"Crezi în judecata de Apoi ?" l-am întrebat pe un tânăr care trăia in promiscuitate sexuală."NU", a fost răspunsul lui sarcastic, dur si categoric. " Atunci te simţi singur, disperat şi gol când eşti sincer cu tine însuţi." "De unde ştii?", e replica pe care o primesc de astă dată. Acum însă, acea duritate afişată în urmă cu câteva momente se stinsese. " Eşti psiholog?", a continuat tânărul. "Nu sunt."
Îi descrisesem în câteva cuvinte realitatea lui lăuntrică. Pe baza a ceea ce afirma tocmai cel în care tânărul nu credea, Isus Cristos. Isus va îmbrăca cândva haina de judecător: "Căci tatăl nici nu judecă, ci toată judecata a dat-o Fiului". Da. Va fi cândva o judecată dreaptă. Toţi suntem datori cu o moarte, toţi suntem datori sa-L vedem pe Măreţul împărat în ipostază de judecător. Rememorez examenele susţinute in facultate. Prezentam subiectul şi după "prestaţia" mea primeam "judecata şi sentinţa" finală. Deşi nu eram de acord de multe ori cu criticile aduse, după ce-mi expuneam "cunoştinţele", nu mai aveam dreptul să comentez. Trebuia doar să aştept rezultatul.
Părinţii Bisericii au propus pentru Judecata de Apoi un model similar cu ceea ce se întâmpla la examenele mele. Numai că, aici, eseul meu va fi însăşi viaţa mea. Viaţa mea... cu toate răspunsurile mele la contextul existenţial. Viaţa mea în relaţie cu EL, viaţa mea în relaţie cu semenii, viaţa mea familială, profesională, viaţa mea din taina gândurilor, din exteriorizarea pornirilor în acţiuni şi consecinţele acestora.
Împovăraţi de "obsesia păcatului", ne-am creat doctrine nihiliste, cu care să ne liniştim conştiinţele. Dar învăţătura lui Cristos, transmisă prin Scriptură Bisericii şi prin Biserică nouă, rămâne aceeaşi. O mântuire şi o răsplată îi aşteaptă pe cei credincioşi Domnului Isus: "Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi sta pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţenii ale lui Israel" (Matei 19:28).
Am putea spune că acest cuvânt e adresat celor 12 ucenici, dar Mântuitorul continuă: "Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică" (Matei 19:29). Aici se vorbeşte de noi: "ori şi cine". "Ori şi cine", adică fără tăgadă, tu şi cu mine, împreună, putem primi viaţa cea veşnică şi răsplata cuvenită, înscăunându-L pe Domnul Isus pe tronul inimilor noastre. Dar Biblia nu se opreşte aici: "Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iadul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua" (Apocalipsa 21:8)
Tânărul nostru nu credea în judecata viitoare. Dar Dumnezeu a lăsat în el această latură a perceperii sale. Sufletul lui era avid de Dumnezeu, însetat de sfinţenie şi lipsit de pace. Din fericire pentru oameni, "mireasma" judecăţii divine sfidează dimensiunea eternităţii şi tulbură conştiinţele celor neîmpăcaţi cu Isus. Oricâte baraje ar ridica cel viclean în mintea umană, un sâmbure al chipului divin în om va striga permanent după pace.
