Diplomaţia toporului

"Eram la aeroport, în Sibiu...", îşi începe povestirea Betty, o consilieră de origine canadiană, venită în România pentru a pregăti formatori în psihoterapia creştină. "În jurul meu, oameni foarte grăbiţi. Se împingeau, se apostrofau... Eu căram două bagaje voluminoase şi foarte grele. Cu amabilitatea mea, de sorginte socio-culturală, mă dau la o parte, lăsându-i pe toţi ceilalţi, din spatele meu, să treacă. Nici unul nu a trecut. Se făcuse o coadă imensă şi toţi cei care-mi urmau mă priveau ca pe o extraterestră. Nici un român nu se aştepta ca eu să îi cedez trecerea, deşi gestul acesta nu e cu nimic ieşit din comun în ţara în care trăiesc".

Oridecâteori îmi imaginez scena, mă apucă râsul. Ce şi-au spus bieţii călători "românaşi" când au zărit o doamnă singură, cu bagaje enorme, oprindu-se, zâmbindu-le tuturor şi dându-le ocazia să-şi potolească mânia nerăbdării ajungând mai repede la destinaţie? Foarte mulţi români, plecaţi în Occident, se întorc cu declaraţii laudative, privitoare la amabilitatea străinilor. Relaţiile dintre oameni sunt guvernate de alte reguli, ale colaborării, respectului reciproc, toleranţei. De la aeroport şi până la gazdă, eşti întâmpinat de zâmbete, cuvinte călduroase, atitudini prietenoase. Mai mult, e mai important pentru un occidental să fii amabil, dacă vrei un loc bun de muncă, decât să cunoşti foarte bine ceea ce vei face. Şi asta, spun ei, pentru că se pot dobândi cunoştinţe uşor, bunul simţ şi diplomaţia foarte greu. Sociologii pun ostilitatea neamului nostru pe seama regimului de tristă amintire, când erai suspectat neîncetat şi pretutindeni. Au trecut însă ani de când comunismul nu mai e la putere, dar rănile în mentalitatea colectivă românească persistă. Şi culmea, intelectualitatea stă la fel de prost la capitolul amabilitate, precum stau cei care, din variate motive, nu au avut acces la educaţie.

Ce înseamnă însă amabilitatea? Blândeţe, bunătate, politeţe, serviabilitate, iată câteva definiţii!
Într-o primă instanţă, amabilitatea are de-a face cu modul nostru de relaţionare la alţii. Cel mai uşor, ne putem monitoriza diplomaţia, punându-ne în locul celorlalţi şi întrebându-ne apoi dacă ne place ce vedem, ce auzim, ce simţim, ca reacţii la al nostru comportament. Recunosc că doar de puţine ori am făcut acest exerciţiu şi de fiecare dată nu mi-a plăcut ce am văzut la mine. O mutră acră, amărâtă, apăsată, replici expeditive, simţăminte de îngâmfare şi, implicit, de devalorizare a altora, evitare, izolare ş.a. sunt adesea singurele lucruri pe care le ofer celor cu care îmi împart contemporaneitatea. Domnul Cristos, printre oameni, nu a fost aşa. El era blând cu cei care Îi făceau răul, disponibil pentru oameni la orice oră din zi şi din noapte, găsind potenţial în fiecare fiinţă cu care intra în contact, focalizând mereu atenţia celor care-L apreciau asupra Tatălui Ceresc şi nepăstrând nici un gând de admiraţie pentru Sine.

Apoi, amabilitatea înseamnă deschidere pentru cei în nevoie. Eram în tren când doi domni, ocupanţi ai locurilor din faţa mea, vorbeau despre creştinii practicanţi în termeni nu tocmai favorabili. "I-am cerut vecinului meu, ăluia religios, un topor. Nu a vrut să-mi dea. Ba chiar mi-a spus tăios: 'Du-te şi-ţi cumpără!'" Creştinul nostru nu avea să-i ofere un topor, de folos în gospodărie, dar avea să-i vorbească utilizând amabilitatea toporului, ca să-i amărască sufletul. Dacă aţi sta să ascultaţi cele spuse de oameni la adresa creştinilor practicanţi, aţi fi uimiţi să recunoaşteţi că multe sunt acuzele şi nu puţine sunt adevărate. La un moment dat, după convertire, m-am îndepărtat atât de tare de toţi nepracticanţii în nevoie, încât mi-a fost groază de mine. Şi pericolul acesta este unul real. Sunt sigur că apropiere de Isus înseamnă şi deschidere spre semeni. Avem atâtea lucruri pe care le putem dărui celor de lângă noi! Cristos e Totul pentru absolut orice nevoie. Lumea e un câmp arid care strigă neîncetat la Dumnezeu, cerându-I lucrători. Iar de ne cuprinde scârba de omul căzut în păcat, indiferent de natura pătimirii, să ne amintim două lucruri! Primul este acela că nu avem nici un merit noi, dacă suntem în altă stare. Stăm în picioare datorită harului şi îndurării Domnului Isus, care a crucificat natura noastră păcătoasă, la Golgota. Iar al doilea lucru este că noi suntem instrumentele vindecării lui Cristos, pentru oamenii bolnavi de păcat. De unde să audă despre Cale, dacă noi abia îi înghiţim pe cei care sunt parte a confesiunii noastre, darămite pe cei care nu vor să ştie de Isus? De unde să cunoască Adevărul care să-i facă liberi, dacă noi trăim credinţa de parcă am fi întemniţaţi ai lui Cristos şi nu eliberaţi de El? De unde să ştie că există Viaţă în Cristos, dacă nouă nu ne pasă de necesităţile cele mai simple ale vieţilor lor? Un evanghelist spunea că, atunci când un om e înfometat, dă-i întâi să mânânce şi apoi vorbeşte-i despre Cristos. Oare câţi sunt în nevoi chiar lângă noi, în trebuinţe a căror împlinire, pe noi, nu ne-ar costa nimic, dar pe ei i-ar face receptivi faţă de mesajul mântuirii sufletelor lor?!

În sfârşit, amabilitatea poate deveni o trăsătură a caracterului nostru duhovnicesc. Oh, ce frumos ar fi să se enerveze soţia şi, în loc să-i răspunzi cu aceeaşi monedă, să-i vorbeşti pe un ton calm, duios, blând! Ce frumos ar fi dacă al tău copil, greşind din nou, ar găsi la tine o mustrare plină de bunătate şi o expresie clară a faptului că-ţi pasă de el şi că-i doreşti doar binele! Ce frumos ar fi dacă părinţii tăi ar găsi casa curată, atunci când vin de la serviciu, şi pe masă o felicitare pe care să le scrii cu mânuţa ta că îi iubeşti! Ce frumos ar fi dacă, preot fiind, ţi-ai începe predica spunându-le enoriaşilor cât de mult ţii la ei şi cât de valoroşi sunt ei pentru parohia ta! Ce frumos ar fi dacă ţi-ai opri păstorul sufletesc şi i-ai da o sfântă îmbrăţişare! Ce frumos ar fi dacă i-ai dărui vecinului tău câteva din bucatele tale, în loc să-ţi umflii câinii, şi aşa obezi! Avem o şansă, prin prisma faptului că suntem români: amabilitatea ne poate veni neîntinată de la Cel care este Dătătorul ei. Şi această blândeţe, total opusă diplomaţiei toporului pe care o manifestăm noi, mulţi dintre români, o dată internalizată, poate schimba dacă nu societatea noastră, măcar pe cei din imediata noastră apropiere.

Impulsivul Moise a trebuit să fie dus patruzeci de ani în pustie pentru a învăţa diplomaţia. Păstor la oi. Şi oile nu sunt ele prea disciplinate, pentru că nu sunt dotate în ceea ce priveşte ascultarea. După patruzeci de ani la munca de jos, Moise devine cel mai blând om de pe faţa pământului. Aşa e şi cu vieţile noastre. Dacă Dumnezeu a hotărât să avem un şef mai dur, s-ar putea ca scopul să fie acesta, de a învăţa amabilitatea. Dacă îngrijim, în ale noastre cămine, rude bolnave şi nesuferite, poate că lecţia pe care trebuie să ne-o însuşim este blândeţea. Dacă trăim printre oameni pe care nici măcar studiile nu-i cizelează, ba din contră, îi înrăiesc, se prea poate să fim chemaţi la a vieţui pe culmile înalte ale diplomaţiei, devenind modele de inspiraţie pentru cei de lângă noi. Şi chiar de nimeni nu ne va mulţumi vreodată pentru că suntem blânzi, buni, serviabili, generoşi, nu e nici o pierdere... "Totul e între noi şi Dumnezeu. Nu a fost niciodată între noi şi ei, oricum" (Maica Tereza de Calcutta).

Mentorarea este un act de credinţă

„Un profesor influenţează pentru veşnicie;
el nu poate spune niciodată unde se opreşte influenţa sa.”
– Henry Broke Adams


Vroiam să dau la medicină. La chimie mă descurcam foarte bine, dar nu ştiam boabă de biologie. Mulţi mi-l recomandaseră pe profesorul X, pentru pregătire extraşcolară, chiar dintre ai dumnealui colegi de breaslă. Aceasta era ziua emoţionantă a întâlnirii sale. Un bătrânel cu o figură simpatică, cu zâmbetul până la urechi, îmi întinde mâna, spunându-şi numele. Domnul în vârstă nu-mi prezenta deloc încredere. Deloc. „-Auzi, tu ştii ceva anatomie?”, mă întreabă. Cred că m-au trecut toate transpiraţiile. „-Nu prea!” „-Nu-i aşa. Sunt sigur că ştii.” Îmi pune apoi una dintre cele mai uşoare întrebări din anatomie. Ştiu. „-Vezi? Cum poţi spune că nu şti? Ba ştii chiar foarte multe...” Aşa a decurs prima întâlnire cu profesorul meu. După aceea, era o minune să poţi petrece câteva ore pe săptămână în prezenţa sa. Te făcea să te simţi bine, important, deosebit, învingător. Iar rezultatele nu au contenit să apară. Au trecut anii şi, pe când facultatea era pe sfârşite, un alt mentor avea să-mi cucerească pe deplin aprecierea. O doamnă psihoterapeut cu o mare sensibilitate şi o sublimă empatie. Încă de la primul stagiu m-a remarcat, spunându-mi hotărât: „-Trebuie să faci neapărat psihiatria. Ţi se potriveşte ca o mănuşă”. În vară, geanta pe care o duceam acasă era plină de cărţi de psihiatrie şi de psihoterapie. Îmi luasem în serios încurajarea. Desigur, mulţi alţii mi-au fost (şi îmi sunt şi azi mentori), profesori care nu au lucrat doar cu concepte sau fenomene, ci au muncit pentru noi, ai lor discipoli, cu deosebit respect, anticipând succesul nostru şi mediind în noi transformarea spre biruinţă.

M-am gândit la aceste lucruri în timp ce citeam un alt best-seller al neurochirurgului de succes, Ben Carson. Interesant este faptul că, prin clasa a cincea, Ben era codaşul şcolii. Într-o zi, mama îi spune grav: „-Eşti deştept, Bennie! Tu poţi să faci orice vrei!” Apoi, mama se gândeşte şi la un plan de atac: doar două emisiuni la tv şi două cărţi împrumutate de la bibliotecă şi citite, acesta fiind programul pe săptămână. Un profesor de ştiinţe ale naturii îl laudă în faţa clasei pentru că e singurul care ştie, pe baza cărţilor pe care acum le citeşte cu sârguinţă, să deosebească o rocă de alta: „Elevi, aceasta este o informaţie extraordinară... Sunt foarte mândru să-l aud spunând asta.” Din cel mai slab elev, Ben devine cel mai bun al şcolii şi apoi al liceului pe care îl urmează. Apoi, la vârsta de doar treizeci şi trei de ani, Ben Carson e deja şeful secţiei de neurochirurgie infantilă a unui spital renumit şi binefăcătorul multor trupuri prin miraculoasele-i intervenţii chirurgicale efectuate.

