Traversam o perioadă dificilă a vieţii mele, nu cu multă vreme în urmă. Circumstanţele existenţiale făceau să pară greoaie fiecare nouă zi. O doză considerabilă de tristeţe, alături de autoculpabilitate şi de lipsă completă a vizualizării... iată câteva secvenţe din tabloul meu interior. Cineva îmi dăruise cândva un documentar în engleză, numit "Secretul", un filmuleţ american realizat cu "oameni de succes" în diferite domenii de activitate, oameni bogaţi, cunoscuţi, aparent fericiţi. Concluzia filmului era următoarea: trebuie doar să-ţi doreşti ceva, dar să-ţi doreşti din toată inima, pentru ca tot universul să lucreze la împlinirea dorinţei tale. În concepţia realizatorilor acestui film, universul e un fel de forţă misterioasă activată sau blocată în acţiunile sale de dorinţele fiecărui om. Pare ciudat pentru noi, românii, însă nu poţi să nu remarci în materialul cu pricina, dacă analizezi cu băgare de seamă, sâmburele unei ideologii care stă la baza "teologiei prosperităţii" în ţara tuturor posibilităţilor. Da, câteva din ideile expuse acolo sunt adevărate. Felul în care tu te priveşti poate fi şi felul în care ceilalţi se raportează la tine. Dacă eşti tot timpul mânios şi încruntat, vei atrage, asemeni unui magnet, reacţii similare din partea celorlalţi. Dacă te vezi mic, neînsemnat, prostuţ s-ar putea să te vadă şi ceilalţi în acelaşi mod. Dacă nu crezi că vei avea peste noapte o vilă impresionantă, o maşină "ultimul răcnet", o firmă care se conduce singură, nici că vei avea parte de ele. Se ridică însă câteva întrebări. E de ajuns să crezi în aceste chestiuni pentru a le avea? Dacă ne dorim aceleaşi obiecte pe care le vor şi alţii, cum rezolvă dilema "universul"? Dacă avem tot ceea ce vrem, suntem saturaţi, satisfăcuţi, fericiţi? Dacă "universul" e generatorul tuturor lucrurilor bune, consecinţa împlinirii dorinţelor noastre, care este originea răului? Ce răspuns are "universul" la problema veşniciei?
Filozofia nu este o rezultantă antropologică, ea îşi găseşte începuturile în istoria incipientă a lumii. Nu este rigidă şi inflexibilă, nu are axiome unanim acceptate şi acceptabile. Din contră, câţi filosofi sunt, atâtea filozofii există. Îi putem spune "formă a conştiinţei sociale", "concepţie generală despre lume şi viaţă". Haideţi să-i spunem simplu "contemplare"! Lumea veche o iubea la nebunie. Te învăţa să gândeşti, să trăieşti punându-ţi întrebări, îţi dădea impresia că, însuşindu-ţi-o, eşti mai bun decât ceilalţi. În accepţiune creştină, filosofia nu este rea în ea însăşi. Filosofia a fost unul din multele mijloace prin care Dumnezeu Şi-a revelat frumuseţea, complexitatea, unicitatea în dumnezeire. Filosofia a reuşit să facă multora vieţile frumoase, dându-le sens pământesc. Nu a reuşit însă niciodată să ofere mai mult decât consolare. Adică un fel de încurajare pe care o dai unui muribund care-şi doreşte cu orice preţ să trăiască: "Prietene, haide să râdem împreună azi! Mâine vei muri!"
În cartea sa, "Consolarea filosofiei - un ghid spre fericire", Alain de Botton arată cum poate fi folosită filosofia în vederea îmbunătăţirii vieţii. Iată, dacă ai probleme cu încrederea de sine, urmează exemplul lui Socrate: fii singurul care luptă pentru adevăr şi mergi cu adevărul tău chiar până la sacrificiul suprem! De la Epicur poţi învăţa că atunci când nu ai găsit fericirea, eşti pe o cale greşită: trebuie să cauţi în altă parte. Seneca ne spune că putem lupta cu mânia, acceptând contextul nostru existenţial şi coborând ştacheta aşteptărilor de la viaţă. Iar Montagne ne îndeamnă să iubim înţelepciunea moderată, căci în simplitate este mai multă bucurie decât în cunoaştere. Îmi place mult titlul cărţii. Consolarea filosofiei. Mi se pare inspirat. Aşa şi este. Filosofia oferă consolare, mângăiere. Pe alocuri, dezamăgire şi pseudocăi spre împlinire. Şi cine ar putea fi mai în măsură să afirme acestea, dacă nu un simpatizant înfocat al său, astăzi cunoscut sub numele de sfântul Augustin. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa, Monica, era o practicantă exemplară a creştinismului. În tinereţe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul şi în final neoplatonismul. Părăseşte pe rând aceste curente filosofice, declarându-le incapabile de a răspunde întrebărilor sale profunde. Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o "dramatică examinare a adâncurilor fiinţei sale", Augustin are un moment de revelaţie sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: "Tolle, lege; tolle, lege" ("ia şi citeşte; ia şi citeşte!"). Nu-şi amintea însă nici un cântec de copii care să conţină aceste vorbe şi, imediat, şi-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând "Cartea apostolului", citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: "Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte". "Nu am dorit să mai citesc în continuare şi nici nu mai era nevoie. Imediat ce am ajuns la sfârşitul acestei fraze, în inima mea s-a răspândit ceva asemeni unei lumini pline de linişte şi de încredere, care a risipit tot întunericul îndoielilor mele". Sf. Augustin, Confesiuni, cartea a VIII-a. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie, care l-a şi botezat, în noaptea de Paşti a anului 387.
Augustin îşi dă seama că filosofiile îmbrăţişate de el oferă doar consolare pentru viaţa aceasta, resemnare tacită şi vinovată în faţa unui destin care aparent nu oferă soluţii, dar macină forul interior prin nelinişte, lipsă de certitudine şi de pace. Descoperirea lui Cristos nu l-a făcut mai puţin filosof, ci adevărat şi deplin filosof, prin Cel care, o dată găsit şi internalizat, avea să-i transforme radical existenţa.
Cât despre mine, nu aş putea spune că am traversat, cu înţelepciunea filosofiei, fie ea consolatoare sau deplină, deşertul sufletesc prin care trec de-o vreme. Ca unul care am gustat din plinătatea filosofiei, adică din Isus Domnul, vă recomand cu toată încrederea să vă îndreptaţi spre El, Cheia spre o viaţă trăită din belşug, Răspunsul tuturor întrebărilor, Remediul temerilor interioare, Mulţumirea in orice aspect potrivnic al vieţii, Stânca în faţa ispitirilor, Stavila împotriva căderilor, Preaplin de bucurie şi de Iubire. Îl ştiu pe Cristos, "frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă"; Îl ştiu, deşi mi-e atât de greu să-L ating!
"Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta." - Sfântul Augustin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu