Cu ceva timp în urmă, am făcut o vizită unor vecini, soţ şi soţie. El s-a ales, în urma unui accident vascular cerebral, cu o hemiplegie stângă, afecţiune care-i limitează mult mobilitatea şi care o transformă pe soţie într-un asistent social permanent. După chestiunile medicale, centrul discuţiei s-a mutat în domeniul credinţei. Din pricina invalidităţii, nici unul dintre ei nu are posibilitatea de a merge la biserică. Sfânta Scriptură era pe masă şi un întreg perete era acoperit aproape integral cu icoane. "Un singur cusur avem", îmi spun ei. "Nu vorbim cu un vecin". Şi, pentru a-mi opri orice pledoarie înspre iertare şi împăcare, îmi zic că a încercat şi preotul să-i convingă să acorde iertare, dar nu a avut sorţi de izbândă.
Am plecat de acolo cu un gust amar. Memoria mea involuntară a fost răscolită, ieşind la iveală un personaj pe care l-am putut ierta cu greu pentru răul pricinuit. Profesorul meu de matematică din liceu avea obiceiul să-şi reverse asupra mea ansamblul de remarci ironice, în faţa colegilor mei. Imaginea lui m-a urmărit multă vreme după terminarea liceului şi sunt sigur că Domnul Isus este cel care a reuşit să-mi schimbe azi atitudinea faţă de el.
Iertarea celuilalt este unul dintre lucrurile care condiţionează propria noastră iertare. Rugăciunea domnească leagă izbăvirea de greşelile noastre de iertarea pe care noi o oferim celor ce ne greşesc.
Astăzi suntem mai departe de a acorda iertare decât am fost vreodată, de la prima etapă a Creaţiei umane încoace. Suntem prinşi în trafic în zori şi, în loc să-l binecuvântăm pe cel care ne iese în faţă, îi adresăm cele mai urâte cuvinte din vocabular. Ne calcă cineva pe picior la coadă la farmacie, îşi cere scuze, poate chiar îi răspundem arătându-ne zâmbăreţi, dar suntem mâniaţi la culme. Ne vorbeşte şeful pe un ton autoritar şi am vrea să-l punem la punct în momentul următor. Dar dramele reale se scriu avându-i ca protagonişti pe membrii familiei. Fraţii se judecă între ei pentru moştenire. Cu fiecare înfăţişare la Curtea judecătorească, iertarea devine o cale din ce în ce mai îndepărtată. Copiii cresc cu resentimente faţă de părinţii lor, devin la rândul lor părinţi, reluând acelaşi scenariu de viaţă sau inversând malefic tiparul lor educaţional.
Cu toţii ne găsim într-o ipostază sau alta. Neiertarea este fie un eveniment izolat, fie un stil de viaţă. Unii specialişti spun că ar trebui să scoatem din vistieriile sufletelor noastre întreg arsenalul de porniri negative pe care le avem pentru ceilalţi. Ei numesc asta "comunicare", având ca şi consecinţă firească "eliberarea". Îi pot spune celui care mă calcă pe picior: "Vezi pe unde mergi, orbule!" Şefului meu posac îi pot face un brânci, urmat de replica pe care de mult doresc să i-o dau: "Abia aştept să-ţi iau locul!" Părinţilor le pot aduce aminte că educaţia mea nu e sincronă cu modelul trasat de normele Uniunii Europene. Fraţilor mei le pot cere partea lor de moştenire, pentru că primeau mai multe bomboane atunci când eram copii şi acum e dreptul meu să-mi iau revanşa. Oricât de nerealiste ar părea exemplele acestea, cumulate, întâmplări asemeni lor construiesc în noi temple ale neiertării. Pot face aşa cum mă învaţă experţii veacului, dar... Reacţia mea negativă va stârni în ei reacţii negative. Şi noile lor reacţii îmi vor furniza resurse pentru cele mai murdare simţiri. Tensiunea nu se va stinge, ci se va amplifica.
Este o reclamă la TV în care o tânără, candidată pentru titlul de miss, este întrebată de prezentatorul concursului ce crede că ar trebui făcut pentru o lume mai bună. Ea răspunde sigură pe sine: "Comunicarea este răspunsul." Motiv pentru băieţii prezenţi în sală să schimbe puţin sensul spuselor fetei, în folosul lor, iar pentru cei care au conceput reclama, prilej de a transmite un mesaj clar şi concis. Sunt de acord că trebuie să comunicăm mai mult. Dar fundamentul comunicării trebuie să fie iertarea. Pe iertarea acordată celui care ne stă în faţă putem clădi o relaţie interpersonală care să conducă apoi, din aproape în aproape, la pacea şi înţelegerea umanităţii.