Mama lui Ben era aproape analfabetă. Căsătorită de tânără cu un pastor apostat, care avea o viaţă dublă, o altă soţie şi alţi copii, rămasă apoi singură, cu doi copii, lucrând din greu pentru creşterea şi dreptul la educaţie al pruncilor săi, Sonya Carson nu avea nici un atuu pentru a deveni cuiva mentor, darămite copiilor săi, care, cu toată lenea în studiu, tot erau mai informaţi decât ea. Şi totuşi, această femeie de culoare, modestă în toate, dar iubitoare de Cristos, avea să îi împingă pe fiii săi pe cele mai înalte culmi ale succesului. Prin ce? Prin faptul că a crezut în ei. Pentru Ben, a sa mamă devine primul şi cel mai important mentor din existenţa sa.

Poate că, iubiţi prieteni, mentorii nu sunt oameni extraordinari, cunoscători peste medie ai tainelor lumii acesteia, ci, pur şi simplu, oameni care cred în oameni. În lumea spirituală, un astfel de mentor desăvârşit găsesc în sfântul Pavel. Este uimitor să constaţi cu câtă încredere le vorbeşte el tuturor celor aflaţi sub a lui păstorire, chiar de multe erau motivele de rătăcire ale creştinilor şi atunci, în Biserica Primară: „Vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma...” (Romani 1,7a), „mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna, cu privire la voi...” (1 Corinteni 1, 4a), „şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită...” (2 Corinteni 1, 7a), „nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele” (Efeseni 1, 16), „mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez despre voi” (Filipeni 1, 3). Şi cât de multe pricini de încurajare găsea „profesorul” Pavel pentru „elevii” săi! Şi cât de multe cuvinte de îmbărbătare avem nevoie şi noi să auzim, astăzi, de la ai noştri părinţi, profesori, preoţi, mentori.

Unul dintre prietenii mei, acum stareţ al unei mănăstiri timişorene, obişnuia să-mi spună: „-Suntem alături, în cruce şi înviere! Împreună, vom birui!” Cuvintele lui, alături de disponibilitatea sa de a mă asculta şi sfătui necurmat, îmi sunt şi acum imbold de a merge mai departe pe calea credinţei. Şi, când privesc la acest bun prieten ca la un mentor, văd în el o dublă credinţă: o credinţă în Dumnezeu, care are putere să transforme, şi o credinţă că omul iubit, discipolul, se poate pleca în închinare înaintea acestui Dumnezeu, golindu-se de slăbiciunea sa şi primind putere divină de biruinţă. Căci, până la urmă, preaiubiţii Domnului Isus, mentorarea este un act de credinţă.

Frica de fiu

Sunt uimit să văd în casele multor oameni televizor în bucătărie. Sunt aparate TV în toate camerele, inclusiv în cele ale micuţilor care abia gânguresc, dar acum se răspândeşte, ca molima, moda aceasta a aparatelor TV în bucătărie. Amesteci în ciorbă, tragi cu ochiul la TV, stai la masă cu „plicticoasa ta familie”, dar urmăreşti şi topul muzical. De unde s-a pornit? La un moment dat, televizorul alb-negru nu a mai fost bun, aşa că am trecut la cel color, de provenienţă rusească. Dar e prea greu efortul să faci întuneric în cameră, căci altfel nu poţi vedea mare lucru, motiv pentru care ne-am luat un altul, de la vestici. Se dezvoltă industria şi românii produc, în tiraj industrial, cele mai bune televizoare. Aşa că ne luăm şi noi unul „românesc, da’ bun, frate”. S-au deschis mall-urile şi, stând la coadă, am zărit un televizor plat, cu tubul de dimensiuni foarte mici. „Ce bine ar sta pe biroul din sufragerie! Nu ne-ar mai ocupa atâta spaţiu!” Şi ne-am luat şi din ăsta. Plus un abonament la un furnizor de posturi TV, că doar de asta are atâtea canale televizorul! Am început să urmărim întâi programe educative, apoi divertisment şi acum urmărim orice. Ne gândim la filme, actori, cântăreţi, prezentatori, în tot locul: vorbim de ei la serviciu, le cântăm melodiile la duş, îi admirăm cu un ochi, când facem salată. Am început dorind un capriciu, treptat am pierdut orice motivaţie şi azi nu ne mai imaginăm viaţa fără el. Mai mult, ne temem că nu ne vor ajunge banii pentru a le lua şi copiilor unul pe măsura celor ale colegilor lor de la şcoală. Uneori, ne cuprinde teama că nu e prea bine să ne uităm atât de mult, că nu mai trăim cam de multişor ale noastre vieţi, ci pe-ale altora, ireale şi artificiale. Dar ne revenim repede, cu un program „de calitate”. Poate că nu e chiar aşa de rău.

Ştiu că e greu să-mi suportaţi ironia! Şi mie mi-e uneori! Nu vreau să ţin nici o prelegere împotriva televizorului. Nu sunt contra urmăririi inteligente a programelor TV, deşi, personal, nu am televizor. Vreau să vorbesc despre „frica de Domnul” şi mi-a fost teamă să încep reflecţia mea cu o ilustraţie mai dură, mai sumbră, mai urâtă, pentru a vorbi despre primul fel al temerilor, „frica mâniei” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Luca 12, 16-21. Un om are un ogor. Obţine o recoltă bogată şi îl cuprinde teama: „Ce voi face cu noul rod? Va încăpea el în hambarele pe care le am? Oare nu trebuie să-mi construiesc altele, mai mari?” Oh, iubiţi prieteni, de astfel de temeri suntem şi noi prea lesne şi prea îndelung cuprinşi. Ea vine, cum spune tot sfântul, din „îndumnezeirea creaţiei”, din faptul că am făcut din mijloace, scopuri în sine. Aceste temeri nu ne duc niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, ci ne aruncă într-o acerbă căutare a plăcerilor firii, făcându-ne să ne înspăimântăm permanent că nu avem destul şi că nu putem obţine acest „destul”.

Dar când ne întoarcem privirile către Isus şi credem tot ceea ce El a spus în Sfintele Scripturi, despre El, despre noi, despre oamenii toţi, în noi începe să înceteze o temere a firii şi să se dezvolte „teama de Domnul”. Frica începătoare îl percepe însă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al dreptăţii, al adevărului, al justiţiei. Atunci când greşim, această frică duhovnicească de început ne va aminti despre judecăţile Domnului şi despre pedeapsa care însoţeşte fiecare a noastră cădere. E frumoasă această frică. La începutul Căii. Problema cea mare e când ea se cronicizează. Când oameni maturi, de mult cunoscători ai celor sfinte, nu trec mai departe, spre celălalt tip de teamă duhovnicească, ci rămân la fel. După ani buni de umblare cu Cristos, încă se mai poticnesc în decolteul, lipsa de batic sau de pălărie a surorii lor în Domnul, de blue-jeanşii tinerilor sau de brăţările acestora, de preotul mai reformist, care „exagerează vorbind de iubire”. De ar fi ei predicatori, ar tăia în carne vie, le-ar spune permanent oamenilor că dacă nu se supraconvertesc, ajung frigărui pentru demoni. Oh, şi ce plastic ar descrie ei Infernul! Abundenţa celor la care această teamă este cronicizată, în Biserică, va face ca această Cale, care este Cristos, să fie încărcată cu poveri, să fie cu mult mai strâmtă decât Şi-a închipuit-o Însuşi Cristos. Mai mult, acest fel de viaţă, cu o temere permanentă de pedeapsă, este adusă şi în familie, făcându-l pe părintele justiţiar tiran, iar pe copii, robi depresivi, nu de puţine ori sfârşind în suicid. Partenerul de viaţă va încerca mereu să-l mulţumească pe celălalt, dar nu va reuşi niciodată. Standardele vor fi ridicate mereu. Iar copiii vor avea fie cariere strălucite, fie vor respinge radical orice ţine de valorile părintelui dictator. Şi de vor reuşi multe, vor avea constant impresia că nu e de ajuns. De nu vor reuşi nimic, vor crede că nu sunt buni de nimic, aşa cum părintele le-a reproşat adesea. Cunosc astfel de familii în Biserică. Oameni de vază ai comunităţii ecleziale. Aparent, sunt foarte evlavioşi. În familiile lor, domnesc depresia şi anxietatea. Iar în adâncul lor, vieţuieşte teama de pedeapsă... Şi o compulsivă încercare de a-L mulţumi pe Cristos... Pentru ei, Cristos e Stăpân şi ei robi. Atât.

Şi iată cea mai frumoasă treaptă a „fricii de Domnul”, frica de „fiu”. Vă aduceţi aminte pilda „tatălui primitor”, sau a „fiului risipitor”? Luca 15. Un tată avea doi fii. Cel mic îşi cere averea şi pleacă departe. Doborât de patimi, rămas fără resurse, îşi vine în fire, îşi aminteşte cât de bun e tatăl, chiar şi cu robii săi, şi porneşte aspirând măcar la dragostea de stăpân a părintelui său. Ce surpriză însă! Tatăl îl aşteaptă cu mare emoţie, cu mare încredere că se va întoarce. Inima lui a rămas mereu legată de fiul său. A continuat să-l iubească, în ciuda răzvrătirii sale. Şi îl zăreşte de departe. Dă poruncă a se pregăti toate cele necesare primirii regeşti a fiului. Şi fiul acesta realizează că, deşi îşi ştia tatăl, nu îl cunoştea cu adevărat. Avea să descopere în el o altă iubire. Preaiubiţii mei prieteni, aşa e Tatăl Ceresc! El e Domn, dar şi iubire. El e Stăpân, dar e şi Tată. Parabola noastră se încheie. Dar se continuă cu fiecare dintre noi, în parte. Oridecâteori ne vom apropia de Dumnezeu, vom descoperi în El „o altă iubire”. Şi dincolo de iubire, o altă iubire. Şi aşa ne vom lecui noi de păcatul nostru şi ne va fi lehamite de el, descoperind iubirea Tatălui din ceruri, harul şi pacea Domnului Isus şi părtăşia Duhului Sfânt. Din iubire în iubire să mergem mereu, cu frica sfinţilor, cu frică nu de pedeapsa Iadului, ci cu frică a nu-L supăra pe Mirele sufletului nostru, Isus Cristos, pe care Îl iubim!

Unde suntem noi? Suntem cuprinşi de teama firescului, căutând împlinire în plăceri pământeşti? Ne e teamă de Stăpânul nostru, de pedeapsa ce poate veni asupra noastră în urma neascultării de poruncile Lui? Sau avem o teamă de fiu, descoperind permanent un Dumnezeu al iubirii şi îndrăgostindu-ne de al nostru Tată? Iar dacă suntem răniţi prea mult de felul de percepţie sectar al lui Dumnezeu de către cei din jurul nostru, să nu uităm să le arătăm noi, cei care ne înscriem să descoperim şi să trăim iubirea, cum se iubeşte cu iubire din Dumnezeu! „Tată, mamă, nu mi-aţi spus niciodată că mă iubiţi! Şi poate că nu e vina dvs., uneori ducem mai departe tipare greşite de viaţă, din generaţie în generaţie. Vreau să vă spun că am descoperit Iubirea! Această Iubire m-a făcut să opresc strigătu-mi mut după dragoste şi să vă spun astăzi că vă iubesc!” „Dragul meu soţ (draga mea soţie), am găsit Iubirea şi vreau să te iubesc cu iubirea aceasta cea nouă, din inima mea!” „Dumnezeul meu, e prima dată în care îmi dau seama că sunt fiu. Te iubesc, Iubitorule de oameni, şi vreau să încep această mirobolantă aventură a descoperirii şi a trăirii iubirii din Tine!”

Nu uitaţi, apropiindu-ne de Dumnezeu ca fii ai Lui, vom fi surprinşi mereu că dincolo de iubire e o altă iubire!

„Inepuizabilă şi mereu proaspătă Iubire, slavă Ţie! Sătul sunt de teama pentru cele ale firii! Prea mult zăbovit-am în teama de pedeapsă! Învaţă-mă a mă apropia de Tine cu teama de a nu tulbura cumva relaţia mea cu Tine! Învaţă-mă a face din lucrurile pe care mi le-ai dăruit o slujbă a mulţumirii! Învaţă-mă a mă teme frumos de Tine, la acest început al dedicării mele! Şi condu-mi barca vieţii mele în Tine spre limanul dragostei, Tu fiindu-mi Tată, eu fiindu-ţi fiu, într-o liturghie cosmică care să nu aibă hotar sau sfârşit!”

Fericirea

Dedicată fericitului Sergiu,
celui ce-şi trăieşte fericirea suferinţei împreună cu Cristos, Domnul lui

Cu zâmbetu-i dulce şi chipul senin, Perpetua îi răspunde tatălui său, îndurerat de hotărârea ei de a suferi mai degraba martiriul, decât să-L tăgăduiască pe Isus: „-Tată, vezi, de pildă, vasul acela?” Şi tatăl a zis: „-Îl văd!” „-Poate el oare fi numit cu alt nume decât ceea ce este?”, continuă Perpetua. „-Nu.”, afirmă tatăl. „-Tot aşa şi eu nu pot să mă numesc altfel decât ceea ce sunt, creştină”. În cetate se răspândeşte zvonul că Perpetua va fi judecată, prilej pentru al său tată de a-i cere din nou să scape de martiriu, negându-L pe Isus. „-Fie-ţi milă, fiică, de perii mei albi; îndură-te de tatăl tău, dacă mai sunt vrednic să-mi zici tată...”, îi spune Perpetuei părintele său, totodată sărutându-i mâinile şi aruncându-se la picioarele sale. Perpetua continuă dârză: „-Se va întâmpla, la scaunul de judecată, ce va vrea Dumnezeu!” Iar tatăl pleacă din nou întristat. În ziua judecării, în piaţa publică, tatăl se arată din nou, purtând în braţe copilul Perpetuei: „-Fie-ţi milă de copil!” În timp ce tatăl stăruie de ea să se lepede, Hilarianus porunceşte ca acesta să fie pus la pământ şi bătut cu nuiele în faţa fiicei. Perpetua simte durerea, ca şi cum ar fi a ei. Dar rămâne statornică în hotărârea sa.

*

Am ales din actele martirilor unul dintre cele mai emoţionante episoade. Despre Perpetua s-a scris mult, pe seama ei s-au realizat numeroase ecranizări, tocmai în ideea de a zugrăvi lumii întregi frumuseţea şi măreţia martiriului pentru Cristos. Lecturez, de o vreme, scrieri care prezintă înălţătoarele modele ale sfinţilor, persecutaţi şi chiar martirizaţi pentru credinţa creştină. După cum merg lucrurile la nivel mondial, se prea poate să ne aştepte şi pe noi, creştinii de azi, valuri de persecuţie, atâta vreme cât ne împotrivim pecetluirii corpului nostru cu însemnele Fiarei. Sfinţii aceştia au trăit în diverse epoci, sub diferite regimuri totalitare, în contexte socio-culturale distincte, sub imperiul unor tradiţii ecleziale diverse. Cu greu poţi găsi elemente comune cu privire la martiriul lor. Într-un singur punct, sfinţii sunt întotdeauna pe aceeaşi lungime de undă: şi punctul acesta este Cristos!
De unde vine martiriul lor? Să fie cruzimile prin care ei trec simple accidente ale istoriei? Să fi scăpat de sub control Isus, Cel prin care au fost făcute veacurile, întreaga omenire? Dacă ne vom frământa întrebându-ne „-De ce?”, probabil că vom găsi câteva răspunsuri. Martiriul lor aduce cu sine o înviere mai bună, o răsplătire pe măsură în viaţa de dincolo. Apoi, sfinţii au trecut prin suferinţă pentru a ne servi nouă, celor trăitori în veacuri de alienare spirituală, dovadă a existenţei Domnului Isus. Ale lor vieţi şi ale lor morţi ne sunt exemple care să ne convingă pe noi că a trăi în Cristos nu e utopie, nici basm, nici speranţă iluzorie, ci e realitate confirmată prin sacrificiu de sânge. Nu în ultimul rând, sfinţii martiri ne sunt modele de statornicie în relaţia cu Isus, când valurile încercărilor şi ale ispitirilor tulbură marea existenţei noastre. Dincolo de aceste valenţe, adevăratele şi profundele răspunsuri le vom găsi în veşnicie. Martiriul sfinţilor vine, fără tăgadă, din Cristos. În deplină cunoştinţă de cauză, în deplină autoritate asupra istoriei umanităţii întregi, Cristos a hotărât şi a îngăduit martiriul copiilor Săi. El a fost şi va rămâne în control, în vecii vecilor.
Martiriul sfinţilor este realizat, pe de altă parte, prin Cristos. Tare ne mai văităm noi de orice mică durere, încât ne e greu a crede că cineva poate suporta asemenea neînchipuite suferinţe. Biserica scrie despre chinurile martirului Sanctus: „în cele din urmă, i-au pus plăci înroşite de aramă pe părţile cele mai plăpânde ale trupului. Şi acestea ardeau, iar el a rămas neclintit, neînfrânt şi statornic în mărturisirea lui, fiind răcorit şi întărit de izvorul cel ceresc al apei vieţii, care ţăşneşte din coasta lui Cristos”.
Şi, în sfârşit, martiriul sfinţilor este darul lor pentru Isus, este pentru Cristos. Atunci când sfânta Felicitas, aflată în chinurile facerii, în închisoare, e întrebată de un gardian ce va face atunci când va fi aruncată fiarelor, dacă ea suferă atât de mult în cursul travaliului, aceasta răspunde: „Acum, eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo însă, un Altul (Cristos) va fi în mine, pentru că şi eu voi pătimi pentru El”.
În materialele unor anumite confesiuni, se găsesc adesea remarci la adresa sfinţilor. De pildă, de câteva ori, am întâlnit afirmaţii de genul: „sfinţii confesiunii X sunt, de fapt, pseudosfinţi, ai noştri sunt sfinţii adevăraţi”. Printre paradoxurile fundamentalismului nostru românesc, se numără şi acesta: în cadrul unei anumite denominaţii, se naşte o mişcare de regenerare spirituală; membrii de seamă ai confesiunii acesteia îl numesc „sectar” pe unul dintre absolvenţii temniţelor comuniste, lider al mişcării de renaştere spirituală, deşi acesta nu s-a dezis niciodată de Biserica din care făcea parte, ba chiar a binecuvântat-o cu numeroase scrieri şi cântări, alături de sacrificiul său. Acesta este unul dintre puţinele momente în care reacţionez, încercând să-i pun la zid pe cei rău intenţionaţi. De o vreme însă, mă gândesc la altceva: martiriul este fericirea sfinţilor. Ei nu au nevoie de apărare. Au fost, sunt şi vor fi mereu neînţeleşi, dar fericiţi. Stau şi azi în picioare, în timp ce ofensatorii lor, purtaţi încoace şi încolo de orice val de învăţătură, se clatină. Privind din această perspectivă panorama martiriului lor trecut şi prezent, mă tulbur la gândul că ale mele replici de apărare, mai mult sau mai puţin înţelepte, le-ar putea răpi sfinţilor fericirea.
Cunosc puţini astfel de fericiţi. Unuia îi e dedicată această reflecţie, alături de ruga ca Domnul Isus să-i fericească greaua durere cu minunea vindecării. Celălalt a păşit în veşnicie cu puţină vreme în urmă, după ani mulţi de fericire în închisoare, graţie regimului comunist. Am fost la înmormântarea acestuia. Am lăsat lacrimile să curgă şiroi, aşa cum nu prea o fac, în afară de plânsul meu literar. I-am vizitat locuinţa după al său deces. Întotdeauna mi-au plăcut sfinţii. M-au fascinat mereu ale lor vieţi. Poate într-o încercare compulsivă de a uita nefericirea puţinei mele credinţe. Pot să vă spun că despre sfinţi nu poţi vorbi niciodată la trecut, fără să greşeşti. Apoi, dacă vă aventuraţi vreodată în studiul vieţilor lor, s-ar putea să fiţi uimiţi că veţi găsi puţine date despre ei şi multe însemnări despre Cristos, Regele lor. Şi lucrul acesta deoarece ei au trăit lecţia urmării Domnului Isus (în timp ce noi doar vorbim sau scriem despre ea): „cel ce moare înainte de a muri, acela nu va muri când va muri”. Dacă înţelegem măcar acest înscris de pe frontispiciul unei mănăstiri, s-ar putea să mai avem şi noi, cei cu multe şi grele păcate, vreo şansă la Fericire!

„Ferice de voi, n-aţi văzut şi-aţi crezut,
Când alţii spuneau ‚nu se poate’
Aţi stat în picioare, când mulţi au căzut,
Va veni şi pentru voi o dreptate;
Ferice de voi, ce de mult aşteptaţi
Şi speraţi într-o zi de mai bine,
Se-apropie clipa când veţi fi răzbunaţi,
Nicidecum nu veţi fi daţi de ruşine”.
Andreea Popoi

**

În vedenia sfântului Saturus, sufletele martirilor, printre care şi cel al Perpetuei, sunt purtate de patru îngeri. Fiinţele celeste le arată martirilor o mare întindere, ca un fel de grădină, Paradisul, având arbori de trandafiri şi tot felul de flori. În grădină, alţi patru îngeri, mai strălucitori ca ceilalţi, spun celorlalţi îngeri despre ei, cu admiraţie: „Iată, ei sunt! Iată, ei sunt!” Se intră apoi într-un locaş cu pereţi de lumină, zărindu-Se slava Dumnezeului viu. Perpetua rosteşte: „Mulţumesc lui Dumnezeu că, precum am fost voioasă în trup, acum sunt aici şi mai voioasă”. Perpetua s-a întâlnit cu Fericirea.

Porunca cea nouă

*

Semnul fiarei

*

Umbra trecutei iubiri

*




„-În fiecare noapte, văd imaginea ei. Mă tot frământ. De ce m-a părăsit? Înţeleg să plece de la mine, însă să nu dea nici un semn de viaţă, de atâta timp?” Lacrimile domnului de peste cincizeci de ani, care stă în faţa mea, mă blochează, pur şi simplu. Ca şi cuvintele care urmează acestui raptus de plâns: „-Nu mă poate vindeca nimeni! Nimeni! Nici un psiholog, nici un medic! Nimeni nu-mi poate scoate din minte imaginea ei!” Intru mai adânc în istoria sa de viaţa şi aflu detalii care mă ajută să-mi construiesc pledoaria pentru vindecare. Domnul avusese o viaţă liniştită. O soţie frumoasă, pe care o iubea nebuneşte (de parcă s-ar iubi şi altcumva), nişte copii reuşiţi, un cămin sănătos. La un moment dat, dumnealui a dezvoltat o problemă de sănătate fizică. La scurtă vreme, soţia pleacă subit în afara ţării şi nu mai dă nici un semn. Am început să-i vorbesc despre legământul căsătoriei. I-am amintit că, atunci când s-a căsătorit, şi-au jurat unul celuilalt fidelitate şi sprijin reciproc, indiferent de valurile prin care viaţa îi va purta. I-am spus apoi că a lui problemă de sănătate nu-i nicidecum o problemă extraordinară şi că, dacă ar fi fost întocmai aşa, nu are de ce să se învinovăţească: sunt lucruri care ni se întâmplă fără să le chemăm în a noastră viaţă, fără să le putem controla, fără să le putem curma. Deasemenea, dacă soţia l-a părăsit, lucrul acesta nu înseamnă că îl socoteşte vinovat (chestiune pe care o ştia şi dumnealui, dar autoînvinovăţirea cu orice preţ îl făcea s-o nege) şi nici că ar trebui să-i poarte pică pentru decizia ei de a-l părăsi, întrucât, noi, oamenii, fiinţe limitate, suntem depăşiţi de anumite situaţii de viaţă şi reacţionăm adesea cum nu ne-am fi dorit sau imaginat vreodată. În plus, l-am încurajat să-şi reia vechile obiceiuri care-i aduceau mare bucurie, precum creşterea hamsterilor şi audierea muzicii populare româneşti. Am încheiat apoi discuţia, retrăgându-mă cu gustul amar al necredinţei că ale mele cuvinte l-ar putea scoate din starea în care se află. A doua zi, dumnealui avea pe faţă un surâs care-l făcea să pară cu ani mulţi mai tânăr. Am avut o discuţie oficială, diplomatică şi incoloră afectiv. După care am plecat. Aşa s-au scurs zilele până când avea să părăsească spitalul. Când, pe neaşteptate, vine către mine şi mi se adresează: „- Sunt bine. Să ştiţi că, de când am discutat cu dvs., m-am tot gândit la cele spuse. Şi mi-am dat seama că aveţi dreptate. De atunci, am scăpat de gândurile care mă obsedau, intenţionez să-mi continui viaţa, îmi iau din nou hamsteri, accept faptul că sunt bolnav şi mă pensionez, vreau să mă mut la ţară şi să mă integrez în comunitatea rurală. Ştiţi la cât am adormit aseară? La două. Dar sunt bucuros. Am stat să-nvăţ ‚Tatăl nostru’ şi în noaptea asta îmi propun să învăţ şi ‚Crezul’ ”. Pacientul făcuse mai mult decât îi sugerasem eu şi decât mi-aş fi imaginat eu că are putere să facă. Era un salt narcisic absolut necesar însănătoşirii.

Al său exemplu ar trebui să ne slujească drept învăţătură nouă tuturor. Celor care au de gând să divorţeze, le sugerez să aibă mare grijă: sunt răni în sufletele celor părăsiţi care cu greu se vor vindeca! Cei care doriţi să intraţi în căsătorie, gândiţi-vă bine dacă veţi putea să vă respectaţi făgăduinţa de a fi alături de celălalt o viaţă, indiferent dacă partenerul de viaţă va rămâne la fel de frumos sau nu, indiferent dacă va rămâne cu trupul intact sau măcinat de boală, indiferent dacă mintea va rămâne sănătoasă sau va pleca pe calea alienării! Dar, mai cu seamă, aş vrea să le servească acest model celor părăsiţi, abandonaţi, văduvi şi văduviţi de prezenţa celui iubit.

Ce atitudine să adoptăm faţă de o iubire trecută? Sunt două extreme: să rămânem ancoraţi în trecut şi tenebrele lui să ne obsedeze prezentul sau să negăm că am păşit vreodată pe cărarea trecutei iubiri. Ambele sunt, din al meu punct de vedere, la fel de periculoase. Rut, după moartea soţului, a rămas împreună cu soacra sa, Naomi. Şi-a „refăcut” viaţa, după cum spunem noi, s-a căsătorit cu un om credincios. Dar a păstrat întotdeauna, în mintea ei, partea frumoasă a iubirii trecute. Parte care nu i-a tulburat viaţa, ci care i-a dat adevărata direcţie de acolo înainte. Exemplul ei a rămas pe paginile Bibliei. Ca să ne spună nouă tuturor, celor de ieri şi celor de azi, că „trecutul (în iubire) poate fi un profesor valoros, dar nu ar trebui să fie un însoţitor permanent” (Robert Tamasy). Astăzi, trecuta iubire pare dureroasă. Mâine, e sănătos să rămână o umbră. Dar să rămână...

„Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu,
Cu milă şi tristă mirare,
Voi duce-o cu mine mereu,
Voi duce-o cu mine mereu”
Adrian Păunescu

Cum gandim despre ceilalti?

Câtă amărăciune se citeşte pe chipul ei! Părul îi e despletit şi murdar. Mâinile sfioase cad pe lângă trup, lipsite de vlagă. Hainele îi sunt sfâşiate. Hohotele de plâns nu mai contenesc să se oprească. Cărturarii şi fariseii, prieteni doar atunci când doresc să-L ispitească pe Isus, o târăsc, aşezând-o în faţa Lui. "- Isuse, ţi-am adus o desfrânată. Că ne tot chinui tu cu învăţăturile tale care ne strică datinile şi sfânta lege, vorbindu-ne despre iubire şi despre alte sentimentalisme din astea ieftine. Învăţătura revelată lui Moise e clară aici. Fără putinţă de tăgadă. Femeia trebuie ucisă cu pietre. Să vedem ce mai zici acum!" Câtă ură pe feţele mai marilor norodului! Şi ce adâncă dorinţă de a osândi! Se scurg clipele, vinovata continuă să plângă, fără nădejde. Setoşii de sânge, preoţi şi învăţaţi, aşteaptă sentinţa. Dar Isus tace...

*

Cândva, undeva, eram în aşteptare. Într-o sală alăturată, cu glasuri puternice şi crize de râs, nişte amici discutau despre o persoană pe care o cunoşteam şi eu, subliniindu-i acesteia trăsăturile negative de caracter. Pentru ca focul ironizării să fie ţinut treaz, pe alocuri, unul dintre vorbitori turna câteva citate din repertoriul "inculpatului", însoţite de imitarea histrionică a tonului vocii sale. Răsfoiam o revistă creştină, mândru că am putut sta departe de mizeriile lor. În aceeaşi zi, ceva mai târziu, mă scapă gura şi încep să fac şi eu acelaşi lucru ca şi cei în cauză. Imediat îmi amintesc cuvintele Scripturii, care grăiesc drept: "Inima omului este nespus de înşelătoare şi fără nădejde de rea" (Ieremia 17,9).

Suntem asaltaţi de vorbiri de rău. Noi, ca şi popor, avem o sensibilitate aparte în ceea ce priveşte exprimarea catalogărilor negative ale celorlalţi, în lipsa lor, bârfa. Ne place de numa'. Aşa că mesajul ne priveşte pe toţi. Poate că nu spunem mereu ceea ce credem despre semeni, un lucru e clar însă: suntem nişte bombe cu gânduri negre despre cei din jurul nostru. "Părinţii mei, îmi tot impun felul lor de viaţă! Nu-şi dau seama că vremurile alea, în care făceai plajă îmbrăcat, s-au sfârşit! N-au auzit şi ei de liberalism, democraţie, 'trăieşte-ţi clipa' şi chestii de-astea marfă". "Ah, copiii, numai necazuri îmi fac! Oare nu am făcut o greşeală că i-am adus pe lume?" "Iarăşi întârzie! Probabil că pălăvrăgeşte, după obiceiu-i, cu prietenele ei! Urâţii ăştia mici plâng (seamănă cu ea), maţele îmi chiorăie, mai e puţin şi începe meciul!" "Iarăşi dă televizorul pe emisiunile lui preferate! Numai documentare cu albinuţe şi crocodili îi plac! De ce nu înţelege şi el sufletul sensibil feminin, care se vădeşte aşa de frumos în telenovele?!" "Uite-o şi pe colega noastră! Iarăşi şi-a luat mini! Femeie, trezeşte-te! Eşti urâtă, zbârcită, grasă pe la şolduri! Pune mâna şi vezi-ţi de viaţă, nu te mai da pe lângă şef, să-i faci avansuri!" Mă opresc aici, căci am imaginaţie, vă garantez, şi cine ştie ce scenariu îmi mai trece prin căpşor!

Când Fecioara Maria a rămas însărcinată de la Duhul Sfânt, dreptul Iosif s-a frământat tare mult. O iubea pe Maria, crezuse în ea, şi-o dorea aproape, nu putea concepe să îşi împartă viaţa cu altcineva, decât cu ea. Ar fi putut să o condamne la moarte, să o aducă în faţa mulţimii, pentru a fi ucisă cu pietre. Avea toată acoperirea legii mozaice. Ce mare dovadă de iubire însă la Iosif! Înainte de a i se spune, prin solul îngeresc, că Maria va avea singura naştere supranaturală din istoria omenirii, el se gândea să o lase pe ascuns, fără a o aduce în faţa tribunalului uman. Dorea să o salveze pe cea care, în a lui concepţie, îi ruinase viaţa, îl minţise şi-l înşelase. Cum gândea omul acesta? De unde atâta forţă de iertare? Ce preţ mare era dispus să plătească: a lui demnitate răstignită sub puterea dragostei!

Să vă spun câteva lucruri pe care le gândesc oamenii despre mine: "e conservator, demodat, închistat", "e ipocrit", "e pasiv agresiv", "e ascuns, are o diplomaţie care tăinuieşte multe", ş.a. Dincolo de felul în care mă văd aceştia, puţini sunt cei care s-au oprit din furtuna gândurilor lor, au stopat producţia de etichete puse făpturii mele şi-au stat măcar o clipă să-mi înţeleagă sufletul, să-mi asculte bătaia inimii, să-mi oprească o lacrimă sau să-mi ofere o sfântă îmbrăţişare. Şi la fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Am avut o pacientă tânără, căreia îi dădeam teme, în fiecare zi. Una dintre teme era să stea de vorbă cu mama ei, provocând-o să-i povestească viaţa sa. La sfârşitul şederii sale în spital, mi-a spus: "- Nu-mi place sistemul vostru medical! Nu cred în medicamentele pe care mi le daţi! Am descoperit însă pe secţia voastră câteva chestiuni pe care nu le ştiam până acum. L-am descoperit, întâi de toate, pe Dumnezeu. Apoi, am înţeles-o, pentru prima oară, pe a mea mamă. Mi-am dat seama, ca niciodată până acum, cât de mult a suferit, cât a înfruntat pentru mine, cât de mult mă iubeşte". Mama ei rămăsese aceeaşi, cu multele-i imperfecţiuni, dar felul în care fiica gândea despre ea era cu totul altul.

* * *

Câtă amărăciune se citeşte pe chipul ei! Părul îi e despletit şi murdar. Mâinile sfioase cad pe lângă trup, lipsite de vlagă. Hainele îi sunt sfâşiate. Hohotele de plâns nu mai contenesc să se oprească. Cărturarii şi fariseii, prieteni unii cu alţii doar atunci când doresc să-L ispitească pe Isus, o târăsc, aşezând-o în faţa Lui. "- Isuse, ţi-am adus o desfrânată. Că ne tot chinui tu cu învăţăturile tale care ne strică datinile şi sfânta lege, vorbindu-ne despre iubire şi despre alte sentimentalisme din astea ieftine. Învăţătura revelată lui Moise e clară aici. Fără putinţă de tăgadă. Femeia trebuie ucisă cu pietre. Să vedem ce mai zici acum!" Câtă ură pe feţele mai marilor norodului! Şi ce adâncă dorinţă de a osândi! Se scurg clipele, vinovata continuă să plângă, fără nădejde. Setoşii de sânge, preoţi şi învăţaţi, aşteaptă sentinţa. Dar Isus tace... Cu glasu-I blând, răspunde greu: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul cu piatra în ea". Toţi sunt străpunşi în inimi de cuvintele Lui şi fug! Dumnezeu a stat să-i înţeleagă sufletul, să-i asculte bătaia inimii, să-i oprească lacrima, să-i ofere o sfântă îmbrăţişare. Unde sunt însă cărturarii? Unde sunt fariseii? Unde sunt eu? Unde eşti tu?