„Motivul pentru care Isus a rezistat ispitei în cursul confruntării cu Satan a fost dat de faptul că El ştia cine este El şi ştia cine este Tatăl Său”. Iată un pasaj dintr-o predică romană, care mi-a dat de gândit îndelung. Încă îmi răsună în minte aceste cuvinte, deşi mesaje peste mesaje s-au aşternut peste sufletul meu de atunci. Isus ştia cine este El şi cine Îi este Tată... Într-o seară frumoasă, după o scurtă şedinţă de consiliere a unei persoane cu o uşoară tulburare de dispoziţie, m-am pus pe genunchi şi am început să mă rog pentru cazul respectiv. Intenţionam să mă rog în felul acesta: „Doamne, redă-i lui X conştienţa valorii de sine!” Numai că, involuntar, în loc să spun „valoare de sine” am rostit „valoare de Tine!” „Doamne, redă-i lui ... sentimentul valorii de Tine!” Şi I-am dat slavă lui Dumnezeu că mi-a corectat şi de data aceasta lumeasca-mi psihologie.
Ce este „valoarea de sine”? Acel „ceva” care ne face să ne simţim bine cu noi înşine. Acea valoare care ne spune clar cine suntem. Ea nu ne arată nici mai buni, nici mai răi decât suntem, nici mai frumoşi, nici mai urâţi, nici mai deştepţi, nici mai idioţi. Este acel lucru din lăuntrul nostru care ne ajută să ne acceptăm în ciuda handicapurilor, a nerealizărilor, a pierderilor. Acel corector care ne opreşte de la infatuare, atunci când suntem fascinaţi de ceea ce avem şi uităm ceea ce nu avem. Valoarea de sine este corabia care ne menţine întotdeauna deasupra mării învolburate a existenţei umane. De aceea, pierderea acestei comori îi împinge pe unii către temeri necontrolate şi generalizate, pe alţii către depresii şi suicid. Se spune că un individ va avea o conştienţă justă a valorii de sine atâta vreme cât părinţii l-au lăudat atunci când a trebuit să fie lăudat şi l-au mustrat pe măsura neascultării. Personal, cred că valoarea de sine se ajustează periodic, nu este rezultatul fatalist şi exclusiv al educaţiei parentale. Pentru orice om, cel mai important rămâne prezentul. Un prezent care îşi are rădăcini în trecut, dar care se hrăneşte cu mana aşa-zisului „acum” şi se adapă din roua perspectivei viitorului. Deşi sună dur, cred că orice fiinţă umană care stădeparte de Cristos nu are nici o bază reală pentru un echilibru interior stabil. Şi sunt convins că busola valorii de sine indică mereu, inconştient, în afara voinţei, spre Domnul Isus. Unii îi spun controversă. Eu, mai împăciuitor de fel, complementaritate. Despre ce vorbesc? Patristica romană şi teologia catolico-protestantă privesc fiinţa umană dintr-o perspectivă centrată mai mult pe îndreptăţire. Dogma bizantină analizează destinul uman într-un mod ontologic. Învăţătura răsăriteană întăreşte ideea de revenire a individului la chemarea primordială. Aşadar, omul nu este chemat doar la mântuire, prin aceptarea jertfei de pe cruce a Domnului Isus, ci mai cu seamă la a fi făptură plăcută de
Dumnezeu, lăsând să fie restaurat în el chipul Fiului lui Dumnezeu. Ce frumoasă pildă ne lasă Mântuitorul pe paginile sacre ale Scripturii! Să zăbovim o clipă asupra ei! Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a cerut o parte din averea tatălui, care, de fapt, i s-ar fi cuvenit doar primului născut şi asta doar în urma morţii părintelui. Apoi, băiatul cel mic pleacă în lume. Viaţa tânărului ia însă o întorsătură neaşteptată. Banii se risipesc uşor. Plăcerile ţin doar o clipă. Ajunge îngrijitor la porci. Nici măcar roşcovelele porcilor nu pot fi bucatele lui. În toiul disperării, busola conştiinţei indică salvarea: „TATA”. „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!” – Luca 15, 18-19. Aşa plănuia să-i spună tatălui, părăsit cândva. Se îndreaptă spre casă. Tatăl îl zăreşte de departe. Aleargă spre el şi, în semn de împăcare, îl sărută mult. Îi dă o haină specială, un inel, încălţări. Îl hrăneşte cu viţelul cel îngrăşat. Ce frumoasă chemare pentru sufletele noastre răzvrătite! Ce aşteptare sublimă din partea Tatălui de a ne veni în fire, de a ne cerceta conştiinţa, de a ne întoarce la El, mergând pe singurul drum care ne poate conduce ACASĂ: Domnul Isus. Ce sărut nedemn de căderea noastră ne aşteaptă! „Aduceţi, îngerilor, haina cea mai bună, a înfierii. Puneţi-i în deget inelul logodnei cu Isus, ca iubitul Meu Fiu să fie şi iubirea lui! Picioarele, încălţaţi-i-le cu puterea de a umbla în căile Mele. Hrana cea mai gustoasă, Cristos însuşi, să-i potolească foamea pentru eternitate! Să nu mai locuiască tristeţe în sufletul lui! Căci spre ţărâna pământului s-a întors prin păcat, dar din nou suflare de viaţă i-am dăruit. Era pierdut şi chiar Fiul meu l-a găsit.” – cf cu Luca 16: 11-24. Pentru cei care Îl respingeţi pe Domnul Isus, am o veste tristă. Izvorul valorii de sine va seca. Am şi o veste bună: invitaţia Domnului la iertare şi sfinţire vă va conferi adevărata valoare a dvs în El şi a Lui în dvs:
„Blând privirea Lui Şi-a întors iar razele spre mineMi-a topit şi ruşinea şi durerea,M-a-mbrăcat într-o haină a omului nou
A luat în Trupul Său rănile mele,Ca să le uit, să nu le am, să nu mai ştiu de ele.
Voi, care-aţi pierdut orice speranţă-n Domnul,Ridicaţi cu iubire un gând spre ceruriV-a iertat. A şters orice prihană din voi
Blând privirea Lui Şi-a întors iar razele spre mine”. [1]
Facultate. La anatomie, un asistent vine cu o grămadă de oase şi ne spune să le aşezăm în poziţie. Un altul, cu o mână disecă obiectul de studiu, un cadavru uman, cu o alta îşi consumă sandwich-ul. „Cum de am nimerit printre ‘bădăranii’ ăştia?”, mă întreb. Feţele zâmbitoare de la tv ale medicilor? Nicidecum. Nişte oameni obosiţi de atâta muncă şi de răspunsurile preahuliţilor noştri conducători la solicitarea de a mări salariul care abia trece peste 500 de roni: „Voi nu produceţi nimic. Noi, dacă avem nevoie de servicii sanitare, „levităm” în occident. Nu vă convine? Plecaţi dincolo!”. Când am păşit în lumea medicală, mi-am îngropat toată formarea mea anterioară socio-psihanalitico-umană. Şi încă o mai bocesc. Dar oridecâteori îmi pierdeam respectul faţă de mine, mă întorceam acasă şi mă uitam în jur: cărţile, mobila, hainele erau tot acolo, nu le pierdusem... Era doza de siguranţă de care aveam nevoie dincolo de toată nebunia lumii de afară. De când m-am întâlnit cu Domnul Cristos, privesc la El şi Îi spun: „Poate că lucrurile în viaţa mea nu au ieşit aşa cum le-am planificat. Îmi rămân însă harul şi pacea Ta, dragostea Tatălui şi părtăşia Duhului Tău cel Sfânt! Sunt constantele vieţii mele, sunt valoarea mea de Tine!”
„Anul 2005, înainte de începerea clasei a VIII-a. Medicul m-a examinat, apoi m-a diagnosticat cu ‚Distrofie musculară progresivă, forma centurilor’. Boala a început să progreseze… Atunci când doream să mă ridic trebuia să mă sprijin cu mâinile de tendoanele picioarelor pentru a mă ajuta..... boala înaintând, tehnica de ridicare a trebuit să fie înlocuită, deoarece aceasta nu-mi mai era utilă.
Am început să mă sprijin pe gambe pentru a mă ridica, însă asta nu era totul....cădeam de foarte multe ori pe zi (uneori mai mult de 20 de ori), iar pentru a mă ridica mai uşor aveam nevoie să mă sprijin de piciorul unei alte persoane sau de o bordură; deoarece muşchii picioarelor începuseră să se atrofieze, aceştia mi-au scurtat tendoanele. Nu am mai putut umbla pe călcâie, ci doar pe vârfuri. Am fost sfătuită să nu mai continui şcoala, dar nu am renunţat, ci am mers la liceu... Această boală mi-a afectat ficatul (am hepatită cronică), tiroida, inima (chiar de inimă se moare). Acum sunt în anul terminal la facultate, Dumnezeu mi-a dat biruinţă după biruinţă, în ceea ce priveşte şcoala, viaţa personală, viaţa spiritualăBoala este mult mai avansată, dacă pic nu mă mai pot ridica singură, nu mai pot urca singură în autobuz, ci întotdeauna trebuie să mă ajute cineva, în braţe nu am putere nici măcar să ţin un bebeluş....şi această boală progresează până acolo încât muşchii trag tendoanele de nu se mai poate merge în picioare, persoana fiind imobilizată în scaun cu rotile (la mine distanţa între pământ şi călcâi este mai bine de 10 cm, de câţiva ani umblu doar pe vârfuri, dar îi mulţumesc Domnului pentru că mă întăreşte zi de zi şi pas cu pas). Parinţii mei au fost întotdeauna alături de mine şi m-au sprijinit. Într-o duminică dimineaţa... mergând spre biserica, eu am întârziat (biserica noastră este la celălalt capăt de sat), la mijlocul străzii am căzut. Am încercat să mă ridic şi iarăşi am încercat, pe stradă nu era nici un om care să mă poată ajuta. Însă, spre mirarea mea, a ieşit tatăl meu în grabă din curtea bisericii (deşi slujba era deja începută). Întrebarea mea a fost: "cum de-ai ieşit din biserică în timpul programului? ", iar răspunsul a fost "nu ştiu, aşa am simţit cătrebuie să ies”. Personal Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat această boală la acea vârstă. Prin aceasta m-a învăţat calea Lui, mi-a dat puterea şi înfăptuirea pentru a mă păstra curată şi acesta a fost doar un mijloc prin care să mă facă să-L înţeleg mai bine. Dacă Domnul nu ar fi lucrat aşa, cred că acum aş fi departe de faţa Lui. Dacă ceea ce a lucrat Domnul până acum a fost binecuvântare pentru mine, cu atât mai mult de acum încolo...” Leahu Lidia
“Doamne Isuse, culoarea celor lipsiţi de vedere, sunetul surzilor, picioarele celor ce nu merg, avuţia săracilor, sănătatea tuturor celor care ne recunoaştem bolnavi, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii, după mare harul Tău! În lumea aceasta a problemelor şia deficienţelor de tot felul, dă-ne putere să biruim, prin patima şi moartea Ta! Condu-ne spre Locul promis, aşezând în noi conştienţa valorii de Tine!”[1] Imnuri ale tinerilor catolici
Ce este „valoarea de sine”? Acel „ceva” care ne face să ne simţim bine cu noi înşine. Acea valoare care ne spune clar cine suntem. Ea nu ne arată nici mai buni, nici mai răi decât suntem, nici mai frumoşi, nici mai urâţi, nici mai deştepţi, nici mai idioţi. Este acel lucru din lăuntrul nostru care ne ajută să ne acceptăm în ciuda handicapurilor, a nerealizărilor, a pierderilor. Acel corector care ne opreşte de la infatuare, atunci când suntem fascinaţi de ceea ce avem şi uităm ceea ce nu avem. Valoarea de sine este corabia care ne menţine întotdeauna deasupra mării învolburate a existenţei umane. De aceea, pierderea acestei comori îi împinge pe unii către temeri necontrolate şi generalizate, pe alţii către depresii şi suicid. Se spune că un individ va avea o conştienţă justă a valorii de sine atâta vreme cât părinţii l-au lăudat atunci când a trebuit să fie lăudat şi l-au mustrat pe măsura neascultării. Personal, cred că valoarea de sine se ajustează periodic, nu este rezultatul fatalist şi exclusiv al educaţiei parentale. Pentru orice om, cel mai important rămâne prezentul. Un prezent care îşi are rădăcini în trecut, dar care se hrăneşte cu mana aşa-zisului „acum” şi se adapă din roua perspectivei viitorului. Deşi sună dur, cred că orice fiinţă umană care stădeparte de Cristos nu are nici o bază reală pentru un echilibru interior stabil. Şi sunt convins că busola valorii de sine indică mereu, inconştient, în afara voinţei, spre Domnul Isus. Unii îi spun controversă. Eu, mai împăciuitor de fel, complementaritate. Despre ce vorbesc? Patristica romană şi teologia catolico-protestantă privesc fiinţa umană dintr-o perspectivă centrată mai mult pe îndreptăţire. Dogma bizantină analizează destinul uman într-un mod ontologic. Învăţătura răsăriteană întăreşte ideea de revenire a individului la chemarea primordială. Aşadar, omul nu este chemat doar la mântuire, prin aceptarea jertfei de pe cruce a Domnului Isus, ci mai cu seamă la a fi făptură plăcută de
Dumnezeu, lăsând să fie restaurat în el chipul Fiului lui Dumnezeu. Ce frumoasă pildă ne lasă Mântuitorul pe paginile sacre ale Scripturii! Să zăbovim o clipă asupra ei! Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a cerut o parte din averea tatălui, care, de fapt, i s-ar fi cuvenit doar primului născut şi asta doar în urma morţii părintelui. Apoi, băiatul cel mic pleacă în lume. Viaţa tânărului ia însă o întorsătură neaşteptată. Banii se risipesc uşor. Plăcerile ţin doar o clipă. Ajunge îngrijitor la porci. Nici măcar roşcovelele porcilor nu pot fi bucatele lui. În toiul disperării, busola conştiinţei indică salvarea: „TATA”. „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!” – Luca 15, 18-19. Aşa plănuia să-i spună tatălui, părăsit cândva. Se îndreaptă spre casă. Tatăl îl zăreşte de departe. Aleargă spre el şi, în semn de împăcare, îl sărută mult. Îi dă o haină specială, un inel, încălţări. Îl hrăneşte cu viţelul cel îngrăşat. Ce frumoasă chemare pentru sufletele noastre răzvrătite! Ce aşteptare sublimă din partea Tatălui de a ne veni în fire, de a ne cerceta conştiinţa, de a ne întoarce la El, mergând pe singurul drum care ne poate conduce ACASĂ: Domnul Isus. Ce sărut nedemn de căderea noastră ne aşteaptă! „Aduceţi, îngerilor, haina cea mai bună, a înfierii. Puneţi-i în deget inelul logodnei cu Isus, ca iubitul Meu Fiu să fie şi iubirea lui! Picioarele, încălţaţi-i-le cu puterea de a umbla în căile Mele. Hrana cea mai gustoasă, Cristos însuşi, să-i potolească foamea pentru eternitate! Să nu mai locuiască tristeţe în sufletul lui! Căci spre ţărâna pământului s-a întors prin păcat, dar din nou suflare de viaţă i-am dăruit. Era pierdut şi chiar Fiul meu l-a găsit.” – cf cu Luca 16: 11-24. Pentru cei care Îl respingeţi pe Domnul Isus, am o veste tristă. Izvorul valorii de sine va seca. Am şi o veste bună: invitaţia Domnului la iertare şi sfinţire vă va conferi adevărata valoare a dvs în El şi a Lui în dvs:
„Blând privirea Lui Şi-a întors iar razele spre mineMi-a topit şi ruşinea şi durerea,M-a-mbrăcat într-o haină a omului nou
A luat în Trupul Său rănile mele,Ca să le uit, să nu le am, să nu mai ştiu de ele.
Voi, care-aţi pierdut orice speranţă-n Domnul,Ridicaţi cu iubire un gând spre ceruriV-a iertat. A şters orice prihană din voi
Blând privirea Lui Şi-a întors iar razele spre mine”. [1]
Facultate. La anatomie, un asistent vine cu o grămadă de oase şi ne spune să le aşezăm în poziţie. Un altul, cu o mână disecă obiectul de studiu, un cadavru uman, cu o alta îşi consumă sandwich-ul. „Cum de am nimerit printre ‘bădăranii’ ăştia?”, mă întreb. Feţele zâmbitoare de la tv ale medicilor? Nicidecum. Nişte oameni obosiţi de atâta muncă şi de răspunsurile preahuliţilor noştri conducători la solicitarea de a mări salariul care abia trece peste 500 de roni: „Voi nu produceţi nimic. Noi, dacă avem nevoie de servicii sanitare, „levităm” în occident. Nu vă convine? Plecaţi dincolo!”. Când am păşit în lumea medicală, mi-am îngropat toată formarea mea anterioară socio-psihanalitico-umană. Şi încă o mai bocesc. Dar oridecâteori îmi pierdeam respectul faţă de mine, mă întorceam acasă şi mă uitam în jur: cărţile, mobila, hainele erau tot acolo, nu le pierdusem... Era doza de siguranţă de care aveam nevoie dincolo de toată nebunia lumii de afară. De când m-am întâlnit cu Domnul Cristos, privesc la El şi Îi spun: „Poate că lucrurile în viaţa mea nu au ieşit aşa cum le-am planificat. Îmi rămân însă harul şi pacea Ta, dragostea Tatălui şi părtăşia Duhului Tău cel Sfânt! Sunt constantele vieţii mele, sunt valoarea mea de Tine!”
„Anul 2005, înainte de începerea clasei a VIII-a. Medicul m-a examinat, apoi m-a diagnosticat cu ‚Distrofie musculară progresivă, forma centurilor’. Boala a început să progreseze… Atunci când doream să mă ridic trebuia să mă sprijin cu mâinile de tendoanele picioarelor pentru a mă ajuta..... boala înaintând, tehnica de ridicare a trebuit să fie înlocuită, deoarece aceasta nu-mi mai era utilă.
Am început să mă sprijin pe gambe pentru a mă ridica, însă asta nu era totul....cădeam de foarte multe ori pe zi (uneori mai mult de 20 de ori), iar pentru a mă ridica mai uşor aveam nevoie să mă sprijin de piciorul unei alte persoane sau de o bordură; deoarece muşchii picioarelor începuseră să se atrofieze, aceştia mi-au scurtat tendoanele. Nu am mai putut umbla pe călcâie, ci doar pe vârfuri. Am fost sfătuită să nu mai continui şcoala, dar nu am renunţat, ci am mers la liceu... Această boală mi-a afectat ficatul (am hepatită cronică), tiroida, inima (chiar de inimă se moare). Acum sunt în anul terminal la facultate, Dumnezeu mi-a dat biruinţă după biruinţă, în ceea ce priveşte şcoala, viaţa personală, viaţa spiritualăBoala este mult mai avansată, dacă pic nu mă mai pot ridica singură, nu mai pot urca singură în autobuz, ci întotdeauna trebuie să mă ajute cineva, în braţe nu am putere nici măcar să ţin un bebeluş....şi această boală progresează până acolo încât muşchii trag tendoanele de nu se mai poate merge în picioare, persoana fiind imobilizată în scaun cu rotile (la mine distanţa între pământ şi călcâi este mai bine de 10 cm, de câţiva ani umblu doar pe vârfuri, dar îi mulţumesc Domnului pentru că mă întăreşte zi de zi şi pas cu pas). Parinţii mei au fost întotdeauna alături de mine şi m-au sprijinit. Într-o duminică dimineaţa... mergând spre biserica, eu am întârziat (biserica noastră este la celălalt capăt de sat), la mijlocul străzii am căzut. Am încercat să mă ridic şi iarăşi am încercat, pe stradă nu era nici un om care să mă poată ajuta. Însă, spre mirarea mea, a ieşit tatăl meu în grabă din curtea bisericii (deşi slujba era deja începută). Întrebarea mea a fost: "cum de-ai ieşit din biserică în timpul programului? ", iar răspunsul a fost "nu ştiu, aşa am simţit cătrebuie să ies”. Personal Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat această boală la acea vârstă. Prin aceasta m-a învăţat calea Lui, mi-a dat puterea şi înfăptuirea pentru a mă păstra curată şi acesta a fost doar un mijloc prin care să mă facă să-L înţeleg mai bine. Dacă Domnul nu ar fi lucrat aşa, cred că acum aş fi departe de faţa Lui. Dacă ceea ce a lucrat Domnul până acum a fost binecuvântare pentru mine, cu atât mai mult de acum încolo...” Leahu Lidia
“Doamne Isuse, culoarea celor lipsiţi de vedere, sunetul surzilor, picioarele celor ce nu merg, avuţia săracilor, sănătatea tuturor celor care ne recunoaştem bolnavi, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii, după mare harul Tău! În lumea aceasta a problemelor şia deficienţelor de tot felul, dă-ne putere să biruim, prin patima şi moartea Ta! Condu-ne spre Locul promis, aşezând în noi conştienţa valorii de Tine!”[1] Imnuri ale tinerilor catolici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu