne priveşte pe noi, nu ne plac toate lucrurile. De ce n-ar avea şi ei fixurile lor, toanele lor, dreptul la a greşi?

Din păcate, deşi ne e greu să admitem, cei care au de suferit din această îndepărtare a „moşilor” noştri de lângă noi suntem noi, tinerii. „Bătrânii există pentru a ne învăţa moartea şi a da un sens vieţii” [1]. Ne-am îngropat de vii bătrânii, crezând că astfel nu vom mai muri. Cu toate acestea, la rândul nostru, ne aşteaptă şi durerea şi decesul. Vom muri şi noi, chiar şi noi. Fără modelul lor, nu vom şti, însă, să murim frumos.

“Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea...” Şi, totuşi, nu e prea târziu, ca noi, tinerii, să le fim alor noştri aripi cutezătoare, iar ei, scumpii noştri bătrâni, să ne fie gând sfinţitor! Prin Cristos, Domnul nostru!

[1] Ieşirea din depresie – Dr. Dominique Barbier, psihiatru, psihanalist, preşedintele Asociaţiei Naţionale de Cercetări în psihiatrie din Franţa