Pentru pacea lumii se încearcă globalizarea. S-au creat instituţii asemeni Organizaţiei Naţiunilor Unite sau Uniunii Europene care să conducă lumea, să medieze conflictele şi să instaureze pacea. Vedem însă cum vulcanul de ură al lumii fără Dumnezeu e gata în orice moment să emane cea mai fierbinte lavă ce a existat vreodată. Pentru pacea căminului se dezvoltă cele mai elaborate programe de consiliere. Cu toate acestea, sunt de ajuns doar mici scântei, etichetate drept "nepotrivire de caracter, pentru ca omul să rupă ceea ce Dumnezeu a legat prin sfânta căsătorie. Dar, sinceri să fim, ceea ce ne doare pe noi este pacea individuală. Vestea cea bună este că, obiectiv, pacea noastră este câştigată. De 2000 de ani, Domnul Isus ne aşteaptă să ne ridicăm cadoul. E acolo. Cu mâinile şi picioarele străpunse de piroane. Cu trupul brăzdat. Nici lacrimile Maicii Sale, nici durerea Ucenicului Iubirii nu-L conving să coboare. Deşi ar avea toată puterea în Cer şi pe Pământ să o facă, ceea ce-L ţine pe cruce suntem noi. Mă regăsesc în tâlharii răstigniţi la dreapta şi la stânga Lui, când în cel care îi contestă Atotputernicia, când în cel care-L vede drept putere de viaţă pe care moartea nu o poate birui. Mă regăsesc printre sufletele din Hades, unde Domnul coboară în duh propovăduindu-le mântuirea prin jertfa Lui. Aş vrea să mă regăsesc şi în învierea Lui. Dar aici, în misterul crucii, stă convertirea păcii obiective în cea subiectivă. Aici e vorba de mine, de noi. Golgota nu e doar monumentul împăcării lui Dumnezeu cu lumea, Golgota e invitaţia la pacea noastră lăuntrică, întocmită de însuşi Dumnezeu cu sângele Lui, personalizată pentru fiecare dintre noi. Aici, la Golgota, Domnul Isus încetează să fie un personaj istoric, devine chiar istoria vieţilor noastre.
Isus ne avertizează însă că, după pacea dobândită prin convertire la El, urmează persecuţia. Noi, ca şi reprezentanţi ai unei alte confesiuni decât cea majoritară, simţim pe pielea noastră dimensiunea luptei. Redau doar acel exemplu terifiant al unui sat din Oltenia în care farmaciile au primit indicaţii stricte să refuze să dea medicamente tuturor celor care nu împărtăşesc credinţa ortodoxă, fie ei catolici sau protestanţi. Zecile de lăcaşuri de cult greco-catolic care sunt nefolosite, dar totuşi încuiate pentru a nu le utiliza "alţii", se adaugă acestei ilustraţii. Dincolo de plaiurile noastre, în ţările islamice sau comuniste, creştinii schingiuiţi, cu mâinile şi picioarele amputate, cu familiile decimate, stau mărturie că pentru cei fără Isus a fi creştin e o crimă pedepsită drastic. Dar persecuţia poate veni din partea comunităţii sau chiar din partea familiei. Părinţi care urmează cu superficialitate nişte tradiţii creştine, nepătrunzând niciodată misterul credinţei, devin principalii inamici ai copiilor lor credincioşi si invers. Te întrebi ce-i determină pe toţi aceşti oameni să-şi menţină crezul? Pacea interioară. Isus, cel coborât prin Spiritul Sfânt în inima celui convertit, poartă bătăliile şi garantează răsplata în viaţa de apoi. Aşa cum pentru cel care trăieşte în păcat şi nu a avut niciodată o întâlnire reală cu Domnul Isus, precum tânărul din primul exemplu, mireasma judecăţii îi tulbură gândul, pentru ucenicul lui Cristos mireasma învierii devine speranţa lui, credinţa lui, pacea lui.
Un preot militar trebuia să ţină o predică unui batalion care urma să meargă la atac. Acesta a început să îi îndemne pe soldaţi să fie curajoşi şi să lupte pentru onoarea patriei. Un înalt ofiţer, care a auzit această predică nepotrivită, s-a apropiat de preot, după ce acesta a încheiat şi i-a spus indignat: "A duce soldaţii împotriva duşmanului este treaba noastră, domnule preot! Limitaţi-vă la însărcinarea dvs. de a-i conduce pe păcătoşi la Isus!" Acel ofiţer înţelesese mai bine decât teologul situaţia reală.
În luptele vieţii, Isus este garantul biruinţei şi al păcii. Dincolo de pragul morţii, tot Isus ne poate purta victorioşi.
Judecată sau pace? Vitralii monocromatice separă dimensiunea efemerului nostru de eternitate. Zi de zi suntem cu un pas mai aproape de ele. Vom trece dincolo de aceste vitralii. Vom pătrunde prin partea lor luminoasă sau vom fi asimilaţi de întuneric? Ne-au fost lăsaţi doi indicatori către veşnicie: judecata conştiinţei si pacea duhului. În adâncă reverenţă, să facem linişte în noi, să invocăm prezenţa Duhului Sfânt care să ne înnoiască, îmbrăcându-ne în Cristos. Îndumnezeiţi apoi prin Domnul Isus, să păşim cu pace către judecata cea ultimă!
Îi descrisesem în câteva cuvinte realitatea lui lăuntrică. Pe baza a ceea ce afirma tocmai cel în care tânărul nu credea, Isus Cristos. Isus va îmbrăca cândva haina de judecător: "Căci tatăl nici nu judecă, ci toată judecata a dat-o Fiului". Da. Va fi cândva o judecată dreaptă. Toţi suntem datori cu o moarte, toţi suntem datori sa-L vedem pe Măreţul împărat în ipostază de judecător. Rememorez examenele susţinute in facultate. Prezentam subiectul şi după "prestaţia" mea primeam "judecata şi sentinţa" finală. Deşi nu eram de acord de multe ori cu criticile aduse, după ce-mi expuneam "cunoştinţele", nu mai aveam dreptul să comentez. Trebuia doar să aştept rezultatul.
Părinţii Bisericii au propus pentru Judecata de Apoi un model similar cu ceea ce se întâmpla la examenele mele. Numai că, aici, eseul meu va fi însăşi viaţa mea. Viaţa mea... cu toate răspunsurile mele la contextul existenţial. Viaţa mea în relaţie cu EL, viaţa mea în relaţie cu semenii, viaţa mea familială, profesională, viaţa mea din taina gândurilor, din exteriorizarea pornirilor în acţiuni şi consecinţele acestora.
Împovăraţi de "obsesia păcatului", ne-am creat doctrine nihiliste, cu care să ne liniştim conştiinţele. Dar învăţătura lui Cristos, transmisă prin Scriptură Bisericii şi prin Biserică nouă, rămâne aceeaşi. O mântuire şi o răsplată îi aşteaptă pe cei credincioşi Domnului Isus: "Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi sta pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţenii ale lui Israel" (Matei 19:28).
Am putea spune că acest cuvânt e adresat celor 12 ucenici, dar Mântuitorul continuă: "Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică" (Matei 19:29). Aici se vorbeşte de noi: "ori şi cine". "Ori şi cine", adică fără tăgadă, tu şi cu mine, împreună, putem primi viaţa cea veşnică şi răsplata cuvenită, înscăunându-L pe Domnul Isus pe tronul inimilor noastre. Dar Biblia nu se opreşte aici: "Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iadul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua" (Apocalipsa 21:8)
Tânărul nostru nu credea în judecata viitoare. Dar Dumnezeu a lăsat în el această latură a perceperii sale. Sufletul lui era avid de Dumnezeu, însetat de sfinţenie şi lipsit de pace. Din fericire pentru oameni, "mireasma" judecăţii divine sfidează dimensiunea eternităţii şi tulbură conştiinţele celor neîmpăcaţi cu Isus. Oricâte baraje ar ridica cel viclean în mintea umană, un sâmbure al chipului divin în om va striga permanent după pace.
Pentru pacea lumii se încearcă globalizarea. S-au creat instituţii asemeni Organizaţiei Naţiunilor Unite sau Uniunii Europene care să conducă lumea, să medieze conflictele şi să instaureze pacea. Vedem însă cum vulcanul de ură al lumii fără Dumnezeu e gata în orice moment să emane cea mai fierbinte lavă ce a existat vreodată. Pentru pacea căminului se dezvoltă cele mai elaborate programe de consiliere. Cu toate acestea, sunt de ajuns doar mici scântei, etichetate drept "nepotrivire de caracter, pentru ca omul să rupă ceea ce Dumnezeu a legat prin sfânta căsătorie. Dar, sinceri să fim, ceea ce ne doare pe noi este pacea individuală. Vestea cea bună este că, obiectiv, pacea noastră este câştigată. De 2000 de ani, Domnul Isus ne aşteaptă să ne ridicăm cadoul. E acolo. Cu mâinile şi picioarele străpunse de piroane. Cu trupul brăzdat. Nici lacrimile Maicii Sale, nici durerea Ucenicului Iubirii nu-L conving să coboare. Deşi ar avea toată puterea în Cer şi pe Pământ să o facă, ceea ce-L ţine pe cruce suntem noi. Mă regăsesc în tâlharii răstigniţi la dreapta şi la stânga Lui, când în cel care îi contestă Atotputernicia, când în cel care-L vede drept putere de viaţă pe care moartea nu o poate birui. Mă regăsesc printre sufletele din Hades, unde Domnul coboară în duh propovăduindu-le mântuirea prin jertfa Lui. Aş vrea să mă regăsesc şi în învierea Lui. Dar aici, în misterul crucii, stă convertirea păcii obiective în cea subiectivă. Aici e vorba de mine, de noi. Golgota nu e doar monumentul împăcării lui Dumnezeu cu lumea, Golgota e invitaţia la pacea noastră lăuntrică, întocmită de însuşi Dumnezeu cu sângele Lui, personalizată pentru fiecare dintre noi. Aici, la Golgota, Domnul Isus încetează să fie un personaj istoric, devine chiar istoria vieţilor noastre.
Isus ne avertizează însă că, după pacea dobândită prin convertire la El, urmează persecuţia. Noi, ca şi reprezentanţi ai unei alte confesiuni decât cea majoritară, simţim pe pielea noastră dimensiunea luptei. Redau doar acel exemplu terifiant al unui sat din Oltenia în care farmaciile au primit indicaţii stricte să refuze să dea medicamente tuturor celor care nu împărtăşesc credinţa ortodoxă, fie ei catolici sau protestanţi. Zecile de lăcaşuri de cult greco-catolic care sunt nefolosite, dar totuşi încuiate pentru a nu le utiliza "alţii", se adaugă acestei ilustraţii. Dincolo de plaiurile noastre, în ţările islamice sau comuniste, creştinii schingiuiţi, cu mâinile şi picioarele amputate, cu familiile decimate, stau mărturie că pentru cei fără Isus a fi creştin e o crimă pedepsită drastic. Dar persecuţia poate veni din partea comunităţii sau chiar din partea familiei. Părinţi care urmează cu superficialitate nişte tradiţii creştine, nepătrunzând niciodată misterul credinţei, devin principalii inamici ai copiilor lor credincioşi si invers. Te întrebi ce-i determină pe toţi aceşti oameni să-şi menţină crezul? Pacea interioară. Isus, cel coborât prin Spiritul Sfânt în inima celui convertit, poartă bătăliile şi garantează răsplata în viaţa de apoi. Aşa cum pentru cel care trăieşte în păcat şi nu a avut niciodată o întâlnire reală cu Domnul Isus, precum tânărul din primul exemplu, mireasma judecăţii îi tulbură gândul, pentru ucenicul lui Cristos mireasma învierii devine speranţa lui, credinţa lui, pacea lui.
Un preot militar trebuia să ţină o predică unui batalion care urma să meargă la atac. Acesta a început să îi îndemne pe soldaţi să fie curajoşi şi să lupte pentru onoarea patriei. Un înalt ofiţer, care a auzit această predică nepotrivită, s-a apropiat de preot, după ce acesta a încheiat şi i-a spus indignat: "A duce soldaţii împotriva duşmanului este treaba noastră, domnule preot! Limitaţi-vă la însărcinarea dvs. de a-i conduce pe păcătoşi la Isus!" Acel ofiţer înţelesese mai bine decât teologul situaţia reală.
În luptele vieţii, Isus este garantul biruinţei şi al păcii. Dincolo de pragul morţii, tot Isus ne poate purta victorioşi.
Judecată sau pace? Vitralii monocromatice separă dimensiunea efemerului nostru de eternitate. Zi de zi suntem cu un pas mai aproape de ele. Vom trece dincolo de aceste vitralii. Vom pătrunde prin partea lor luminoasă sau vom fi asimilaţi de întuneric? Ne-au fost lăsaţi doi indicatori către veşnicie: judecata conştiinţei si pacea duhului. În adâncă reverenţă, să facem linişte în noi, să invocăm prezenţa Duhului Sfânt care să ne înnoiască, îmbrăcându-ne în Cristos. Îndumnezeiţi apoi prin Domnul Isus, să păşim cu pace către judecata cea ultimă!
16 noiembrie 2006 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu