Privirile biruitorului 1

Ceea ce-mi place mie la români, în ciuda multor lucruri care-mi displac atât la românul de mine, cât şi la confraţii mei de aceeaşi naţie, este acel simţ al simplităţii, acea conştienţă a neputinţei, acea smerenie şi sfântă umilinţă dovedite în toate etapele istoriei noastre tumultoase. Poate şi de asta Dumnezeu s-a îndurat de neamul nostru, făcând, după cum spunea unul dintre marii români, ca cerul de deasupra României să fie atât de frumos, sfinţit, curăţat, înseninat cu sângele martirilor, înmiresmat de rugăciunile sfinţilor. Şi, deşi doresc trezirea mea spirituală şi, deopotrivă, a neamului românesc, nutrind năzuinţa unei renaşteri duhovniceşti reale, vizibile, cred că spusele lui Nicolae Steinhardt: "biruinţa nu-i obligatorie, obligatorie e lupta" sunt adevărate. Dar ca să lupţi, trebuie să crezi în victorie, apoi să-ţi reactualizezi constant credinţa, înveşmântându-ţi fiinţa într-o altă virtute, cea a speranţei, totul motivat şi animat fiind de iubire.

Din istoria sfinţilor păstrăm puţine episoade ale căderilor lor. Lucru care ne face să asociem ideea de biruinţă spirituală cu cea de imaculare. Adesea spunem: "am greşit, că doar nu sunt sfânt". Iar când citim despre lepădarea lui Petru, puţin-credincioşia lui Toma, viaţa de dinainte de Damasc a lui Pavel şi multe, multe alte păcate ale preaiubiţilor noştri sfinţi, înainte şi chiar după întâlnirea Domnului Isus, ne cutremurăm întâi şi ne bucurăm mai apoi, văzând îndurarea lui Dumnezeu şi a Lui pricepere de a transforma ale noastre slăbiciuni în pricini de înălţare a Lui în noi. Dar parcă nici un personaj nu mă intrigă mai mult decât împăratul David. Căzut în adulter, apoi ucigaş al soţului celei cu care s-a culcat, lăsând-o însărcinată, David rămâne pentru Domnul "omul după inima Lui". Care să fi fost motivul acestei aprecieri a lui David de către Creator? Ce l-a calificat pe psalmistul nostru scump, după a lui cădere, la o aşa mare biruinţă? În găsirea răspunsurilor, vă invit să mergem pe urmele gândurilor lui David, poposind împreună în psalmul pocăinţei - Psalmul 50(51)!

"Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curaţeşte, că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi." Aşa îşi începe psalmul David! Recunoscându-şi păcatul! Regretând că l-a comis! Mărturisindu-l! Cred eu că prima privire a biruitorului credincios este cea sinceră nu mai departe de lăuntrul său. Când te analizezi interior cu onestitate, constaţi că ai o problemă, păcatul, care trebuie rezolvată.

În al doilea rând, cred eu că trebuie să-ţi îndrepţi privirea spre Dumnezeu. Oamenii au feluri diferite, adesea eronate, de a-L privi pe El. Unii Îl văd într-un fel fatalist, ca pe un Creator căruia nu-i pasă de creaţia Sa, ca pe Unul căruia-I plac ura şi războiul, ca pe o forţă superioară primordială care e depăşită de multe situaţii ce ţin de existenţa umană. Alţii consideră că Dumnezeu e bun, îndurător, iubitor şi dator să ne ierte nouă toate câte i-am greşit, indiferent de a noastră atitudine faţă de El. Dar psalmistul Îl vede pe Dumnezeu aşa cum este: un Dumnezeu al dreptăţii şi al iubirii. Ştie David că El e sfânt, că urăşte păcatul, că al Său caracter se opune rebeliunii prin fărădelege: "vei fi drept în hotărârea Ta şi fără părtinire în judecata Ta" - vers. 4b. În lumina cunoaşterii dreptăţii Lui, David se vede greşit, păcătos voit, dând curs voluntar şi nejustificat naturii sale: "Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut" - vers. 4a. Şi abia atunci, când vede măreţia divină şi nimicnicia proprie, dragostea lui Dumnezeu devine operantă în viaţa lui. Un creştin biruitor îşi spală hainele în sângele Mielului, după ce recunoaşte că îi sunt murdare. Dumnezeu îi schimbă starea de întristare în bucurie atunci când credinciosul îşi aduce afectivitatea înaintea Lui. El, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, iartă păcatul doar atunci când e recunoscut şi mărturisit. Şi, mai presus de toate, crează o inimă nouă atunci când inima aceasta, cu multe infarcturi spirituale, e depusă aşa cum e ea, la tronul Său. Între dreptatea divină (judecată) şi mântuire (dragoste) stă un singur pas din partea omului: sărăcia-n duh, smerenia.

Dar creştinul biruitor continuă să privească. Îşi îndreaptă ochii spre semeni. De fapt, Isus e singurul pe care-L poţi privi în acelaşi timp în care îi priveşti şi pe cei iubiţi de El. Iarăşi e o capcană aici. Un alt psalmist era să cadă în ea. Asaf - Psalmul 72 (73). Uitându-se la necredincioşi, se umple de cârtire, invidie şi amărăciune. Ei au toate motivele să fie fericiţi: sunt indiferenţi la problemele vieţii, par scutiţi de necazuri, sunt îmbuibaţi, bârfitori, bine văzuţi social, hulitori la adresa Numelui lui Dumnezeu. Unde a greşit Asaf? El i-a privit pe necredincioşi înainte de a-L privi pe Dumnezeu. Dar când te uiţi la necredincioşi prin vederea căpătată de îndreptarea ochilor tăi înspre Dătătorul de lumină, îţi dai seama de cât de mult ai tu şi de cât de puţin au ei. Realizezi că fericirea nu stă în "ce ai", ci în "pe Cine ai" drept Domn. Constaţi că nu ziua de azi contează, ci Ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Cristos. Când îţi îndrepţi privirea spre oameni în felul acesta, după ce îndelung ţi-ai admirat Dumnezeul, laşi haina judecăţii semenilor şi o îmbraci pe cea a iubirii. O iubire care însufleţeşte mărturisirea constantă a lui Cristos, Marele nostru Biruitor, "folosind, din când în când, şi cuvinte" (Sfântul Francis de Assisi).

Biruitorul priveşte în el însuşi ca să-şi vadă nevoia, priveşte la Domnul Isus pentru a-şi găsi puterea, priveşte la semeni întru împărtăşirea Iubirii, Iubire care-I este, mai presus de toate, menirea!

Să aprindem o lumină

Între sclipire si plinătate

"E sigur că, golind noi tot ce înseamnă fiinţă
şi desprinzându-ne de ea pentru iubirea Domnului,
însuşi Majestatea Sa ne va umple la loc cu Duhul Său"
Sfânta Tereza din Avilla

Dintre toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, a vorbi despre Duhul Sfânt e cel mai greu lucru cu putinţă. Deşi e vremea în care Dumnezeu ni Se face de cunoscut doar prin Duhul Sfânt, deşi Duhul nu ne mai este extern nouă, creştinilor, ci ocupă cel mai tainic spaţiu interior al sufletului nostru, Spiritul lui Dumnezeu rămâne adesea un subiect care stârneşte controverse sau nu iscă interes decât în timpul praznicului Rusaliilor. Iată de ce m-am gândit că ne-ar fi de folos să medităm, vreme de această reflecţie, la Duhul Sfânt, adică Dumnezeu astăzi printre noi, în mijlocul şi înlăuntrul nostru!

Înainte de toate, Duhul Sfânt este mijlocul prin care noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El ne cercetează, El ne convinge de păcat şi de nevoia de împăcare cu Cristos, El ne conduce în sânul Sfintei Treimi, înfiindu-ne în Familia lui Dumnezeu (Romani 8, 15). În viaţa lui Simon, Petru cum îl cunoaştem noi, au existat câteva momente în care Duhul Sfânt a lucrat cu putere, conducându-l pe ucenic mai aproape de inima Învăţătorului Său. Un prim astfel de moment este prilejuit de chemarea sa la ucenicie. Pe Marea Galileii, în corabie cu alţi pescari iscusiţi, Petru se trudeşte toată noaptea să prindă peşte şi nu reuşeşte nimic. Atunci când Domnul Isus vine şi, la cuvântul Lui, se aruncă din nou mrejile, în doar câteva clipe bărcile se umplu, aproape să se scufunde. Şi iată prima sclipire a Duhului în viaţa lui Petru, consemnată de evanghelişti pe paginile Bibliei: "Doamne, pleacă de la mine, căci sunt om păcătos" (Luca 5, 8). Când te atinge Duhul Sfânt şi începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, te înspăimânţi de păcatul din tine. Dar Isus nu pleacă, ci îi răspunde blând: "Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni". Şi înţelege Petru, la inima căruia lucrează Duhul Sfânt, ceea ce vrea Isus să-i transmită: "Petru, nu am de gând să plec, să te părăsesc. Nu, Petru, pleacă tu de la ale tale, ieşi din tine însuţi ca să intrii în Împărăţia lui Dumnezeu. Lasă-ţi peştii fizici şi vei avea parte de cei duhovniceşti! Dezleagă-ţi legăturile cu pământul şi te voi lega puternic de Cer". Şi iată reacţia lui Petru şi a prietenilor lui: "Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El" (Luca 5, 10b-11). Când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, laşi drumurile tale şi mergi pe Cale! Şi Calea aceasta este Cristos! O a doua sclipire a Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru se produce tot pe Marea Galilelii. Isus merge pe ape şi Petru îndrăzneşte să-L roage pe Domnul să-L poarte şi pe el, în acelaşi chip minunat, pe deasupra lor. "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!" (Matei 14, 28). Şi merge Petru un timp. Vântul se înteţeşte. Valurile se ridică. Petru îşi trage privirea de la Cristos, în inima lui încolţeşte îndoiala şi, dintr-o dată, valurile sunt gata să-l înghită. Cât timp priveşte la Isus, poate merge pe ape. Căci Dumnezeu te poate face biruitor prin Duhul Sfânt atâta vreme cât priveşti la Fiul Lui. Dar îndrăzneala lui Simon, chiar cu micile-i ezitări, îi conduce pe toţi cei din corabie la o cunoaştere mai adâncă a lui Cristos: "Cu adevărat, spun aceştia, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!" Petru ascultă de o licărire a Duhului şi a lui ascultare nu-l îndrumă doar pe el mai aproape de Isus, ci şi pe cei din jurul lui. Şi, iubiţi prieteni, la fel se întâmplă şi cu noi toţi creştinii. Avem doar impresia că nu-i influenţăm pe cei de lângă. De fapt, prin cele mai mici acte de ascultare sau de rebeliune faţă de Dumnezeu, îi apropiem sau îi îndepărtăm şi pe ei de aflarea mântuitoare a Măreţului nostru Domn. Şi încă o a treia ipostază vădind sclipirea Duhului Sfânt în viaţa lui Petru: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Matei 16, 17). Nu prin fire avea Petru să recunoască identitatea de Dumnezeu a lui Cristos, ci prin Duhul Sfânt, care-i lumină gândul şi-i inspiră cuvântul.

Sclipirile Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru l-au dus la descoperirea interiorului său greşit şi a soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat: renunţarea la propriile căi şi urmarea Domnului Isus. Iar curajul de a se conforma imboldului interior al Spiritului Sfânt l-a îndreptat spre o descoperire autentică a identităţii Domnului Cristos. Şi, cu toate sclipirile, Petru e cuprins de temeri în clipele prinderii Învăţătorului său, îl părăseşte în noaptea pustie şi rece, îl tăgăduieşte pentru a-şi scăpa viaţa, după care îşi plânge cu amar neputinţa spirituală. Dar vine Cincizecimea. Şi când Duhul Sfânt se pogoară peste adunarea maicii lui Isus şi a ucenicilor Lui, printre care şi Petru, instituind Biserica, Duhul Sfânt, din exterior îi devine lui Petru interioritate. Iar din sclipire, plinătate. Un preaplin de Dumnezeu care avea să-l umple de curaj în mărturisirea Celui mai ieri tăgăduit, să-l aşeze piatră binecuvântată la zidirea Bisericii, să-l facă sfânt martir pentru numele lui Cristos. Sclipirile Duhului Sfânt nu l-au absolvit de dureroasa negare a lui Isus. Dar plinătatea Spiritului Sfânt l-a împuternicit să moară, fără regret şi fără ezitare, pentru Numele Lui.

Înainte ca Moise să vadă slava lui Dumnezeu, i s-a cerut să ridice un altar şi să aducă sânge drept jertfă. (Exod 24, 8-12). Noi, azi, ca şi creştini, nu putem vedea faţa lui Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, fără să fim întâi curăţaţi de sângele Domnului Isus. Şi a mai văzut Moise iarăşi gloria lui Dumnezeu, ascultând de îndemnul divin: "urcă-te pe munte!". Cristos e o Cale în sus spre Dumnezeu. O stâncă de adăpost, un drum care parcurs ne înalţă mereu. Şi aceasta este cărarea îngustă de la sclipire la plinătatea Duhului Sfânt: căinţă neîncetată, mărturisire necurmată, spălarea hainelor sufletului în sângele Mielului, credinţă, speranţă şi dragoste!

Nu ştiu cum sunteţi frăţiile voastre în raportarea la Duhul Sfânt. Eu, de multă vreme, nu am mai avut nici sclipirea ucenicului Simon, darămite plinătatea sfântului şi apostolului Petru. Poate că n-am plecat încă cu totul de la ale noastre, izgonindu-L pe El. Poate că vântul aprig şi valurile furioase ale vieţii ne-au luat privirea de la Cel care ar fi trebuit să ne fie ţintă, scop, ţel. Poate că am uitat cine este El sau cine suntem şi nu suntem noi. Poate că ne-au mulţumit sclipirile şi nu am ştiut că, în Cristos, e întotdeauna "un dincolo". Poate că ne-a înspăimântat muntele umblării cu El şi am renunţat a-l mai parcurge. Şi poate că în noi se naşte acum şi aici o dorinţă arzândă după plinătatea prezenţei Sale în noi. Şi de va fi acest ultim "poate" real, chiar de ar fi prezente în noi şi toate celelalte, avem o şansă reală ca Majestatea Sa să facă din noi Temple pentru Duhul Său, Cel ce vieţuieşte şi domneşte în unire cu Tatăl şi cu Fiul, în toţi vecii vecilor. Să îndrăznim deci a spune, în modul în care Duhul a inspirat sfânta rugă:

"Odaia Ta, Doamne, o văd împodobită,
Dar îmbrăcăminte nu am, ca să intru-ntr-nsa
Luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină
Şi mă mântuieşte!"

*În redactarea acestei reflecţii, au fost folosite Sfânta Scriptură, scrieri patristice şi lucrări ale unor preoţi contemporani, catolici şi ortodocşi.

De ce S-a înălţat Isus?

"- Nu mă pot concentra la nimic, de când am aflat vestea... Oare de ce a trebuit să moară un om deosebit, în floarea vârstei, care mai avea atâtea de dăruit?" Iată câteva din întrebările care luau fiinţă în inima unei colege de lucru, în plin praznic al Înălţării Domnului Isus, după calendarul de răsărit. Un medic obstetrician-ginecolog care o îngrijise pe colega mea în timpul sarcinii sale, un medic cu adevărat "uman" într-o specialitate medicală dură, asistent universitar plin de iubire faţă de studenţi, a trecut în veşnicie. Nouă, ca bărbaţi, ne e greu să ne imaginăm cum atitudinea unui medic obstetrician poate să răvăşească lăuntrul unei femei însărcinate, aşa cum, din păcate, se întâmplă adesea, sau îi poate da curaj să parcurgă o perioadă şi aşa dificilă din a sa existenţă. Din această perspectivă, întristarea fostei paciente a celui decedat îşi are justificare. Şi chiar aşa, de ce mor prea repede oamenii pe care noi îi apreciem? De ce ne lasă singuri, într-o lume cu atât de puţine valori, să ne mâncăm unii pe alţii, să ne scoatem ochii, să ne urâm şi să ne războim neîncetat?

*

A înviat Cristos şi speranţele tuturor cunoscuţilor Săi s-au înnoit. "Oare va predica din nou, cu autoritatea-I unică, fără putinţă de a fi imitată?" "Oare îi va vindeca din nou pe cei bolnavi şi plini de credinţă?" "Oare îi va reabilita iarăşi pe păcătoşi, dându-le şansa trăirii virtuoase?" "Oare va ajusta din nou sistemul religios la parametri trăirii profunde şi autentice?" Oh, câte năzuinţe renăşteau în inimile preaiubiţilor ucenici ai Domnului! Şi iată-i pe toţi, în frunte cu al lor Învăţător, la doar patruzeci de zile după glorioasa Înviere, pe munte, luându-şi "la revedere" de la Cristosul Cel fizic în mijlocul lor atât de puţină vreme. Desigur, cum bine spune patristica, mare bucurie trebuie să fi fost pentru drepţii aflaţi în prezenţa lui Dumnezeu, când L-au văzut printre ei pe Cel pe care, cu a lor viaţă, L-au oglindit! Mult trebuie să se fi bucurat Adam, primul om greşit, că un al doilea Om, chiar Dumnezeu întrupat, a răscumpărat toată greşeala lui care a denaturat creaţia întreagă! Sau Abel, ucis de al său frate pentru că a adus o jertfă primită de Dumnezeu, cum avea să se bucure să-L adore pe Isus azi Înălţat, ieri ucis de fraţii Săi pentru jertfa desăvârşită a vieţuirii în Adevăr! Sau Noe, sau Abraham, sau Iacov! Ori Iosif cel curat, vândut de fraţii săi, ca Domnul Isus, dar ridicat de Dumnezeu în poziţia de mântuitor al tatălui şi al fraţilor săi vrăjmaşi! Sau Moise, profetul! Sau David, strămoşul de trup al Domnului! Ori Melchisedec, icoana veterotestamentală a preoţiei legii celei noi! Pentru toţi aceştia, precum pentru mulţi alţii aflaţi în slavă, înălţarea lui Cristos a fost prilej de sărbătoare cerească. Şi aici iată surpriza! Pentru ucenicii rămaşi pe pământ, Înălţarea Domnului Isus nu e motiv de disperare, ci de veselie duhovnicească. "Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer. Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie" (Luca 24, 50-52). De ce? Curând, Isus avea să revină din nou pe pământ, de astă dată prin Spiritul Sfânt. Nu în chip văzut, ci într-unul tainic, dar totodată accesibil tuturor celor care cred în El. Nu într-un trup limitat de timp şi de spaţiu, ci chiar în locuinţele interioare ale celor care-L primesc, înveşnicindu-le şi purtându-le în infinitul sferelor cereşti.

* *

Preaiubiţilor, nu pot înţelege nici eu întru totul de ce oamenii deosebiţi ne sunt luaţi "prematur" de lângă noi. Ştiu că e un gol imens pe care ei îl lasă în urma morţii lor. Un lucru îl ştiu cu certitudine: plecarea lui Isus din mijlocul nostru nu ne lasă singuri, fără de scumpa-I prezenţă! Înălţarea Domnului Isus ni-L aduce pe El, alături de întreaga Sfântă Treime, nu mai departe de spiritul nostru, în glorioasa zi de Rusalii din viaţa noastră. Vă e greu fără cei dragi. Sunteţi singuri fără ei. Vă înţeleg. E însă Unul care umple orice spaţiu ce strigă de iubire cu dragostea Lui. Şi nu-i pierdere umană a cărei durere să n-o poată compensa prezenţa Sa. Şi nu-i pierdere umană pe care El să nu o poată transforma în motiv de nădejde, căci, în El, nici un credincios nu se pierde de Dumnezeu şi nu se pierde nici de ai Săi, plecaţi întotdeauna prea repede din lumea noastră pervertită, săracă şi rece. Mare dreptate avea sfântul Ioan Gură de Aur când spunea: "Isus S-a înălţat la cer pentru ca cerul să se coboare în noi!" Şi de e cerul în noi, cumva, greu de înţeles, tot prin Cristos care e Totul în toţi, ne sunt foarte aproape şi cei adormiţi întru El şi prea repede răpiţi din mijlocul nostru.

Să medităm încă la semnificaţia Înălţării Domnului nostru: "Isus S-a înălţat la cer pentru ca cerul să se coboare în noi!" Şi să ne servească meditaţia aceasta întru mântuire şi sfântă mângâiere în vreme de doliu, de solitudine, de descurajare.

Cristos S-a înălţat!

Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea

„- Cu puţin timp înainte de accidentul vascular al mamei, o prietenă m-a vizitat, descriindu-mi detaliat cum îşi îngrijeşte mama, cum îi dă să mănânce, cum o întoarce de pe o parte pe cealaltă, cum îi schimbă pampersul. Prin evenimentul acesta, Dumnezeu avea să mă pregătească pe mine pentru a îndeplini aceleaşi sarcini faţă de cea care mi-a dat viaţă”. În patul în care doarme Ioana, o bătrână aproape imobilizată îmi zâmbeşte. Vorbeşte greu, cam neinteligibil pentru mine. Îşi ia cu mâna stângă cealaltă mână, încleştată, arătându-mi că nu o mai poate mişca. Îi dăruiesc ceva, ia obiectul respectiv, îl strânge la piept şi îl sărută. Îi spun fiicei: „- E bucuria ta, nu?” „-Da, nu ştiu ce m-aş face fără ea! Colegele mi-au spus că îmi irosesc viaţa, că nu mă mai ia nimeni de nevastă, că va trebui să o spăl după ce şi-a făcut nevoile, ş.a. Le-am răspuns că eu Îl iubesc pe Cristos, eu Îl slujesc pe El şi pe făptura purtătoare de El care mi-e mamă. Nu mi-aş alege drept soţ un bărbat pe care să nu mi-l dăruiască Cristos. Iar dacă El îmi va da un bărbat, acesta va trebui să îmi accepte şi mama. Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”.

Ce fericit e bătrânul care are o astfel de fiică! Şi ce tragedie că cei mai mulţi copii nu sunt aşa!

Contemporaneitatea noastră, depăşit de modernă, neagă tot ceea ce aminteşte de suferinţă şi de moarte. Ne închidem părinţii în aziluri, îi ţinem departe de copii (ca nu cumva să ne crească ei pruncii şi a lor educaţie să nu fie după reţetă – de parcă ar exista reţete potrivite creşterii unei fiinţe umane -), îi pensionăm înainte de vreme, ne astupăm urechile la strigătul lor, îi declarăm „fără discernământ”, ca să le luăm averea, îi lăsăm să moară de dorul nostru, aşteptându-ne în prag, sărutându-ne poza, hrănindu-se cu amintirea tinereţii. Ei nu mai înţeleg nimic din ritmul vieţii moderne (nici noi, deşi ne prefacem că ne adaptăm). Dinţii îi părăsesc. Picioarele şi mâinile nu-i mai ascultă. Văzul şi auzul nu le mai sunt bune. Partenerii de viaţă se sting. Prietenii le mor. Nu mai au loc pe nicăieri...

„În acea perioadă a familiei nedestrămate, nimeni nu se temea de bătrâni. Ei ne încântau copilăria prin poveşti şi cântece, permiteau alte schimburi afective decât cu părinţii. Noţiunea de estetică era şi ea foarte diferită şi nu apanajul tinereţii, ca în zilele noastre. Copilul mic putea atunci să considere plăcut un chip plin de riduri şi frumoase mâinile deformate de reumatism şi de muncă, deoarece ele erau semnul unei duioşii de-acum trecute şi mărturia unei comunicări gestuale. Pentru că n-am fost nepoţii bunicilor noştri, rămânem nişte copii mari atunci când ne dispar părinţii” [1].

Ce am putea face pentru vârstnici? Din capul locului, trebuie să ştim că ei nu cer prea mult. Am putea să-i căutăm, să-i ascultăm, să-i mângâiem, să-i îmbrăţişăm, să-i sărutăm, să le fim aproape. Am putea să le arătăm că ne pasă de ei...

De ce? Ne răspunde Ioana: „Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”. Să ne gândim câte lucruri ar fi făcut părinţii noştri pentru noi, pe când eram copii! De am fi fost bolnavi, ar fi mers întru a noastră vindecare până la marginile pământului. De şi-ar fi putut da viaţa pentru noi, ar fi făcut-o cu mare drag, fără nici o ezitare. Oare să nu fim datori să ne jertfim pentru ei, acum, când devin la fel de neajutoraţi precum eram noi, pe când ei s-ar fi dat pe ei înşişi pentru noi? Da, sunt de acord, unii bătrâni sunt mai agitaţi, mai revendicativi, mai curioşi, mai cu pretenţii de omniscienţă, conservatori, zgârciţi, pretenţioşi. Dar oare noi, tinerii, nu suntem la fel? Nici în ceea ce ne priveşte pe noi, nu ne plac toate lucrurile. De ce n-ar avea şi ei fixurile lor, toanele lor, dreptul la a greşi?

Din păcate, deşi ne e greu să admitem, cei care au de suferit din această îndepărtare a „moşilor” noştri de lângă noi suntem noi, tinerii. „Bătrânii există pentru a ne învăţa moartea şi a da un sens vieţii” [1]. Ne-am îngropat de vii bătrânii, crezând că astfel nu vom mai muri. Cu toate acestea, la rândul nostru, ne aşteaptă şi durerea şi decesul. Vom muri şi noi, chiar şi noi. Fără modelul lor, nu vom şti, însă, să murim frumos.

“Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea...” Şi, totuşi, nu e prea târziu, ca noi, tinerii, să le fim alor noştri aripi cutezătoare, iar ei, scumpii noştri bătrâni, să ne fie gând sfinţitor! Prin Cristos, Domnul nostru!

[1] Ieşirea din depresie – Dr. Dominique Barbier, psihiatru, psihanalist, preşedintele Asociaţiei Naţionale de Cercetări în psihiatrie din Franţa

Dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre

Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise?

*


Primii apostoli ai Învierii sunt femeile mironosiţe. Venite cu miresme la mormântul lui Isus, sunt întâmpinate cu vestea revenirii la viaţă a Domnului, fiind trimise la cei ce, curând, vor fi stâlpii pe mărturia cărora se va construi Biserica. De aceea, femeile acestea sunt apostoli ai apostolilor, cum frumos spune patristica. Cele trimise la cei trimişi. Acum mă duc cu gândul la atâtea şi atâtea femei care continuă să fie, pentru soţii, copiii şi părinţii lor, apostoli ai Învierii! Surorilor purtătoare de Cristos, continuaţi să lucraţi în acelaşi spirit cu cel al femeilor mironosiţe! Ele ieri, frăţiile voastre astăzi, împărţiţi mireasma Învierii într-o lume care nu cunoaşte decât duhoarea morţii în păcat şi în necredinţă!

Pe drumul spre Emaus însă, următorii care vor experimenta miracolul Învierii sunt doi tineri, ucenici ai lui Cristos, călătorind cu gândul la cele petrecute cu învăţătorul şi profetul lor. Peste aceasta, sunt tulburaţi încă de un zvon pe care l-au răspândit nişte femei neînsemnate, cum că Isus a înviat. Domnul Isus îi întâmpină, îi însoţeşte în pelerinajul lor, fără a-Şi dezvălui identitatea. Le răspunde tuturor nelămuririlor lor, explicându-le din Scripturile (pe care ei înşişi le cunoşteau foarte bine) tot ceea ce era cu privire la răstignirea şi Învierea Lui. Ajunşi la locul de popas, fascinaţi că acum înţeleg ce cunoşteau în slovă, Îl invită pe Cristos să rămână împreună cu ei, căci este spre seară şi ziua necunoaşterii aproape s-a sfârşit. La frângerea pâinii, Isus li Se arată. Era necesar să le lămurească toate îndoielile, înainte de a-Şi dezvălui identitatea. Era necesar să vadă cu mintea, pentru ca apoi să vadă cu ochii.

În încăperea ferecată, stau strânşi ucenicii, purtând în suflet imaginea celei mai mari dezămăgiri, cauzate de stingerea Domnului speranţei. Oscilează acum între temeri, îndoială şi credinţă, la auzul veştii aşa-zisei Învieri. Isus, cu trupu-I de slavă, pătrunde în refugiul lor, confirmându-le Învierea şi înviind, totodată, sufletele lor. Toma nu se află însă printre ucenici, iar atunci când revine cere dovezi palpabile ale Sfintei Învieri: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Cristos Se arată din nou, risipind îndoielile lui Toma cu dovezile solicitate de el pentru a crede.

Şi iată unde vreau să ajung! Cristos e viu, cu adevărat! Dar ce folos ar avea învierea Lui istorică, dacă n-ar deveni înviere personală? Cristos nu a venit în lume să schimbe istoria. El a venit să schimbe inimi. De aici, arătările Sale, pline de răbdare şi de tact, tuturor celor doritori să se mântuiască! Putea Cristos să Se arate în slavă, fără a le cerceta inimile, fără a-i face să-şi verse lăuntrul, fără să-i audă rostind grelele cuvinte ale necredinţei. Dar Isus nu-I bădăran, asemeni nouă, nici habotnic, nici egocentric. Chiar şi-n Înviere, respectă libertatea fiecăruia de a-L alege, în deplină cunoştinţă de cauză.

**


Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise? Meditând la toate învierile personale ale celor care L-au întâlnit pe Isus înviat, mi-a venit şi răspunsul. Morţile de martiri ale ucenicilor (apostoli) arată că primirea Celui Înviat nu transpune instant în Raiul lui Dumnezeu. Am fost învăţat, cu bune intenţii, că primirea lui Cristos înseamnă tămăduirea vieţii, în toate aspectele ei. Vulnerabilităţile dispar, bolile se vindecă, prilejurile de păcătuire se risipesc, căderile nu au loc, încercările nu mă ating. Însă...Isus nu mă vrea fericit aici, ci mântuit. Isus nu mă vrea client, ci iubit. Drumul Lui nu e deloc cel pe care, din impulsul cărnii, îl zugrăvesc anumite denominaţii: cu bufoni la amvon, cu rock în slujbă şi tresăltări extatice ale firii [1]. Primirea lui Cristos, Cel Înviat, înseamnă răstignire: dureri, lacrimi, sânge. Şi-n toată suferinţa crucii, bucuria comuniunii cu Cristos. Călătoresc ca pelegrin, printr-o viaţă grea, care, de fi-va în El, mă va conduce în eterna-I Sfântă prezenţă. Sunt întrebat adesea, de pacienţii care Îl întâlnesc pe Cel Înviat, dacă pot întrerupe medicaţia după convertire [2]. Le spun că se vor întoarce la aceeaşi viaţă, dar, de aici înainte, nu o vor mai traversa singuri. Iar a doua învăţătură este cea căreia Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române îi dădea glas, în Sfânta Săptămână abia parcursă: „dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre”. Dragostea Lui e cea care Îl face să Se retragă în dimineaţa păcatului primordial, când, bătând la porţile inimii lui Adam, nu mai găseşte loc pentru sălăşluire. Dragostea Lui e cea care Îl face să devină văzut doar la frângerea pâinii, la care e invitat să rămână. Dragostea Lui Îl face să Se limiteze la a bate doar la inima mea, deşi poate pătrunde şi prin uşa încuiată. Dragostea Lui îmi dă bucuria şi puterea de a fi altfel decât colegii mei de călătorie, deşi sunt om, ca ei, ca mine cel de dinainte de a-L întâlni. Şi, slăvit să-I fie Numele, dragostea Celui Înviat e spaţiul libertăţii mele depline, într-un trup şi într-o lume care mă vor rob, iar nu slobod.

[1] Deşi nu agreem stilurile de închinare ale anumitor creştini, trebuie să fim atenţi a nu nega că, şi în mijlocul lor, Cristos poate lucra. Desigur, trebuie susţinut adevărul, în cazul acesta relevat fiind de practica primilor creştini şi apoi de tradiţia liturgică a două milenii de existenţă. Orice cunoaştere însă, din partea noastră, ne responsabilizează pe noi la trăire intensă cu Domnul Isus şi la îngăduinţă faţă de fraţii noştri, greşiţi în anumite puncte, fiind conştienţi că ce avem bun nu vine de la noi, ci de sus, prin Cel care s-a îngrijit a ne da mijloacele necesare vieţuirii din belşug în El. Să nu folosim frumoasa revelaţie ca armă împotriva lor, ci să-i iubim, aşa cum noi iubiţi am fost ieri, pe când umblam în necunoaşterea voii Lui!
[2] Sunt cazuri în care convertirea, adânca experienţă a căinţei, mărturisirii şi întoarcerii din păcat, se soldează cu minuni în viaţa celui căit: vindecarea unor boli incurabile, fizice şi mentale, o familie binecuvântată, un serviciu bun. Aceste minuni sunt însă personale şi excepţionale, nereprezentând linia generală a vieţii tuturor credincioşilor. Ideea pe care doresc să o întăresc este aceasta: trebuie să-L căutăm pe Cristos pentru ce este El, nu pentru ce ne dăruieşte El!

Paştile noastre, spaima morţii

Cum sa-L intalnesc pe Hristos cel Inviat - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse
În camera mortuară, un unchi şi două mătuşi care nu s-au văzut de mult timp, discută în continuu. Scanez camera, îmi salut rudele, îndreptându-mă apoi spre o altă încăpere, ce i-a servit scumpei mele bunici ca locuinţă, o bună parte din viaţă. Trupul său era încă acolo... În casa ei, multe frumoase clipe am petrecut cândva! Mi-am amintit de rugăciunile ei pasionale şi consecvente, de focul într-o sobă veche şi de mirosul de lemn, de felul în care alergam, împreună cu sora mea, pe dealurile pline cu viţă-de-vie, pentru ca să dormim noaptea adânc, toţi de-a curmezişul patului de paie... Şi câte şi mai câte suveniruri avea să ne lase nouă, nepoţilor, o femeie atât de frumoasă la trup şi la suflet! După serviciul funerar, la masa ce a urmat, cineva se opreşte din şirul discuţiilor ocolitoare, de negare a morţii, punând întrebarea: "Oare mai e ceva după moarte?" Rapid primeşte şi un răspuns, din partea unui alt mesean: "Probabil, dar nu s-a întors nimeni de acolo, ca să ne spună..." Fals. S-a întors Cristos! Cristos a înviat!

Haideţi să pornim într-o scurtă incursiune în ceea ce priveşte dovezile ştiinţifice ale Învierii Domnului Isus! Şi mă rog Celui Înviat să ne dea tuturor puterea de a crede veridicitatea întoarcerii din morţi a Sa, întru mântuirea sufletelor noastre!

După ce a fost crucificat, în conformitate cu obiceiul iudaic, trupul Omului Isus a fost înfăşurat în pânză, aplicându-se peste aceasta o sută de măsuri de mirodenii şi uleiuri, amalgamate, sub forma unei paste vâscoase (Ioan 19, 39-40). Trupul, astfel pregătit, a fost depus într-un mormânt în stâncă, o piatră de două tone prăvălindu-se în faţă (Matei 27, 60; 16, 4). Mormântul era sigilat cu pecetea romană. Garda romană, formată din soldaţi care şi-ar fi pierdut viaţa de corpul Domnului Isus ar fi dispărut, păzea mormântul neîncetat.

A treia zi, trupul lui Cristos nu se mai afla acolo. Piatra era înlăturată, sigiliul rupt, soldaţii fugiţi.
Să fi greşit ucenicii mormântul, în sfânta duminică a Învierii? Nu, mormântul lui Cristos era sigur, pecetluit, sigilat, păzit. Iar dacă trupul ar fi fost în altă parte, evreii şi romanii nu s-ar fi dat înapoi nicicând să-l prezinte, contestând învăţătura periculoasă a "sectei creştinilor" care avea să se nască şi să le dărâme propriile crezuri.

Să nu fi fost Cristos mort, ci doar "în comă"? Gândiţi-vă cum ar fi putut un muribund, după ce a zăcut ore în şir pe cruce, cu răni care ar fi produs septicemie, deshidratat, tremurând, să treacă peste toate opreliştile de la gura despicăturii în stâncă, să se prezinte apoi tuturor ca înviat din morţi (nu ca un învins, demn de compasiune şi de jale) şi să atragă adorarea atâtor martori ai învierii?! În plus, cei ce L-au dat o dată la moarte, L-ar fi dat din nou, în taină, de astă dată.

Să fi furat ucenicii corpul Domnului? Speriaţii aceia care L-au părăsit pe Isus, fugind într-o parte şi-ntr-alta mâncând pământul? Înfricoşaţii care, de teama de a nu păţi şi ei ceva rău, fie L-au tăgăduit pe Învăţătorul lor, fie s-au închis într-o cameră bine ferecată? Oamenii aceştia trăiau cea mai cumplită tragedie psihologică... Şi unii cred că ar fi căpătat atâta forţă încât să depăşească toate obstacolele spre trupul Domnului!

Făşiile de pânză în care fusese învelit trupul Domnului erau aşezate cu grijă în mormântul gol. Se pare că au suferit o transformare extraordinară, pentru că acopereau un corp care trecuse din trup al putrezirii în trup al învierii. Dacă am lua în considerare doar acest element, al aşezării pânzei (şi nu al dispariţiei ei), s-ar dărâma toate ipotezele de mai sus.

Iar ucenicii, convinşi de realitatea învierii pentru că s-au întâlnit cu Cel Înviat, ieri fugari fricoşi, tăgăduitori şi plini de îndoieli, mâine, în noua eră, cea de după sfânta Înviere, vor suferi morţi de martiri (Petru, Andrei, Iacov, fiul lui Alfeu, Filip, Simon, Bartolomeu - crucificaţi, Matei şi Iacov, fiul lui Zebedei - omorâţi cu sabia, Ioan - exilat, Tadeu - ucis cu săgeţi, Iacov, ruda Domnului - ucis cu pietre, Toma - ucis cu lancea). Nimeni nu s-ar deda morţii de bună voie, decât dacă ar crede în Înviere!

Preaiubiţilor, moartea, iadul, dracii, nu se tem de un Cristos mort, ci de unul Înviat! De aici, atâtea teorii menite să pună la îndoială un crez în Învierea Lui care a înnoit faţa pământului!
Unde a fost duhul lui Isus, în timp ce trupul era în moarte? Ne spune sfântul apostol Petru: "pentru că şi Cristos a suferit o singură dată pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, deasemenea, mergând, a predicat duhurilor din închisoare..." (1 Petru 3, 18-19), "fiindcă pentru aceasta s-a vestit Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi potrivit oamenilor, după carne, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, după duh" (1 Petru 4, 6). Dacă aţi şti cât urăsc unii pasajele acestea, printre predicatorii lumii! Dacă aţi şti ce interpretări fantasmagorice dau unii simplelor şi curatelor învăţături! De ce nu suportă oare omul învăţătura sănătoasă, pierind cu Biblia în minte şi ducându-i şi pe alţii în rătăcire? Isus S-a coborât în Locuinţa morţilor, în Iad, Şeol, Hades. În locul în care Isus S-a coborât, mai prejos de toate adâncimile pământului (Efeseni 4, 9-10), existau oameni sfinţi, până la Cristos, care nu aveau acces la vederea Feţei lui Dumnezeu. În Infern însă, sfinţii nu stăteau în acelaşi locaş cu păcătoşii neconvertiţi (Luca 16, 22-26). Cristos se pogoară în locaşul drepţilor din Şeol, strămutându-i în Rai. Pentru că nimeni nu a văzut şi nu va vedea slava lui Dumnezeu fără Cristos Domnul! El e Calea, El e mijlocul, El e mântuirea şi-n afară de El nu e decât veşnica osândă! În Troparul de Paşti, după Liturghia Bizantină, stă aşezat acest frumos pasaj: "O mare linişte domneşte astăzi pe pământ, o mare linişte şi o mare singurătate. O mare linişte, pentru că Regele doarme. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi S-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci (...). El îl va căuta pe Adam, cel dintâi Părinte al nostru, oaia cea rătăcită. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva, prizonieră şi ea, El care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor (...). 'Eu sunt Dumnezeul tău, şi pentru tine am devenit Fiul tău. Scoală-te, tu care dormeai, căci nu te-am creat ca să stai aici înlănţuit în iad! Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit'."

Isus a zdrobit moartea, omorând-o cu propriile-i arme. Isus a luat cheile locuinţei morţilor din mâna celui care le avea în stăpânire (Evrei 2, 14). Isus ne-a trasat o Cale, singura neînşelătoare, singura perfectă, singura veridică, spre învierea noastră. Isus nu ne vrea pierduţi, sortiţi chinurilor veşnice, El ne doreşte mântuiţi! Să plângem pentru păcatele comise din prea multă iubire pentru sinele nostru, să îndrăznim să strigăm: "Isuse, iartă-ne, transferă asupra noastră îndreptăţirea dobândită prin crucificarea Ta pentru noi! Scapă-ne, ca să nu pierim!"

Să nu ne fie comemorarea pascală o sărbătoare a trupului, aşa cum urât avem noi, românii, obiceiul acesta! Să ne recunoaştem vina, să credem în răstignirea şi-n învierea Salvatorului nostru, să-I implorăm iertarea, să ne mântuim sufletele! Aşa doar murim şi noi, la rândul nostru, dar învingem!

Să murim învingători! Prin Cristos, Paştile noastre, spaima morţii!

Smerita înţelepciune

"- Să ştii că oamenii din biserica noastră sunt împotriva intelectualilor", îmi spunea dirijorul corului comunităţii ecleziale de care aparţin, el însuşi absolvent a două facultăţi, medic şi muzician talentat. Am cugetat asupra celor spuse... Desigur că oamenii din Biserica Creştină au avut păreri diferite despre intelectuali, adesea antagonice, în două milenii de tumultoasă existenţă. Şi desigur că pot fi adevărate anumite acuze aduse intelectualilor. Şi, ca în orice domeniu, înţelepciunea revelată nouă în Sfânta Scriptură ne poate lămuri în această privinţă.

Oare este creştinismul incompatibil cu intelectualitatea? Sfântul Pavel afirmă chiar, vorbind în numele Bisericii Primare, că nu sunt mulţi înţelepţi "potrivit cărnii", în felul lumii, printre credincioşi (1 Corinteni 1, 26). Lucru care ar trebui să ne ducă cu gândul la două chestiuni. Una ar fi că dintre primii convertiţi, cei mai mulţi erau oameni simpli, care nu au beneficiat de înalte studii la şcolile (am fi uimiţi să remarcăm cât de serioase) ale vremii. Cei mai mulţi. Erau şi intelectuali. Apoi, remarca "potrivit cărnii" ne arată că poate exista şi o altfel de înţelepciune decât cea intelectualistă, înţelepciunea duhovnicească, adică cunoştinţa şi priceperea practice şi operante în spiritul unei fiinţe trezite la viaţă de Domnul Cristos. Nu, sunt sigur că Isus iubeşte intelectualii, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Mai mult, e o galerie întreagă de oameni învăţaţi de care Dumnezeu S-a folosit în lucrarea Sa de mântuire a omenirii căzute şi de înnoire a tuturor lucrurilor după chip ceresc. Însuşi sfântul Pavel era un învăţat, "cu inimă de evreu şi cu minte de grec", după cum spun unii.

Şi totuşi, să fie oare puţină dreptate în cele afirmate împotriva intelectualilor de unii dintre confraţii noştri? Da. Vedeţi dvs., toate tainele celor văzute şi nevăzute îşi găsesc desluşirea în Cristos. Isus este revelat în Scriptură ca fiind Cel din care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile. E de ajuns să priveşti doar cerul înstelat, să miroşi crinul parfumat, să vezi cum din omidă iese un fluture liber să zboare, să asculţi o simfonie frumoasă, să urmăreşti păsărelele migratoare, cum ştiu ele să vină pe ale noastre meleaguri şi să plece spre ţări călduroase la vreme, împreună, alături de minunea de a exista tu însuţi, de a citi şi de a pricepe cele scrise aici, ca să realizezi că există un Creator care le-a rânduit pe toate înţelept. Apoi, apropiindu-te cu sinceritate de Dumnezeu, El îţi arată şi modul prin care le-a făcut şi le ţine în fiinţă, adică prin Cristos Domnul. Dacă omul ar fi înaintat pe această linie revelată a lui Dumnezeu, ar fi dobândit o cunoştinţă reală, autentică, veridică. Dar cum omul L-a exclus pe Dumnezeu din ecuaţia cunoaşterii, domnul veacului şi al celei mai mari părţi din omenire, marele înşelător, diavolul, a otrăvit cunoaşterea, oferind răspunsuri false. Iată de ce o bună parte a ştiinţei poartă emblema minciunii! Iată de ce teoriile ştiinţei se schimbă de la o zi la alta, dovezi aşa zis ştiinţifice le anulează pe cele existente! Pentru că înţelepciunea lumească a închis porţile revelaţiei autentice. A spus că nu există Creator, că toată creaţia e rezultatul întâmplării. Că Dumnezeu e acel substitut la nevoile omului şi că dorinţa de apropiere de El ţine de aspiraţia după Absolut. Mulţi oameni de ştiinţă autentici gândesc că această teorie a întâmplării e o contradicţie în termeni, că sfinţii sunt schimbaţi într-adevăr şi nu trăiesc doar iluzia transformării lăuntrice, că absolut orice nevoie îşi are un echivalent în lumea reală şi că fără un Absolut nici nu s-ar discuta relativul. E o cursă în care cade cel care crede că are o cunoştinţă mai mare ca a altuia. Cu precădere, pică în aceasta intelectualul mediocru, adică cel care consideră că, dincolo de a lui ştiinţă, nimic nu este. Adevăratul om de ştiinţă, chiar în necunoaştere de Dumnezeu, îşi dă seama că există întotdeauna "un dincolo" de înţelepciunea sa. Şi tocmai acest "dincolo" îl conduce la descoperirea lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă aţi observat, mândria e întotdeauna felul de exprimare al pseudovalorilor, al mediocrilor şi al proştilor. Adevăraţii înţelepţi ai lumii noastre sunt smeriţi.

În acest punct, se vede clar că avem în faţă doar două feluri de înţelepciune: înţelepciunea drăcească, lumească, umanistă, seculară şi înţelepciunea duhovnicească, divină, revelată, cristică, umilă, smerită. Astăzi, creştinismul duce lipsă de înţelepţi spirituali, dar e suprasaturat de înţelepţi drăceşti. Dacă mulţi "cărturari" din Biserică, autointitulaţi creştini, pun la îndoială existenţa lui Dumnezeu în Sfântă Treime, întruparea sau învierea lui Dumnezeu Fiul, existenţa sfinţirii sau chiar a minunii, în sine, e pentru că ei cunosc într-un fel firesc slova revelaţiei divine, dar nu-i înţeleg spiritul. În altă ordine de idei, nu e nici o mirare că primele puncte misionare creştine sunt astăzi fortăreţele religiilor păgâne, creştinismul însemnând, înainte de orice, întoarcerea omului la Dumnezeu prin Cristos; el nu e un set de norme de abstinenţă de la păcat, ci putere de conştientizare şi de luptă cu păcatul; el nu e moştenire socio-culturală sau familială, ci alegere bine consimţită, deplin informată şi absolut liberă a lui Cristos.

Atunci când ne hotărâm să-L urmăm pe Domnul Isus, deschidem în noi drumul dezvoltării înţelepciunii duhovniceşti. Deşi, primordial, acest fel de înţelepciune are de-a face cu relegarea noastră de Dumnezeu, Dumnezeu începe să dezvolte înţelepciunea noastră în toate domeniile vieţii. Oameni simpli, abia cunoscători ai literelor, reuşesc să citească Scriptura regulat, o mai şi înţeleg, după care ajung să lectureze şi să judece orice carte. Părinţii care-L au ca Tată pe Dumnezeu sunt, pentru copiii lor, psihopedagogi de neegalat. Evreii şi creştinii sunt cei mai înţelepţi în ale lor slujbe (şi eu cred că avem nevoie, ca şi credincioşi, să ne lăsăm mai mult prelucraţi de Dumnezeu în a fi cei mai buni în toate, implicit în ale noastre profesii).

Oh, dar prea mult lucrăm firesc cu chestiuni suprafireşti! Oh, dar prea uşor folosim cunoştinţele noastre despre Cristos în a-i secera pe cei necunoscători de El... Prea lesne îi desconsiderăm pe cei mai puţini pricepuţi în ale lor slujiri... Prea uşor căutăm elemente în învăţătura noastră religioasă ca să ne arătăm mai deştepţi, mai sfinţi, mai "în Cristos", mai îndreptăţiţi să primim şi să nu dăm... Unde şi cum suntem noi? Undeva "prea sus" pentru a fi ridicaţi de Dumnezeu, "prea curaţi" pentru a fi spălaţi, "prea înţelepţi" pentru a fi învăţaţi cuvintele vieţii. Înţelepciunea smerită va şti să se plece mereu, să-şi recunoască permanent sărăcia, să stea la picioarele lui Isus, sorbindu-I vorbele, să-I atingă cu temere şi din spate poala hainei, să nu se ridice pe sine, ci mai degrabă să condamne eul. Smerita înţelepciune va dori să stea la sânul Domnului Isus ca o mioară conştientă de pornirea rătăcirii de turmă, coborând doar pentru a le arăta cu gingăşie şi delicateţe suratelor mai mici că cel mai cald locşor e braţul Păstorului şi cea mai dulce păşune e în Grădina Lui. Chemarea la înţelepciunea Lui are de-a face cu noi, cu tine şi cu mine, indiferent de cât de şcoliţi sau neşcoliţi, intelectuali sau neintelectuali suntem. Căci, înainte de orice, smerita înţelepciune ţine de raportarea noastră, a fiecăruia în parte, la Domnul Cristos, Înţelepciunea lumii!