De ce S-a înălţat Isus?

"- Nu mă pot concentra la nimic, de când am aflat vestea... Oare de ce a trebuit să moară un om deosebit, în floarea vârstei, care mai avea atâtea de dăruit?" Iată câteva din întrebările care luau fiinţă în inima unei colege de lucru, în plin praznic al Înălţării Domnului Isus, după calendarul de răsărit. Un medic obstetrician-ginecolog care o îngrijise pe colega mea în timpul sarcinii sale, un medic cu adevărat "uman" într-o specialitate medicală dură, asistent universitar plin de iubire faţă de studenţi, a trecut în veşnicie. Nouă, ca bărbaţi, ne e greu să ne imaginăm cum atitudinea unui medic obstetrician poate să răvăşească lăuntrul unei femei însărcinate, aşa cum, din păcate, se întâmplă adesea, sau îi poate da curaj să parcurgă o perioadă şi aşa dificilă din a sa existenţă. Din această perspectivă, întristarea fostei paciente a celui decedat îşi are justificare. Şi chiar aşa, de ce mor prea repede oamenii pe care noi îi apreciem? De ce ne lasă singuri, într-o lume cu atât de puţine valori, să ne mâncăm unii pe alţii, să ne scoatem ochii, să ne urâm şi să ne războim neîncetat?

*

A înviat Cristos şi speranţele tuturor cunoscuţilor Săi s-au înnoit. "Oare va predica din nou, cu autoritatea-I unică, fără putinţă de a fi imitată?" "Oare îi va vindeca din nou pe cei bolnavi şi plini de credinţă?" "Oare îi va reabilita iarăşi pe păcătoşi, dându-le şansa trăirii virtuoase?" "Oare va ajusta din nou sistemul religios la parametri trăirii profunde şi autentice?" Oh, câte năzuinţe renăşteau în inimile preaiubiţilor ucenici ai Domnului! Şi iată-i pe toţi, în frunte cu al lor Învăţător, la doar patruzeci de zile după glorioasa Înviere, pe munte, luându-şi "la revedere" de la Cristosul Cel fizic în mijlocul lor atât de puţină vreme. Desigur, cum bine spune patristica, mare bucurie trebuie să fi fost pentru drepţii aflaţi în prezenţa lui Dumnezeu, când L-au văzut printre ei pe Cel pe care, cu a lor viaţă, L-au oglindit! Mult trebuie să se fi bucurat Adam, primul om greşit, că un al doilea Om, chiar Dumnezeu întrupat, a răscumpărat toată greşeala lui care a denaturat creaţia întreagă! Sau Abel, ucis de al său frate pentru că a adus o jertfă primită de Dumnezeu, cum avea să se bucure să-L adore pe Isus azi Înălţat, ieri ucis de fraţii Săi pentru jertfa desăvârşită a vieţuirii în Adevăr! Sau Noe, sau Abraham, sau Iacov! Ori Iosif cel curat, vândut de fraţii săi, ca Domnul Isus, dar ridicat de Dumnezeu în poziţia de mântuitor al tatălui şi al fraţilor săi vrăjmaşi! Sau Moise, profetul! Sau David, strămoşul de trup al Domnului! Ori Melchisedec, icoana veterotestamentală a preoţiei legii celei noi! Pentru toţi aceştia, precum pentru mulţi alţii aflaţi în slavă, înălţarea lui Cristos a fost prilej de sărbătoare cerească. Şi aici iată surpriza! Pentru ucenicii rămaşi pe pământ, Înălţarea Domnului Isus nu e motiv de disperare, ci de veselie duhovnicească. "Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer. Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie" (Luca 24, 50-52). De ce? Curând, Isus avea să revină din nou pe pământ, de astă dată prin Spiritul Sfânt. Nu în chip văzut, ci într-unul tainic, dar totodată accesibil tuturor celor care cred în El. Nu într-un trup limitat de timp şi de spaţiu, ci chiar în locuinţele interioare ale celor care-L primesc, înveşnicindu-le şi purtându-le în infinitul sferelor cereşti.

* *

Preaiubiţilor, nu pot înţelege nici eu întru totul de ce oamenii deosebiţi ne sunt luaţi "prematur" de lângă noi. Ştiu că e un gol imens pe care ei îl lasă în urma morţii lor. Un lucru îl ştiu cu certitudine: plecarea lui Isus din mijlocul nostru nu ne lasă singuri, fără de scumpa-I prezenţă! Înălţarea Domnului Isus ni-L aduce pe El, alături de întreaga Sfântă Treime, nu mai departe de spiritul nostru, în glorioasa zi de Rusalii din viaţa noastră. Vă e greu fără cei dragi. Sunteţi singuri fără ei. Vă înţeleg. E însă Unul care umple orice spaţiu ce strigă de iubire cu dragostea Lui. Şi nu-i pierdere umană a cărei durere să n-o poată compensa prezenţa Sa. Şi nu-i pierdere umană pe care El să nu o poată transforma în motiv de nădejde, căci, în El, nici un credincios nu se pierde de Dumnezeu şi nu se pierde nici de ai Săi, plecaţi întotdeauna prea repede din lumea noastră pervertită, săracă şi rece. Mare dreptate avea sfântul Ioan Gură de Aur când spunea: "Isus S-a înălţat la cer pentru ca cerul să se coboare în noi!" Şi de e cerul în noi, cumva, greu de înţeles, tot prin Cristos care e Totul în toţi, ne sunt foarte aproape şi cei adormiţi întru El şi prea repede răpiţi din mijlocul nostru.

Să medităm încă la semnificaţia Înălţării Domnului nostru: "Isus S-a înălţat la cer pentru ca cerul să se coboare în noi!" Şi să ne servească meditaţia aceasta întru mântuire şi sfântă mângâiere în vreme de doliu, de solitudine, de descurajare.

Cristos S-a înălţat!

Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea

„- Cu puţin timp înainte de accidentul vascular al mamei, o prietenă m-a vizitat, descriindu-mi detaliat cum îşi îngrijeşte mama, cum îi dă să mănânce, cum o întoarce de pe o parte pe cealaltă, cum îi schimbă pampersul. Prin evenimentul acesta, Dumnezeu avea să mă pregătească pe mine pentru a îndeplini aceleaşi sarcini faţă de cea care mi-a dat viaţă”. În patul în care doarme Ioana, o bătrână aproape imobilizată îmi zâmbeşte. Vorbeşte greu, cam neinteligibil pentru mine. Îşi ia cu mâna stângă cealaltă mână, încleştată, arătându-mi că nu o mai poate mişca. Îi dăruiesc ceva, ia obiectul respectiv, îl strânge la piept şi îl sărută. Îi spun fiicei: „- E bucuria ta, nu?” „-Da, nu ştiu ce m-aş face fără ea! Colegele mi-au spus că îmi irosesc viaţa, că nu mă mai ia nimeni de nevastă, că va trebui să o spăl după ce şi-a făcut nevoile, ş.a. Le-am răspuns că eu Îl iubesc pe Cristos, eu Îl slujesc pe El şi pe făptura purtătoare de El care mi-e mamă. Nu mi-aş alege drept soţ un bărbat pe care să nu mi-l dăruiască Cristos. Iar dacă El îmi va da un bărbat, acesta va trebui să îmi accepte şi mama. Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”.

Ce fericit e bătrânul care are o astfel de fiică! Şi ce tragedie că cei mai mulţi copii nu sunt aşa!

Contemporaneitatea noastră, depăşit de modernă, neagă tot ceea ce aminteşte de suferinţă şi de moarte. Ne închidem părinţii în aziluri, îi ţinem departe de copii (ca nu cumva să ne crească ei pruncii şi a lor educaţie să nu fie după reţetă – de parcă ar exista reţete potrivite creşterii unei fiinţe umane -), îi pensionăm înainte de vreme, ne astupăm urechile la strigătul lor, îi declarăm „fără discernământ”, ca să le luăm averea, îi lăsăm să moară de dorul nostru, aşteptându-ne în prag, sărutându-ne poza, hrănindu-se cu amintirea tinereţii. Ei nu mai înţeleg nimic din ritmul vieţii moderne (nici noi, deşi ne prefacem că ne adaptăm). Dinţii îi părăsesc. Picioarele şi mâinile nu-i mai ascultă. Văzul şi auzul nu le mai sunt bune. Partenerii de viaţă se sting. Prietenii le mor. Nu mai au loc pe nicăieri...

„În acea perioadă a familiei nedestrămate, nimeni nu se temea de bătrâni. Ei ne încântau copilăria prin poveşti şi cântece, permiteau alte schimburi afective decât cu părinţii. Noţiunea de estetică era şi ea foarte diferită şi nu apanajul tinereţii, ca în zilele noastre. Copilul mic putea atunci să considere plăcut un chip plin de riduri şi frumoase mâinile deformate de reumatism şi de muncă, deoarece ele erau semnul unei duioşii de-acum trecute şi mărturia unei comunicări gestuale. Pentru că n-am fost nepoţii bunicilor noştri, rămânem nişte copii mari atunci când ne dispar părinţii” [1].

Ce am putea face pentru vârstnici? Din capul locului, trebuie să ştim că ei nu cer prea mult. Am putea să-i căutăm, să-i ascultăm, să-i mângâiem, să-i îmbrăţişăm, să-i sărutăm, să le fim aproape. Am putea să le arătăm că ne pasă de ei...

De ce? Ne răspunde Ioana: „Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”. Să ne gândim câte lucruri ar fi făcut părinţii noştri pentru noi, pe când eram copii! De am fi fost bolnavi, ar fi mers întru a noastră vindecare până la marginile pământului. De şi-ar fi putut da viaţa pentru noi, ar fi făcut-o cu mare drag, fără nici o ezitare. Oare să nu fim datori să ne jertfim pentru ei, acum, când devin la fel de neajutoraţi precum eram noi, pe când ei s-ar fi dat pe ei înşişi pentru noi? Da, sunt de acord, unii bătrâni sunt mai agitaţi, mai revendicativi, mai curioşi, mai cu pretenţii de omniscienţă, conservatori, zgârciţi, pretenţioşi. Dar oare noi, tinerii, nu suntem la fel? Nici în ceea ce ne priveşte pe noi, nu ne plac toate lucrurile. De ce n-ar avea şi ei fixurile lor, toanele lor, dreptul la a greşi?

Din păcate, deşi ne e greu să admitem, cei care au de suferit din această îndepărtare a „moşilor” noştri de lângă noi suntem noi, tinerii. „Bătrânii există pentru a ne învăţa moartea şi a da un sens vieţii” [1]. Ne-am îngropat de vii bătrânii, crezând că astfel nu vom mai muri. Cu toate acestea, la rândul nostru, ne aşteaptă şi durerea şi decesul. Vom muri şi noi, chiar şi noi. Fără modelul lor, nu vom şti, însă, să murim frumos.

“Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea...” Şi, totuşi, nu e prea târziu, ca noi, tinerii, să le fim alor noştri aripi cutezătoare, iar ei, scumpii noştri bătrâni, să ne fie gând sfinţitor! Prin Cristos, Domnul nostru!

[1] Ieşirea din depresie – Dr. Dominique Barbier, psihiatru, psihanalist, preşedintele Asociaţiei Naţionale de Cercetări în psihiatrie din Franţa

Dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre

Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise?

*


Primii apostoli ai Învierii sunt femeile mironosiţe. Venite cu miresme la mormântul lui Isus, sunt întâmpinate cu vestea revenirii la viaţă a Domnului, fiind trimise la cei ce, curând, vor fi stâlpii pe mărturia cărora se va construi Biserica. De aceea, femeile acestea sunt apostoli ai apostolilor, cum frumos spune patristica. Cele trimise la cei trimişi. Acum mă duc cu gândul la atâtea şi atâtea femei care continuă să fie, pentru soţii, copiii şi părinţii lor, apostoli ai Învierii! Surorilor purtătoare de Cristos, continuaţi să lucraţi în acelaşi spirit cu cel al femeilor mironosiţe! Ele ieri, frăţiile voastre astăzi, împărţiţi mireasma Învierii într-o lume care nu cunoaşte decât duhoarea morţii în păcat şi în necredinţă!

Pe drumul spre Emaus însă, următorii care vor experimenta miracolul Învierii sunt doi tineri, ucenici ai lui Cristos, călătorind cu gândul la cele petrecute cu învăţătorul şi profetul lor. Peste aceasta, sunt tulburaţi încă de un zvon pe care l-au răspândit nişte femei neînsemnate, cum că Isus a înviat. Domnul Isus îi întâmpină, îi însoţeşte în pelerinajul lor, fără a-Şi dezvălui identitatea. Le răspunde tuturor nelămuririlor lor, explicându-le din Scripturile (pe care ei înşişi le cunoşteau foarte bine) tot ceea ce era cu privire la răstignirea şi Învierea Lui. Ajunşi la locul de popas, fascinaţi că acum înţeleg ce cunoşteau în slovă, Îl invită pe Cristos să rămână împreună cu ei, căci este spre seară şi ziua necunoaşterii aproape s-a sfârşit. La frângerea pâinii, Isus li Se arată. Era necesar să le lămurească toate îndoielile, înainte de a-Şi dezvălui identitatea. Era necesar să vadă cu mintea, pentru ca apoi să vadă cu ochii.

În încăperea ferecată, stau strânşi ucenicii, purtând în suflet imaginea celei mai mari dezămăgiri, cauzate de stingerea Domnului speranţei. Oscilează acum între temeri, îndoială şi credinţă, la auzul veştii aşa-zisei Învieri. Isus, cu trupu-I de slavă, pătrunde în refugiul lor, confirmându-le Învierea şi înviind, totodată, sufletele lor. Toma nu se află însă printre ucenici, iar atunci când revine cere dovezi palpabile ale Sfintei Învieri: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Cristos Se arată din nou, risipind îndoielile lui Toma cu dovezile solicitate de el pentru a crede.

Şi iată unde vreau să ajung! Cristos e viu, cu adevărat! Dar ce folos ar avea învierea Lui istorică, dacă n-ar deveni înviere personală? Cristos nu a venit în lume să schimbe istoria. El a venit să schimbe inimi. De aici, arătările Sale, pline de răbdare şi de tact, tuturor celor doritori să se mântuiască! Putea Cristos să Se arate în slavă, fără a le cerceta inimile, fără a-i face să-şi verse lăuntrul, fără să-i audă rostind grelele cuvinte ale necredinţei. Dar Isus nu-I bădăran, asemeni nouă, nici habotnic, nici egocentric. Chiar şi-n Înviere, respectă libertatea fiecăruia de a-L alege, în deplină cunoştinţă de cauză.

**


Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise? Meditând la toate învierile personale ale celor care L-au întâlnit pe Isus înviat, mi-a venit şi răspunsul. Morţile de martiri ale ucenicilor (apostoli) arată că primirea Celui Înviat nu transpune instant în Raiul lui Dumnezeu. Am fost învăţat, cu bune intenţii, că primirea lui Cristos înseamnă tămăduirea vieţii, în toate aspectele ei. Vulnerabilităţile dispar, bolile se vindecă, prilejurile de păcătuire se risipesc, căderile nu au loc, încercările nu mă ating. Însă...Isus nu mă vrea fericit aici, ci mântuit. Isus nu mă vrea client, ci iubit. Drumul Lui nu e deloc cel pe care, din impulsul cărnii, îl zugrăvesc anumite denominaţii: cu bufoni la amvon, cu rock în slujbă şi tresăltări extatice ale firii [1]. Primirea lui Cristos, Cel Înviat, înseamnă răstignire: dureri, lacrimi, sânge. Şi-n toată suferinţa crucii, bucuria comuniunii cu Cristos. Călătoresc ca pelegrin, printr-o viaţă grea, care, de fi-va în El, mă va conduce în eterna-I Sfântă prezenţă. Sunt întrebat adesea, de pacienţii care Îl întâlnesc pe Cel Înviat, dacă pot întrerupe medicaţia după convertire [2]. Le spun că se vor întoarce la aceeaşi viaţă, dar, de aici înainte, nu o vor mai traversa singuri. Iar a doua învăţătură este cea căreia Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române îi dădea glas, în Sfânta Săptămână abia parcursă: „dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre”. Dragostea Lui e cea care Îl face să Se retragă în dimineaţa păcatului primordial, când, bătând la porţile inimii lui Adam, nu mai găseşte loc pentru sălăşluire. Dragostea Lui e cea care Îl face să devină văzut doar la frângerea pâinii, la care e invitat să rămână. Dragostea Lui Îl face să Se limiteze la a bate doar la inima mea, deşi poate pătrunde şi prin uşa încuiată. Dragostea Lui îmi dă bucuria şi puterea de a fi altfel decât colegii mei de călătorie, deşi sunt om, ca ei, ca mine cel de dinainte de a-L întâlni. Şi, slăvit să-I fie Numele, dragostea Celui Înviat e spaţiul libertăţii mele depline, într-un trup şi într-o lume care mă vor rob, iar nu slobod.

[1] Deşi nu agreem stilurile de închinare ale anumitor creştini, trebuie să fim atenţi a nu nega că, şi în mijlocul lor, Cristos poate lucra. Desigur, trebuie susţinut adevărul, în cazul acesta relevat fiind de practica primilor creştini şi apoi de tradiţia liturgică a două milenii de existenţă. Orice cunoaştere însă, din partea noastră, ne responsabilizează pe noi la trăire intensă cu Domnul Isus şi la îngăduinţă faţă de fraţii noştri, greşiţi în anumite puncte, fiind conştienţi că ce avem bun nu vine de la noi, ci de sus, prin Cel care s-a îngrijit a ne da mijloacele necesare vieţuirii din belşug în El. Să nu folosim frumoasa revelaţie ca armă împotriva lor, ci să-i iubim, aşa cum noi iubiţi am fost ieri, pe când umblam în necunoaşterea voii Lui!
[2] Sunt cazuri în care convertirea, adânca experienţă a căinţei, mărturisirii şi întoarcerii din păcat, se soldează cu minuni în viaţa celui căit: vindecarea unor boli incurabile, fizice şi mentale, o familie binecuvântată, un serviciu bun. Aceste minuni sunt însă personale şi excepţionale, nereprezentând linia generală a vieţii tuturor credincioşilor. Ideea pe care doresc să o întăresc este aceasta: trebuie să-L căutăm pe Cristos pentru ce este El, nu pentru ce ne dăruieşte El!

Paştile noastre, spaima morţii

Cum sa-L intalnesc pe Hristos cel Inviat - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse
În camera mortuară, un unchi şi două mătuşi care nu s-au văzut de mult timp, discută în continuu. Scanez camera, îmi salut rudele, îndreptându-mă apoi spre o altă încăpere, ce i-a servit scumpei mele bunici ca locuinţă, o bună parte din viaţă. Trupul său era încă acolo... În casa ei, multe frumoase clipe am petrecut cândva! Mi-am amintit de rugăciunile ei pasionale şi consecvente, de focul într-o sobă veche şi de mirosul de lemn, de felul în care alergam, împreună cu sora mea, pe dealurile pline cu viţă-de-vie, pentru ca să dormim noaptea adânc, toţi de-a curmezişul patului de paie... Şi câte şi mai câte suveniruri avea să ne lase nouă, nepoţilor, o femeie atât de frumoasă la trup şi la suflet! După serviciul funerar, la masa ce a urmat, cineva se opreşte din şirul discuţiilor ocolitoare, de negare a morţii, punând întrebarea: "Oare mai e ceva după moarte?" Rapid primeşte şi un răspuns, din partea unui alt mesean: "Probabil, dar nu s-a întors nimeni de acolo, ca să ne spună..." Fals. S-a întors Cristos! Cristos a înviat!

Haideţi să pornim într-o scurtă incursiune în ceea ce priveşte dovezile ştiinţifice ale Învierii Domnului Isus! Şi mă rog Celui Înviat să ne dea tuturor puterea de a crede veridicitatea întoarcerii din morţi a Sa, întru mântuirea sufletelor noastre!

După ce a fost crucificat, în conformitate cu obiceiul iudaic, trupul Omului Isus a fost înfăşurat în pânză, aplicându-se peste aceasta o sută de măsuri de mirodenii şi uleiuri, amalgamate, sub forma unei paste vâscoase (Ioan 19, 39-40). Trupul, astfel pregătit, a fost depus într-un mormânt în stâncă, o piatră de două tone prăvălindu-se în faţă (Matei 27, 60; 16, 4). Mormântul era sigilat cu pecetea romană. Garda romană, formată din soldaţi care şi-ar fi pierdut viaţa de corpul Domnului Isus ar fi dispărut, păzea mormântul neîncetat.

A treia zi, trupul lui Cristos nu se mai afla acolo. Piatra era înlăturată, sigiliul rupt, soldaţii fugiţi.
Să fi greşit ucenicii mormântul, în sfânta duminică a Învierii? Nu, mormântul lui Cristos era sigur, pecetluit, sigilat, păzit. Iar dacă trupul ar fi fost în altă parte, evreii şi romanii nu s-ar fi dat înapoi nicicând să-l prezinte, contestând învăţătura periculoasă a "sectei creştinilor" care avea să se nască şi să le dărâme propriile crezuri.

Să nu fi fost Cristos mort, ci doar "în comă"? Gândiţi-vă cum ar fi putut un muribund, după ce a zăcut ore în şir pe cruce, cu răni care ar fi produs septicemie, deshidratat, tremurând, să treacă peste toate opreliştile de la gura despicăturii în stâncă, să se prezinte apoi tuturor ca înviat din morţi (nu ca un învins, demn de compasiune şi de jale) şi să atragă adorarea atâtor martori ai învierii?! În plus, cei ce L-au dat o dată la moarte, L-ar fi dat din nou, în taină, de astă dată.

Să fi furat ucenicii corpul Domnului? Speriaţii aceia care L-au părăsit pe Isus, fugind într-o parte şi-ntr-alta mâncând pământul? Înfricoşaţii care, de teama de a nu păţi şi ei ceva rău, fie L-au tăgăduit pe Învăţătorul lor, fie s-au închis într-o cameră bine ferecată? Oamenii aceştia trăiau cea mai cumplită tragedie psihologică... Şi unii cred că ar fi căpătat atâta forţă încât să depăşească toate obstacolele spre trupul Domnului!

Făşiile de pânză în care fusese învelit trupul Domnului erau aşezate cu grijă în mormântul gol. Se pare că au suferit o transformare extraordinară, pentru că acopereau un corp care trecuse din trup al putrezirii în trup al învierii. Dacă am lua în considerare doar acest element, al aşezării pânzei (şi nu al dispariţiei ei), s-ar dărâma toate ipotezele de mai sus.

Iar ucenicii, convinşi de realitatea învierii pentru că s-au întâlnit cu Cel Înviat, ieri fugari fricoşi, tăgăduitori şi plini de îndoieli, mâine, în noua eră, cea de după sfânta Înviere, vor suferi morţi de martiri (Petru, Andrei, Iacov, fiul lui Alfeu, Filip, Simon, Bartolomeu - crucificaţi, Matei şi Iacov, fiul lui Zebedei - omorâţi cu sabia, Ioan - exilat, Tadeu - ucis cu săgeţi, Iacov, ruda Domnului - ucis cu pietre, Toma - ucis cu lancea). Nimeni nu s-ar deda morţii de bună voie, decât dacă ar crede în Înviere!

Preaiubiţilor, moartea, iadul, dracii, nu se tem de un Cristos mort, ci de unul Înviat! De aici, atâtea teorii menite să pună la îndoială un crez în Învierea Lui care a înnoit faţa pământului!
Unde a fost duhul lui Isus, în timp ce trupul era în moarte? Ne spune sfântul apostol Petru: "pentru că şi Cristos a suferit o singură dată pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, deasemenea, mergând, a predicat duhurilor din închisoare..." (1 Petru 3, 18-19), "fiindcă pentru aceasta s-a vestit Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi potrivit oamenilor, după carne, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, după duh" (1 Petru 4, 6). Dacă aţi şti cât urăsc unii pasajele acestea, printre predicatorii lumii! Dacă aţi şti ce interpretări fantasmagorice dau unii simplelor şi curatelor învăţături! De ce nu suportă oare omul învăţătura sănătoasă, pierind cu Biblia în minte şi ducându-i şi pe alţii în rătăcire? Isus S-a coborât în Locuinţa morţilor, în Iad, Şeol, Hades. În locul în care Isus S-a coborât, mai prejos de toate adâncimile pământului (Efeseni 4, 9-10), existau oameni sfinţi, până la Cristos, care nu aveau acces la vederea Feţei lui Dumnezeu. În Infern însă, sfinţii nu stăteau în acelaşi locaş cu păcătoşii neconvertiţi (Luca 16, 22-26). Cristos se pogoară în locaşul drepţilor din Şeol, strămutându-i în Rai. Pentru că nimeni nu a văzut şi nu va vedea slava lui Dumnezeu fără Cristos Domnul! El e Calea, El e mijlocul, El e mântuirea şi-n afară de El nu e decât veşnica osândă! În Troparul de Paşti, după Liturghia Bizantină, stă aşezat acest frumos pasaj: "O mare linişte domneşte astăzi pe pământ, o mare linişte şi o mare singurătate. O mare linişte, pentru că Regele doarme. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi S-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci (...). El îl va căuta pe Adam, cel dintâi Părinte al nostru, oaia cea rătăcită. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva, prizonieră şi ea, El care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor (...). 'Eu sunt Dumnezeul tău, şi pentru tine am devenit Fiul tău. Scoală-te, tu care dormeai, căci nu te-am creat ca să stai aici înlănţuit în iad! Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit'."

Isus a zdrobit moartea, omorând-o cu propriile-i arme. Isus a luat cheile locuinţei morţilor din mâna celui care le avea în stăpânire (Evrei 2, 14). Isus ne-a trasat o Cale, singura neînşelătoare, singura perfectă, singura veridică, spre învierea noastră. Isus nu ne vrea pierduţi, sortiţi chinurilor veşnice, El ne doreşte mântuiţi! Să plângem pentru păcatele comise din prea multă iubire pentru sinele nostru, să îndrăznim să strigăm: "Isuse, iartă-ne, transferă asupra noastră îndreptăţirea dobândită prin crucificarea Ta pentru noi! Scapă-ne, ca să nu pierim!"

Să nu ne fie comemorarea pascală o sărbătoare a trupului, aşa cum urât avem noi, românii, obiceiul acesta! Să ne recunoaştem vina, să credem în răstignirea şi-n învierea Salvatorului nostru, să-I implorăm iertarea, să ne mântuim sufletele! Aşa doar murim şi noi, la rândul nostru, dar învingem!

Să murim învingători! Prin Cristos, Paştile noastre, spaima morţii!

Smerita înţelepciune

"- Să ştii că oamenii din biserica noastră sunt împotriva intelectualilor", îmi spunea dirijorul corului comunităţii ecleziale de care aparţin, el însuşi absolvent a două facultăţi, medic şi muzician talentat. Am cugetat asupra celor spuse... Desigur că oamenii din Biserica Creştină au avut păreri diferite despre intelectuali, adesea antagonice, în două milenii de tumultoasă existenţă. Şi desigur că pot fi adevărate anumite acuze aduse intelectualilor. Şi, ca în orice domeniu, înţelepciunea revelată nouă în Sfânta Scriptură ne poate lămuri în această privinţă.

Oare este creştinismul incompatibil cu intelectualitatea? Sfântul Pavel afirmă chiar, vorbind în numele Bisericii Primare, că nu sunt mulţi înţelepţi "potrivit cărnii", în felul lumii, printre credincioşi (1 Corinteni 1, 26). Lucru care ar trebui să ne ducă cu gândul la două chestiuni. Una ar fi că dintre primii convertiţi, cei mai mulţi erau oameni simpli, care nu au beneficiat de înalte studii la şcolile (am fi uimiţi să remarcăm cât de serioase) ale vremii. Cei mai mulţi. Erau şi intelectuali. Apoi, remarca "potrivit cărnii" ne arată că poate exista şi o altfel de înţelepciune decât cea intelectualistă, înţelepciunea duhovnicească, adică cunoştinţa şi priceperea practice şi operante în spiritul unei fiinţe trezite la viaţă de Domnul Cristos. Nu, sunt sigur că Isus iubeşte intelectualii, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Mai mult, e o galerie întreagă de oameni învăţaţi de care Dumnezeu S-a folosit în lucrarea Sa de mântuire a omenirii căzute şi de înnoire a tuturor lucrurilor după chip ceresc. Însuşi sfântul Pavel era un învăţat, "cu inimă de evreu şi cu minte de grec", după cum spun unii.

Şi totuşi, să fie oare puţină dreptate în cele afirmate împotriva intelectualilor de unii dintre confraţii noştri? Da. Vedeţi dvs., toate tainele celor văzute şi nevăzute îşi găsesc desluşirea în Cristos. Isus este revelat în Scriptură ca fiind Cel din care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile. E de ajuns să priveşti doar cerul înstelat, să miroşi crinul parfumat, să vezi cum din omidă iese un fluture liber să zboare, să asculţi o simfonie frumoasă, să urmăreşti păsărelele migratoare, cum ştiu ele să vină pe ale noastre meleaguri şi să plece spre ţări călduroase la vreme, împreună, alături de minunea de a exista tu însuţi, de a citi şi de a pricepe cele scrise aici, ca să realizezi că există un Creator care le-a rânduit pe toate înţelept. Apoi, apropiindu-te cu sinceritate de Dumnezeu, El îţi arată şi modul prin care le-a făcut şi le ţine în fiinţă, adică prin Cristos Domnul. Dacă omul ar fi înaintat pe această linie revelată a lui Dumnezeu, ar fi dobândit o cunoştinţă reală, autentică, veridică. Dar cum omul L-a exclus pe Dumnezeu din ecuaţia cunoaşterii, domnul veacului şi al celei mai mari părţi din omenire, marele înşelător, diavolul, a otrăvit cunoaşterea, oferind răspunsuri false. Iată de ce o bună parte a ştiinţei poartă emblema minciunii! Iată de ce teoriile ştiinţei se schimbă de la o zi la alta, dovezi aşa zis ştiinţifice le anulează pe cele existente! Pentru că înţelepciunea lumească a închis porţile revelaţiei autentice. A spus că nu există Creator, că toată creaţia e rezultatul întâmplării. Că Dumnezeu e acel substitut la nevoile omului şi că dorinţa de apropiere de El ţine de aspiraţia după Absolut. Mulţi oameni de ştiinţă autentici gândesc că această teorie a întâmplării e o contradicţie în termeni, că sfinţii sunt schimbaţi într-adevăr şi nu trăiesc doar iluzia transformării lăuntrice, că absolut orice nevoie îşi are un echivalent în lumea reală şi că fără un Absolut nici nu s-ar discuta relativul. E o cursă în care cade cel care crede că are o cunoştinţă mai mare ca a altuia. Cu precădere, pică în aceasta intelectualul mediocru, adică cel care consideră că, dincolo de a lui ştiinţă, nimic nu este. Adevăratul om de ştiinţă, chiar în necunoaştere de Dumnezeu, îşi dă seama că există întotdeauna "un dincolo" de înţelepciunea sa. Şi tocmai acest "dincolo" îl conduce la descoperirea lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă aţi observat, mândria e întotdeauna felul de exprimare al pseudovalorilor, al mediocrilor şi al proştilor. Adevăraţii înţelepţi ai lumii noastre sunt smeriţi.

În acest punct, se vede clar că avem în faţă doar două feluri de înţelepciune: înţelepciunea drăcească, lumească, umanistă, seculară şi înţelepciunea duhovnicească, divină, revelată, cristică, umilă, smerită. Astăzi, creştinismul duce lipsă de înţelepţi spirituali, dar e suprasaturat de înţelepţi drăceşti. Dacă mulţi "cărturari" din Biserică, autointitulaţi creştini, pun la îndoială existenţa lui Dumnezeu în Sfântă Treime, întruparea sau învierea lui Dumnezeu Fiul, existenţa sfinţirii sau chiar a minunii, în sine, e pentru că ei cunosc într-un fel firesc slova revelaţiei divine, dar nu-i înţeleg spiritul. În altă ordine de idei, nu e nici o mirare că primele puncte misionare creştine sunt astăzi fortăreţele religiilor păgâne, creştinismul însemnând, înainte de orice, întoarcerea omului la Dumnezeu prin Cristos; el nu e un set de norme de abstinenţă de la păcat, ci putere de conştientizare şi de luptă cu păcatul; el nu e moştenire socio-culturală sau familială, ci alegere bine consimţită, deplin informată şi absolut liberă a lui Cristos.

Atunci când ne hotărâm să-L urmăm pe Domnul Isus, deschidem în noi drumul dezvoltării înţelepciunii duhovniceşti. Deşi, primordial, acest fel de înţelepciune are de-a face cu relegarea noastră de Dumnezeu, Dumnezeu începe să dezvolte înţelepciunea noastră în toate domeniile vieţii. Oameni simpli, abia cunoscători ai literelor, reuşesc să citească Scriptura regulat, o mai şi înţeleg, după care ajung să lectureze şi să judece orice carte. Părinţii care-L au ca Tată pe Dumnezeu sunt, pentru copiii lor, psihopedagogi de neegalat. Evreii şi creştinii sunt cei mai înţelepţi în ale lor slujbe (şi eu cred că avem nevoie, ca şi credincioşi, să ne lăsăm mai mult prelucraţi de Dumnezeu în a fi cei mai buni în toate, implicit în ale noastre profesii).

Oh, dar prea mult lucrăm firesc cu chestiuni suprafireşti! Oh, dar prea uşor folosim cunoştinţele noastre despre Cristos în a-i secera pe cei necunoscători de El... Prea lesne îi desconsiderăm pe cei mai puţini pricepuţi în ale lor slujiri... Prea uşor căutăm elemente în învăţătura noastră religioasă ca să ne arătăm mai deştepţi, mai sfinţi, mai "în Cristos", mai îndreptăţiţi să primim şi să nu dăm... Unde şi cum suntem noi? Undeva "prea sus" pentru a fi ridicaţi de Dumnezeu, "prea curaţi" pentru a fi spălaţi, "prea înţelepţi" pentru a fi învăţaţi cuvintele vieţii. Înţelepciunea smerită va şti să se plece mereu, să-şi recunoască permanent sărăcia, să stea la picioarele lui Isus, sorbindu-I vorbele, să-I atingă cu temere şi din spate poala hainei, să nu se ridice pe sine, ci mai degrabă să condamne eul. Smerita înţelepciune va dori să stea la sânul Domnului Isus ca o mioară conştientă de pornirea rătăcirii de turmă, coborând doar pentru a le arăta cu gingăşie şi delicateţe suratelor mai mici că cel mai cald locşor e braţul Păstorului şi cea mai dulce păşune e în Grădina Lui. Chemarea la înţelepciunea Lui are de-a face cu noi, cu tine şi cu mine, indiferent de cât de şcoliţi sau neşcoliţi, intelectuali sau neintelectuali suntem. Căci, înainte de orice, smerita înţelepciune ţine de raportarea noastră, a fiecăruia în parte, la Domnul Cristos, Înţelepciunea lumii!

Diplomaţia toporului

"Eram la aeroport, în Sibiu...", îşi începe povestirea Betty, o consilieră de origine canadiană, venită în România pentru a pregăti formatori în psihoterapia creştină. "În jurul meu, oameni foarte grăbiţi. Se împingeau, se apostrofau... Eu căram două bagaje voluminoase şi foarte grele. Cu amabilitatea mea, de sorginte socio-culturală, mă dau la o parte, lăsându-i pe toţi ceilalţi, din spatele meu, să treacă. Nici unul nu a trecut. Se făcuse o coadă imensă şi toţi cei care-mi urmau mă priveau ca pe o extraterestră. Nici un român nu se aştepta ca eu să îi cedez trecerea, deşi gestul acesta nu e cu nimic ieşit din comun în ţara în care trăiesc".

Oridecâteori îmi imaginez scena, mă apucă râsul. Ce şi-au spus bieţii călători "românaşi" când au zărit o doamnă singură, cu bagaje enorme, oprindu-se, zâmbindu-le tuturor şi dându-le ocazia să-şi potolească mânia nerăbdării ajungând mai repede la destinaţie? Foarte mulţi români, plecaţi în Occident, se întorc cu declaraţii laudative, privitoare la amabilitatea străinilor. Relaţiile dintre oameni sunt guvernate de alte reguli, ale colaborării, respectului reciproc, toleranţei. De la aeroport şi până la gazdă, eşti întâmpinat de zâmbete, cuvinte călduroase, atitudini prietenoase. Mai mult, e mai important pentru un occidental să fii amabil, dacă vrei un loc bun de muncă, decât să cunoşti foarte bine ceea ce vei face. Şi asta, spun ei, pentru că se pot dobândi cunoştinţe uşor, bunul simţ şi diplomaţia foarte greu. Sociologii pun ostilitatea neamului nostru pe seama regimului de tristă amintire, când erai suspectat neîncetat şi pretutindeni. Au trecut însă ani de când comunismul nu mai e la putere, dar rănile în mentalitatea colectivă românească persistă. Şi culmea, intelectualitatea stă la fel de prost la capitolul amabilitate, precum stau cei care, din variate motive, nu au avut acces la educaţie.

Ce înseamnă însă amabilitatea? Blândeţe, bunătate, politeţe, serviabilitate, iată câteva definiţii!
Într-o primă instanţă, amabilitatea are de-a face cu modul nostru de relaţionare la alţii. Cel mai uşor, ne putem monitoriza diplomaţia, punându-ne în locul celorlalţi şi întrebându-ne apoi dacă ne place ce vedem, ce auzim, ce simţim, ca reacţii la al nostru comportament. Recunosc că doar de puţine ori am făcut acest exerciţiu şi de fiecare dată nu mi-a plăcut ce am văzut la mine. O mutră acră, amărâtă, apăsată, replici expeditive, simţăminte de îngâmfare şi, implicit, de devalorizare a altora, evitare, izolare ş.a. sunt adesea singurele lucruri pe care le ofer celor cu care îmi împart contemporaneitatea. Domnul Cristos, printre oameni, nu a fost aşa. El era blând cu cei care Îi făceau răul, disponibil pentru oameni la orice oră din zi şi din noapte, găsind potenţial în fiecare fiinţă cu care intra în contact, focalizând mereu atenţia celor care-L apreciau asupra Tatălui Ceresc şi nepăstrând nici un gând de admiraţie pentru Sine.

Apoi, amabilitatea înseamnă deschidere pentru cei în nevoie. Eram în tren când doi domni, ocupanţi ai locurilor din faţa mea, vorbeau despre creştinii practicanţi în termeni nu tocmai favorabili. "I-am cerut vecinului meu, ăluia religios, un topor. Nu a vrut să-mi dea. Ba chiar mi-a spus tăios: 'Du-te şi-ţi cumpără!'" Creştinul nostru nu avea să-i ofere un topor, de folos în gospodărie, dar avea să-i vorbească utilizând amabilitatea toporului, ca să-i amărască sufletul. Dacă aţi sta să ascultaţi cele spuse de oameni la adresa creştinilor practicanţi, aţi fi uimiţi să recunoaşteţi că multe sunt acuzele şi nu puţine sunt adevărate. La un moment dat, după convertire, m-am îndepărtat atât de tare de toţi nepracticanţii în nevoie, încât mi-a fost groază de mine. Şi pericolul acesta este unul real. Sunt sigur că apropiere de Isus înseamnă şi deschidere spre semeni. Avem atâtea lucruri pe care le putem dărui celor de lângă noi! Cristos e Totul pentru absolut orice nevoie. Lumea e un câmp arid care strigă neîncetat la Dumnezeu, cerându-I lucrători. Iar de ne cuprinde scârba de omul căzut în păcat, indiferent de natura pătimirii, să ne amintim două lucruri! Primul este acela că nu avem nici un merit noi, dacă suntem în altă stare. Stăm în picioare datorită harului şi îndurării Domnului Isus, care a crucificat natura noastră păcătoasă, la Golgota. Iar al doilea lucru este că noi suntem instrumentele vindecării lui Cristos, pentru oamenii bolnavi de păcat. De unde să audă despre Cale, dacă noi abia îi înghiţim pe cei care sunt parte a confesiunii noastre, darămite pe cei care nu vor să ştie de Isus? De unde să cunoască Adevărul care să-i facă liberi, dacă noi trăim credinţa de parcă am fi întemniţaţi ai lui Cristos şi nu eliberaţi de El? De unde să ştie că există Viaţă în Cristos, dacă nouă nu ne pasă de necesităţile cele mai simple ale vieţilor lor? Un evanghelist spunea că, atunci când un om e înfometat, dă-i întâi să mânânce şi apoi vorbeşte-i despre Cristos. Oare câţi sunt în nevoi chiar lângă noi, în trebuinţe a căror împlinire, pe noi, nu ne-ar costa nimic, dar pe ei i-ar face receptivi faţă de mesajul mântuirii sufletelor lor?!

În sfârşit, amabilitatea poate deveni o trăsătură a caracterului nostru duhovnicesc. Oh, ce frumos ar fi să se enerveze soţia şi, în loc să-i răspunzi cu aceeaşi monedă, să-i vorbeşti pe un ton calm, duios, blând! Ce frumos ar fi dacă al tău copil, greşind din nou, ar găsi la tine o mustrare plină de bunătate şi o expresie clară a faptului că-ţi pasă de el şi că-i doreşti doar binele! Ce frumos ar fi dacă părinţii tăi ar găsi casa curată, atunci când vin de la serviciu, şi pe masă o felicitare pe care să le scrii cu mânuţa ta că îi iubeşti! Ce frumos ar fi dacă, preot fiind, ţi-ai începe predica spunându-le enoriaşilor cât de mult ţii la ei şi cât de valoroşi sunt ei pentru parohia ta! Ce frumos ar fi dacă ţi-ai opri păstorul sufletesc şi i-ai da o sfântă îmbrăţişare! Ce frumos ar fi dacă i-ai dărui vecinului tău câteva din bucatele tale, în loc să-ţi umflii câinii, şi aşa obezi! Avem o şansă, prin prisma faptului că suntem români: amabilitatea ne poate veni neîntinată de la Cel care este Dătătorul ei. Şi această blândeţe, total opusă diplomaţiei toporului pe care o manifestăm noi, mulţi dintre români, o dată internalizată, poate schimba dacă nu societatea noastră, măcar pe cei din imediata noastră apropiere.

Impulsivul Moise a trebuit să fie dus patruzeci de ani în pustie pentru a învăţa diplomaţia. Păstor la oi. Şi oile nu sunt ele prea disciplinate, pentru că nu sunt dotate în ceea ce priveşte ascultarea. După patruzeci de ani la munca de jos, Moise devine cel mai blând om de pe faţa pământului. Aşa e şi cu vieţile noastre. Dacă Dumnezeu a hotărât să avem un şef mai dur, s-ar putea ca scopul să fie acesta, de a învăţa amabilitatea. Dacă îngrijim, în ale noastre cămine, rude bolnave şi nesuferite, poate că lecţia pe care trebuie să ne-o însuşim este blândeţea. Dacă trăim printre oameni pe care nici măcar studiile nu-i cizelează, ba din contră, îi înrăiesc, se prea poate să fim chemaţi la a vieţui pe culmile înalte ale diplomaţiei, devenind modele de inspiraţie pentru cei de lângă noi. Şi chiar de nimeni nu ne va mulţumi vreodată pentru că suntem blânzi, buni, serviabili, generoşi, nu e nici o pierdere... "Totul e între noi şi Dumnezeu. Nu a fost niciodată între noi şi ei, oricum" (Maica Tereza de Calcutta).

Mentorarea este un act de credinţă

„Un profesor influenţează pentru veşnicie;
el nu poate spune niciodată unde se opreşte influenţa sa.”
– Henry Broke Adams


Vroiam să dau la medicină. La chimie mă descurcam foarte bine, dar nu ştiam boabă de biologie. Mulţi mi-l recomandaseră pe profesorul X, pentru pregătire extraşcolară, chiar dintre ai dumnealui colegi de breaslă. Aceasta era ziua emoţionantă a întâlnirii sale. Un bătrânel cu o figură simpatică, cu zâmbetul până la urechi, îmi întinde mâna, spunându-şi numele. Domnul în vârstă nu-mi prezenta deloc încredere. Deloc. „-Auzi, tu ştii ceva anatomie?”, mă întreabă. Cred că m-au trecut toate transpiraţiile. „-Nu prea!” „-Nu-i aşa. Sunt sigur că ştii.” Îmi pune apoi una dintre cele mai uşoare întrebări din anatomie. Ştiu. „-Vezi? Cum poţi spune că nu şti? Ba ştii chiar foarte multe...” Aşa a decurs prima întâlnire cu profesorul meu. După aceea, era o minune să poţi petrece câteva ore pe săptămână în prezenţa sa. Te făcea să te simţi bine, important, deosebit, învingător. Iar rezultatele nu au contenit să apară. Au trecut anii şi, pe când facultatea era pe sfârşite, un alt mentor avea să-mi cucerească pe deplin aprecierea. O doamnă psihoterapeut cu o mare sensibilitate şi o sublimă empatie. Încă de la primul stagiu m-a remarcat, spunându-mi hotărât: „-Trebuie să faci neapărat psihiatria. Ţi se potriveşte ca o mănuşă”. În vară, geanta pe care o duceam acasă era plină de cărţi de psihiatrie şi de psihoterapie. Îmi luasem în serios încurajarea. Desigur, mulţi alţii mi-au fost (şi îmi sunt şi azi mentori), profesori care nu au lucrat doar cu concepte sau fenomene, ci au muncit pentru noi, ai lor discipoli, cu deosebit respect, anticipând succesul nostru şi mediind în noi transformarea spre biruinţă.

M-am gândit la aceste lucruri în timp ce citeam un alt best-seller al neurochirurgului de succes, Ben Carson. Interesant este faptul că, prin clasa a cincea, Ben era codaşul şcolii. Într-o zi, mama îi spune grav: „-Eşti deştept, Bennie! Tu poţi să faci orice vrei!” Apoi, mama se gândeşte şi la un plan de atac: doar două emisiuni la tv şi două cărţi împrumutate de la bibliotecă şi citite, acesta fiind programul pe săptămână. Un profesor de ştiinţe ale naturii îl laudă în faţa clasei pentru că e singurul care ştie, pe baza cărţilor pe care acum le citeşte cu sârguinţă, să deosebească o rocă de alta: „Elevi, aceasta este o informaţie extraordinară... Sunt foarte mândru să-l aud spunând asta.” Din cel mai slab elev, Ben devine cel mai bun al şcolii şi apoi al liceului pe care îl urmează. Apoi, la vârsta de doar treizeci şi trei de ani, Ben Carson e deja şeful secţiei de neurochirurgie infantilă a unui spital renumit şi binefăcătorul multor trupuri prin miraculoasele-i intervenţii chirurgicale efectuate.

Mama lui Ben era aproape analfabetă. Căsătorită de tânără cu un pastor apostat, care avea o viaţă dublă, o altă soţie şi alţi copii, rămasă apoi singură, cu doi copii, lucrând din greu pentru creşterea şi dreptul la educaţie al pruncilor săi, Sonya Carson nu avea nici un atuu pentru a deveni cuiva mentor, darămite copiilor săi, care, cu toată lenea în studiu, tot erau mai informaţi decât ea. Şi totuşi, această femeie de culoare, modestă în toate, dar iubitoare de Cristos, avea să îi împingă pe fiii săi pe cele mai înalte culmi ale succesului. Prin ce? Prin faptul că a crezut în ei. Pentru Ben, a sa mamă devine primul şi cel mai important mentor din existenţa sa.

Poate că, iubiţi prieteni, mentorii nu sunt oameni extraordinari, cunoscători peste medie ai tainelor lumii acesteia, ci, pur şi simplu, oameni care cred în oameni. În lumea spirituală, un astfel de mentor desăvârşit găsesc în sfântul Pavel. Este uimitor să constaţi cu câtă încredere le vorbeşte el tuturor celor aflaţi sub a lui păstorire, chiar de multe erau motivele de rătăcire ale creştinilor şi atunci, în Biserica Primară: „Vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma...” (Romani 1,7a), „mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna, cu privire la voi...” (1 Corinteni 1, 4a), „şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită...” (2 Corinteni 1, 7a), „nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele” (Efeseni 1, 16), „mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez despre voi” (Filipeni 1, 3). Şi cât de multe pricini de încurajare găsea „profesorul” Pavel pentru „elevii” săi! Şi cât de multe cuvinte de îmbărbătare avem nevoie şi noi să auzim, astăzi, de la ai noştri părinţi, profesori, preoţi, mentori.

Unul dintre prietenii mei, acum stareţ al unei mănăstiri timişorene, obişnuia să-mi spună: „-Suntem alături, în cruce şi înviere! Împreună, vom birui!” Cuvintele lui, alături de disponibilitatea sa de a mă asculta şi sfătui necurmat, îmi sunt şi acum imbold de a merge mai departe pe calea credinţei. Şi, când privesc la acest bun prieten ca la un mentor, văd în el o dublă credinţă: o credinţă în Dumnezeu, care are putere să transforme, şi o credinţă că omul iubit, discipolul, se poate pleca în închinare înaintea acestui Dumnezeu, golindu-se de slăbiciunea sa şi primind putere divină de biruinţă. Căci, până la urmă, preaiubiţii Domnului Isus, mentorarea este un act de credinţă.

Frica de fiu

Sunt uimit să văd în casele multor oameni televizor în bucătărie. Sunt aparate TV în toate camerele, inclusiv în cele ale micuţilor care abia gânguresc, dar acum se răspândeşte, ca molima, moda aceasta a aparatelor TV în bucătărie. Amesteci în ciorbă, tragi cu ochiul la TV, stai la masă cu „plicticoasa ta familie”, dar urmăreşti şi topul muzical. De unde s-a pornit? La un moment dat, televizorul alb-negru nu a mai fost bun, aşa că am trecut la cel color, de provenienţă rusească. Dar e prea greu efortul să faci întuneric în cameră, căci altfel nu poţi vedea mare lucru, motiv pentru care ne-am luat un altul, de la vestici. Se dezvoltă industria şi românii produc, în tiraj industrial, cele mai bune televizoare. Aşa că ne luăm şi noi unul „românesc, da’ bun, frate”. S-au deschis mall-urile şi, stând la coadă, am zărit un televizor plat, cu tubul de dimensiuni foarte mici. „Ce bine ar sta pe biroul din sufragerie! Nu ne-ar mai ocupa atâta spaţiu!” Şi ne-am luat şi din ăsta. Plus un abonament la un furnizor de posturi TV, că doar de asta are atâtea canale televizorul! Am început să urmărim întâi programe educative, apoi divertisment şi acum urmărim orice. Ne gândim la filme, actori, cântăreţi, prezentatori, în tot locul: vorbim de ei la serviciu, le cântăm melodiile la duş, îi admirăm cu un ochi, când facem salată. Am început dorind un capriciu, treptat am pierdut orice motivaţie şi azi nu ne mai imaginăm viaţa fără el. Mai mult, ne temem că nu ne vor ajunge banii pentru a le lua şi copiilor unul pe măsura celor ale colegilor lor de la şcoală. Uneori, ne cuprinde teama că nu e prea bine să ne uităm atât de mult, că nu mai trăim cam de multişor ale noastre vieţi, ci pe-ale altora, ireale şi artificiale. Dar ne revenim repede, cu un program „de calitate”. Poate că nu e chiar aşa de rău.

Ştiu că e greu să-mi suportaţi ironia! Şi mie mi-e uneori! Nu vreau să ţin nici o prelegere împotriva televizorului. Nu sunt contra urmăririi inteligente a programelor TV, deşi, personal, nu am televizor. Vreau să vorbesc despre „frica de Domnul” şi mi-a fost teamă să încep reflecţia mea cu o ilustraţie mai dură, mai sumbră, mai urâtă, pentru a vorbi despre primul fel al temerilor, „frica mâniei” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Luca 12, 16-21. Un om are un ogor. Obţine o recoltă bogată şi îl cuprinde teama: „Ce voi face cu noul rod? Va încăpea el în hambarele pe care le am? Oare nu trebuie să-mi construiesc altele, mai mari?” Oh, iubiţi prieteni, de astfel de temeri suntem şi noi prea lesne şi prea îndelung cuprinşi. Ea vine, cum spune tot sfântul, din „îndumnezeirea creaţiei”, din faptul că am făcut din mijloace, scopuri în sine. Aceste temeri nu ne duc niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, ci ne aruncă într-o acerbă căutare a plăcerilor firii, făcându-ne să ne înspăimântăm permanent că nu avem destul şi că nu putem obţine acest „destul”.

Dar când ne întoarcem privirile către Isus şi credem tot ceea ce El a spus în Sfintele Scripturi, despre El, despre noi, despre oamenii toţi, în noi începe să înceteze o temere a firii şi să se dezvolte „teama de Domnul”. Frica începătoare îl percepe însă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al dreptăţii, al adevărului, al justiţiei. Atunci când greşim, această frică duhovnicească de început ne va aminti despre judecăţile Domnului şi despre pedeapsa care însoţeşte fiecare a noastră cădere. E frumoasă această frică. La începutul Căii. Problema cea mare e când ea se cronicizează. Când oameni maturi, de mult cunoscători ai celor sfinte, nu trec mai departe, spre celălalt tip de teamă duhovnicească, ci rămân la fel. După ani buni de umblare cu Cristos, încă se mai poticnesc în decolteul, lipsa de batic sau de pălărie a surorii lor în Domnul, de blue-jeanşii tinerilor sau de brăţările acestora, de preotul mai reformist, care „exagerează vorbind de iubire”. De ar fi ei predicatori, ar tăia în carne vie, le-ar spune permanent oamenilor că dacă nu se supraconvertesc, ajung frigărui pentru demoni. Oh, şi ce plastic ar descrie ei Infernul! Abundenţa celor la care această teamă este cronicizată, în Biserică, va face ca această Cale, care este Cristos, să fie încărcată cu poveri, să fie cu mult mai strâmtă decât Şi-a închipuit-o Însuşi Cristos. Mai mult, acest fel de viaţă, cu o temere permanentă de pedeapsă, este adusă şi în familie, făcându-l pe părintele justiţiar tiran, iar pe copii, robi depresivi, nu de puţine ori sfârşind în suicid. Partenerul de viaţă va încerca mereu să-l mulţumească pe celălalt, dar nu va reuşi niciodată. Standardele vor fi ridicate mereu. Iar copiii vor avea fie cariere strălucite, fie vor respinge radical orice ţine de valorile părintelui dictator. Şi de vor reuşi multe, vor avea constant impresia că nu e de ajuns. De nu vor reuşi nimic, vor crede că nu sunt buni de nimic, aşa cum părintele le-a reproşat adesea. Cunosc astfel de familii în Biserică. Oameni de vază ai comunităţii ecleziale. Aparent, sunt foarte evlavioşi. În familiile lor, domnesc depresia şi anxietatea. Iar în adâncul lor, vieţuieşte teama de pedeapsă... Şi o compulsivă încercare de a-L mulţumi pe Cristos... Pentru ei, Cristos e Stăpân şi ei robi. Atât.

Şi iată cea mai frumoasă treaptă a „fricii de Domnul”, frica de „fiu”. Vă aduceţi aminte pilda „tatălui primitor”, sau a „fiului risipitor”? Luca 15. Un tată avea doi fii. Cel mic îşi cere averea şi pleacă departe. Doborât de patimi, rămas fără resurse, îşi vine în fire, îşi aminteşte cât de bun e tatăl, chiar şi cu robii săi, şi porneşte aspirând măcar la dragostea de stăpân a părintelui său. Ce surpriză însă! Tatăl îl aşteaptă cu mare emoţie, cu mare încredere că se va întoarce. Inima lui a rămas mereu legată de fiul său. A continuat să-l iubească, în ciuda răzvrătirii sale. Şi îl zăreşte de departe. Dă poruncă a se pregăti toate cele necesare primirii regeşti a fiului. Şi fiul acesta realizează că, deşi îşi ştia tatăl, nu îl cunoştea cu adevărat. Avea să descopere în el o altă iubire. Preaiubiţii mei prieteni, aşa e Tatăl Ceresc! El e Domn, dar şi iubire. El e Stăpân, dar e şi Tată. Parabola noastră se încheie. Dar se continuă cu fiecare dintre noi, în parte. Oridecâteori ne vom apropia de Dumnezeu, vom descoperi în El „o altă iubire”. Şi dincolo de iubire, o altă iubire. Şi aşa ne vom lecui noi de păcatul nostru şi ne va fi lehamite de el, descoperind iubirea Tatălui din ceruri, harul şi pacea Domnului Isus şi părtăşia Duhului Sfânt. Din iubire în iubire să mergem mereu, cu frica sfinţilor, cu frică nu de pedeapsa Iadului, ci cu frică a nu-L supăra pe Mirele sufletului nostru, Isus Cristos, pe care Îl iubim!

Unde suntem noi? Suntem cuprinşi de teama firescului, căutând împlinire în plăceri pământeşti? Ne e teamă de Stăpânul nostru, de pedeapsa ce poate veni asupra noastră în urma neascultării de poruncile Lui? Sau avem o teamă de fiu, descoperind permanent un Dumnezeu al iubirii şi îndrăgostindu-ne de al nostru Tată? Iar dacă suntem răniţi prea mult de felul de percepţie sectar al lui Dumnezeu de către cei din jurul nostru, să nu uităm să le arătăm noi, cei care ne înscriem să descoperim şi să trăim iubirea, cum se iubeşte cu iubire din Dumnezeu! „Tată, mamă, nu mi-aţi spus niciodată că mă iubiţi! Şi poate că nu e vina dvs., uneori ducem mai departe tipare greşite de viaţă, din generaţie în generaţie. Vreau să vă spun că am descoperit Iubirea! Această Iubire m-a făcut să opresc strigătu-mi mut după dragoste şi să vă spun astăzi că vă iubesc!” „Dragul meu soţ (draga mea soţie), am găsit Iubirea şi vreau să te iubesc cu iubirea aceasta cea nouă, din inima mea!” „Dumnezeul meu, e prima dată în care îmi dau seama că sunt fiu. Te iubesc, Iubitorule de oameni, şi vreau să încep această mirobolantă aventură a descoperirii şi a trăirii iubirii din Tine!”

Nu uitaţi, apropiindu-ne de Dumnezeu ca fii ai Lui, vom fi surprinşi mereu că dincolo de iubire e o altă iubire!

„Inepuizabilă şi mereu proaspătă Iubire, slavă Ţie! Sătul sunt de teama pentru cele ale firii! Prea mult zăbovit-am în teama de pedeapsă! Învaţă-mă a mă apropia de Tine cu teama de a nu tulbura cumva relaţia mea cu Tine! Învaţă-mă a face din lucrurile pe care mi le-ai dăruit o slujbă a mulţumirii! Învaţă-mă a mă teme frumos de Tine, la acest început al dedicării mele! Şi condu-mi barca vieţii mele în Tine spre limanul dragostei, Tu fiindu-mi Tată, eu fiindu-ţi fiu, într-o liturghie cosmică care să nu aibă hotar sau sfârşit!”