Suntem în perioadă Adventului. Teologia augustiniană vorbeşte de trei Adventuri importante. Un Advent istoric, împlinit prin venirea Domnului Isus din sânul Sfintei Treimi în lumea noastră păcătoasă. Un Advent personal, atunci când Domnul Cristos poposeşte în inimile noastre, prin Spiritul Sfânt. Un Advent escatologic, care rămâne suspinul Bisericii, după Mirele cu care abia aşteaptă să se unească: Apocalips 22,17. Cumva, trăim simultan cele trei Adventuri. Adventul istoric culminează cu bucuria Naşterii Domnului Isus în lumea noastră. Liturghiile Adventului au un farmec aparte. Cu o forţă simbolistică extraordinară, te fac să trăieşti aşteptarea primei veniri a Domnului cu aproape aceeaşi emoţie a profeţilor, a magilor sau păstorilor, înştiinţaţi, într-un fel sau altul, că Împăratul iudeilor se naşte. Multă vreme nu am înţeles de ce Euharistia continuă să fie celebrată în slujbele Adventului. Un prieten mi-a spus însă odată: "Drumul crucii începe la Betleem." Şi atunci am înţeles. Bucuria noastră e durerea Lui. Prin rănile Lui, fizice şi mentale, suntem noi tămăduiţi. Adventul înseamnă cruce, Naşterea se întâlneşte cu Răstignirea, Bucuria cu Tristeţea. Şi, de atunci, iubesc Euharistia Adventului. Isus nu vine pe lume ca un rege, ci ca Om al Durerii. Isus a venit să ne arate ce înseamnă iertarea. Avea tot dreptul să fie supărat pe noi. De-atâtea ori L-am călcat pe picioare, când, grăbiţi să ajungem în direcţia "iazului de foc", ne stătea în cale. De la Adam până la noi, facem pe şefii şi ne cerem dreptul la a trăi în afara autorităţii Lui. Apoi îndreptăm armele împotriva fratelui nostru de o altă naţie, cultură sau religie, pentru că noi suntem "veritabilii moştenitori ai pământului". Iar Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, e doar o forţă la care apelăm când ne simţim mici şi neajutoraţi, un sertar pe care îl deschidem la nevoie şi îl închidem apoi când ne merge bine.
Îmi propun să îmi comand anul acesta, până la sărbătoarea Naşterii Domnului, un tablou. În decorul unui peisaj de iarnă, în centru, o iesle modestă. Pe o potecă în stil oriental, nişte umili păstori veniţi să se închine. Deasupra ieslei, o cruce, un Mântuitor, mult sânge curat. Şi, în loc e semnătură, voi cere să fie scris: "...precum iert şi eu greşiţilor mei". Prima parte a versetului: "şi ne iartă nouă greşelile noastre" e realizat în tabloul acesta. A doua, "precum iertăm şi noi", rămâne datoria noastră, imperativul nostru de viaţă.
Să facem din Adventul acesta un Advent al iertării! Prin Cristos, Domnul nostru!
Am plecat de acolo cu un gust amar. Memoria mea involuntară a fost răscolită, ieşind la iveală un personaj pe care l-am putut ierta cu greu pentru răul pricinuit. Profesorul meu de matematică din liceu avea obiceiul să-şi reverse asupra mea ansamblul de remarci ironice, în faţa colegilor mei. Imaginea lui m-a urmărit multă vreme după terminarea liceului şi sunt sigur că Domnul Isus este cel care a reuşit să-mi schimbe azi atitudinea faţă de el.
Iertarea celuilalt este unul dintre lucrurile care condiţionează propria noastră iertare. Rugăciunea domnească leagă izbăvirea de greşelile noastre de iertarea pe care noi o oferim celor ce ne greşesc.
Astăzi suntem mai departe de a acorda iertare decât am fost vreodată, de la prima etapă a Creaţiei umane încoace. Suntem prinşi în trafic în zori şi, în loc să-l binecuvântăm pe cel care ne iese în faţă, îi adresăm cele mai urâte cuvinte din vocabular. Ne calcă cineva pe picior la coadă la farmacie, îşi cere scuze, poate chiar îi răspundem arătându-ne zâmbăreţi, dar suntem mâniaţi la culme. Ne vorbeşte şeful pe un ton autoritar şi am vrea să-l punem la punct în momentul următor. Dar dramele reale se scriu avându-i ca protagonişti pe membrii familiei. Fraţii se judecă între ei pentru moştenire. Cu fiecare înfăţişare la Curtea judecătorească, iertarea devine o cale din ce în ce mai îndepărtată. Copiii cresc cu resentimente faţă de părinţii lor, devin la rândul lor părinţi, reluând acelaşi scenariu de viaţă sau inversând malefic tiparul lor educaţional.
Cu toţii ne găsim într-o ipostază sau alta. Neiertarea este fie un eveniment izolat, fie un stil de viaţă. Unii specialişti spun că ar trebui să scoatem din vistieriile sufletelor noastre întreg arsenalul de porniri negative pe care le avem pentru ceilalţi. Ei numesc asta "comunicare", având ca şi consecinţă firească "eliberarea". Îi pot spune celui care mă calcă pe picior: "Vezi pe unde mergi, orbule!" Şefului meu posac îi pot face un brânci, urmat de replica pe care de mult doresc să i-o dau: "Abia aştept să-ţi iau locul!" Părinţilor le pot aduce aminte că educaţia mea nu e sincronă cu modelul trasat de normele Uniunii Europene. Fraţilor mei le pot cere partea lor de moştenire, pentru că primeau mai multe bomboane atunci când eram copii şi acum e dreptul meu să-mi iau revanşa. Oricât de nerealiste ar părea exemplele acestea, cumulate, întâmplări asemeni lor construiesc în noi temple ale neiertării. Pot face aşa cum mă învaţă experţii veacului, dar... Reacţia mea negativă va stârni în ei reacţii negative. Şi noile lor reacţii îmi vor furniza resurse pentru cele mai murdare simţiri. Tensiunea nu se va stinge, ci se va amplifica.
Este o reclamă la TV în care o tânără, candidată pentru titlul de miss, este întrebată de prezentatorul concursului ce crede că ar trebui făcut pentru o lume mai bună. Ea răspunde sigură pe sine: "Comunicarea este răspunsul." Motiv pentru băieţii prezenţi în sală să schimbe puţin sensul spuselor fetei, în folosul lor, iar pentru cei care au conceput reclama, prilej de a transmite un mesaj clar şi concis. Sunt de acord că trebuie să comunicăm mai mult. Dar fundamentul comunicării trebuie să fie iertarea. Pe iertarea acordată celui care ne stă în faţă putem clădi o relaţie interpersonală care să conducă apoi, din aproape în aproape, la pacea şi înţelegerea umanităţii.
Suntem în perioadă Adventului. Teologia augustiniană vorbeşte de trei Adventuri importante. Un Advent istoric, împlinit prin venirea Domnului Isus din sânul Sfintei Treimi în lumea noastră păcătoasă. Un Advent personal, atunci când Domnul Cristos poposeşte în inimile noastre, prin Spiritul Sfânt. Un Advent escatologic, care rămâne suspinul Bisericii, după Mirele cu care abia aşteaptă să se unească: Apocalips 22,17. Cumva, trăim simultan cele trei Adventuri. Adventul istoric culminează cu bucuria Naşterii Domnului Isus în lumea noastră. Liturghiile Adventului au un farmec aparte. Cu o forţă simbolistică extraordinară, te fac să trăieşti aşteptarea primei veniri a Domnului cu aproape aceeaşi emoţie a profeţilor, a magilor sau păstorilor, înştiinţaţi, într-un fel sau altul, că Împăratul iudeilor se naşte. Multă vreme nu am înţeles de ce Euharistia continuă să fie celebrată în slujbele Adventului. Un prieten mi-a spus însă odată: "Drumul crucii începe la Betleem." Şi atunci am înţeles. Bucuria noastră e durerea Lui. Prin rănile Lui, fizice şi mentale, suntem noi tămăduiţi. Adventul înseamnă cruce, Naşterea se întâlneşte cu Răstignirea, Bucuria cu Tristeţea. Şi, de atunci, iubesc Euharistia Adventului. Isus nu vine pe lume ca un rege, ci ca Om al Durerii. Isus a venit să ne arate ce înseamnă iertarea. Avea tot dreptul să fie supărat pe noi. De-atâtea ori L-am călcat pe picioare, când, grăbiţi să ajungem în direcţia "iazului de foc", ne stătea în cale. De la Adam până la noi, facem pe şefii şi ne cerem dreptul la a trăi în afara autorităţii Lui. Apoi îndreptăm armele împotriva fratelui nostru de o altă naţie, cultură sau religie, pentru că noi suntem "veritabilii moştenitori ai pământului". Iar Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, e doar o forţă la care apelăm când ne simţim mici şi neajutoraţi, un sertar pe care îl deschidem la nevoie şi îl închidem apoi când ne merge bine.
Îmi propun să îmi comand anul acesta, până la sărbătoarea Naşterii Domnului, un tablou. În decorul unui peisaj de iarnă, în centru, o iesle modestă. Pe o potecă în stil oriental, nişte umili păstori veniţi să se închine. Deasupra ieslei, o cruce, un Mântuitor, mult sânge curat. Şi, în loc e semnătură, voi cere să fie scris: "...precum iert şi eu greşiţilor mei". Prima parte a versetului: "şi ne iartă nouă greşelile noastre" e realizat în tabloul acesta. A doua, "precum iertăm şi noi", rămâne datoria noastră, imperativul nostru de viaţă.
Să facem din Adventul acesta un Advent al iertării! Prin Cristos, Domnul nostru!
30 noiembrie 2006 -
Un comentariu:
Va multumesc pentru ideile transmise.
Aurora
Trimiteți un comentariu