Psihologul creştin M. Scott Peck, în lucrarea "In search of stones", povesteşte cum, înainte de pensionare, a fost consultat de patru femei foarte asemănătoare. Aveau între şaizeci şi şaptezeci de ani şi cam aceeaşi problemă: erau frustrate din cauza îmbătrânirii şi căzuseră în depresie. Nu erau religioase. Banii şi-i făcuseră prin căsătorie sau muncă. Copiii lor erau toţi "succese" şi parcă viaţa lor urmase un scenariu dinainte stabilit. Dar acum făceau cataractă, aveau nevoie de aparate auditive, de dinţi falşi şi de "şolduri noi". Piesa vieţii lor devenise foarte dramatică şi în nici un caz pe placul lor, aşa că doamnele erau nervoase. Psihologul a încercat să le ajute prezentându-le bătrâneţea ca pe un timp pe care în nici un caz nu trebuie să-l piardă, privindu-se în oglindă şi îngrijorându-se de fiecare nou rid care le apare pe faţă. Apoi, le-a expus ideea că această perioadă a vieţii ar trebui să fie mult mai spirituală, să fie un stagiu de pregătire. Nu i-a fost deloc uşor să le facă să accepte această idee. Le-a repetat de câteva ori faptul că ele nu sunt scenaristele vieţilor lor şi că, de fapt, viaţa nici nu le aparţine. Două dintre ele au preferat să plece şi să nu mai asculte predicile lui, alegând depresia şi nedorind să se împace cu ideea că, de fapt, ele nu sunt regizoarele vieţilor proprii. La cabinet s-a prezentat şi o altă doamnă, care, deşi era mult mai afectată de depresie, gândea dintr-o perspectivă creştină. Pe la şaizeci şi ceva de ani, doamna suferise o dezlipire de retină la ambii ochi. Oftalmologul nu reuşise să îi reataşeze retina. Doamna era cumplit de supărată pe doctor şi, deşi nu avea nici o dovadă, era convinsă că medicul greşise operaţia şi era vinovat de malpraxis. Era 90% oarbă şi furioasă pe soarta ei. Scott Peck îi spune doamnei: "În clipa asta nu sunt convins că veţi ajunge în Rai cărând cu dumneavoastră atâta mândrie. Vi se pare că orbirea de care suferiţi e un blestem, dar în acelaşi fel aţi putea-o privi ca pe o binecuvântare ce v-a fost dată ca să scăpaţi de povara mândriei. Cu excepţia ochilor, sunteţi destul de sănătoasă şi, probabil că mai aveţi cel puţin zece, doisprezece ani de trăit. Depinde numai de dumneavoastră dacă doriţi să trăiţi aceşti ultimi ani ca pe un blestem sau ca pe o binecuvântare". Când a revenit pentru a treia şedinţă, depresia ei de patru ani dispăruse.
Ce este frustrarea? Un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorinţe, a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării de ceva ce ne aparţinea anterior, în ordinea materială sau în plan proiectiv şi afectiv. Cu alte cuvinte, ansamblul modificărilor minţii noastre, datorită unei lipse reale sau imaginare, justificate obiectiv sau subiectiv. Suferiţi de pe urma frustrării? Cum reacţionaţi la situaţiile frustrante? Sunteţi persoane cu toleranţă scăzută la frustrare din când în când sau vă luptaţi permanent cu ea? Cum priveşte Dumnezeu frustrarea? Există mijloace duhovniceşti de depăşire a rănilor produse de frustrare? Fără nici o intenţie de a reda această reflecţie printr-o omiletică a interogaţiilor, vă fac invitaţia de a vă "căuta" de frustrare, câtă vreme această maladie a lumii post-moderne nu ne va răsturna, atât dumneavoastră, cât şi mie, întregul echilibru mental şi spiritual.
Cu câţiva ani în urmă, am vizitat o familie deosebită de credincioşi. Material, această familie era cea mai bogată din oraş. Corectitudinea, alături de etica muncii le oferiseră un statut social de invidiat. Era suficient să le rosteşti numele în oraş pentru a fi şi tu privit cu respect. Stând la masă cu "stâlpul casei", soţ şi tată a trei copii, acesta mi-a dezvăluit frustrarea lui, veche, dar încă percepută puternic. Părinţii nu avuseseră bani să-l trimită la facultate, deşi el şi-ar fi dorit mult să urmeze studiile superioare. Cu un entuziasm remarcabil, am încercat să-l conving că nu e timpul pierdut. Şi că, pentru a învinge frustrarea, singura soluţie este să o anihileze, înscriindu-se acum la facultatea dorită. S-a uitat la mine cu acea duioşie care derivă dintr-o combinaţie a experienţei de viaţă cu spiritualitatea înaltă şi mi-a spus: "Dacă ai ştii câte frustrări din astea îţi rezervă viaţa!" A trecut vremea şi aveam să experimentez una dintre cele mai frustrante situaţii din viaţa mea. După terminarea facultăţii, 10% dintre colegii mei au prins o specializare apropiată celei dorite, 10% nu au obţinut un punctaj de trecere, iar 80% a trebuit să ne reorientăm spre o altă secţie. Care au tolerat uşor această situaţie profesională frustrantă, specifică societăţii româneşti? Colegii mei creştini. Cu un optimism care pentru un necreştin ar fi "frate" cu deviaţia maniacală, colegii mei credincioşi au acceptat situaţia, au depăşit-o, au mers mai departe.
Există două curente radicale de opinie, elaborate de creştini, cu privire la frustrare. Nu le-am găsit scrise nicăieri, dar le-am remarcat şi cred că nu sunt singurul. Primul susţine faptul că frustrarea nu are ce căuta în "panoplia" interiorului nostru, în care locuieşte Spiritul Sfânt, că noi, creştinii, am fi cumva nişte "îngeraşi" care levităm peste frustrările inerente vieţii, fără ca ele să ne atingă. Un al doilea curent ne îndeamnă să luptăm cu circumstanţele frustrante, să iniţiem reforme sociale, să impunem ostentativ principiile creştine politicienilor neconvetiţi şi tuturor autorităţilor laice, să ridicăm Biserica mai presus de stat. - Aşa au gândit de pildă fraţii noştrii reformaţi, modelul de "Biserică supra-stat" fiind cuprins în teologia calvină şi practicată în zorii Bisericii Reformate -. În realitate, ambele tendinţe extreme sunt la fel de periculoase şi de ineficiente. Dând glas primului curent, ne-am nega realitatea lăuntrică, ascultând de al doilea, ne-am strădui zadarnic să câştigăm războaie spirituale, luptând cu armele firii. Scriptura ne propune un alt model. Un model din complexitatea căruia eu m-am oprit doar la trei învăţături.
O primă învăţătură ne este dată de psalmistul David, cel ce a avut mult de furcă cu frustrarea:
"Doamne, m-ai cercetat şi m-ai cunoscut. Ştii când am stat şi când m-am ridicat şi de departe mi-ai pătruns gândul. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării Şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta." Psalmul 138 (139), 1-10
David ne învaţă că, indiferent de situaţiile din vieţile noastre, indiferent de probleme, lipsuri, infirmităţi, Dumnezeu este stăpân peste istoria universală şi peste istoria fiecăruia dintre noi. El le cunoaşte şi nu le îngăduie la întâmplare. Când ne copleşeşte frustrarea, să privim cu ochii credinţei către Cel a Cărui suveranitate nu cunoaşte margini! Să ne lăsăm impresionaţi de măreţia Lui, să ne odihnim în Voia Lui, cea bună, plăcută şi desăvârşită".
O altă învăţătură ne este oferită de apostolul Paul, în "Epistola către Filipeni": "Nutriţi în voi acelaşi simţământ care era în Cristos Isus. El, care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca o cucerire egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi, a luat fire de sclav şi S-a făcut de o asemănare cu oamenii, iar după felul Lui de a fi a fost socotit ca un om. S-a umilit pe Sine Însuşi şi S-a făcut ascultător până la moarte, moartea pe cruce. De aceea L-a şi înălţat Dumnezeu şi I-a dăruit Numele ce stă deasupra oricărui nume, ca la numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ, iar orice limbă să dea mărturie că Domn este Isus Cristos, spre mărirea lui Dumnezeu - Tatăl." - Filipeni 2, 5-11.
Cristos nu a fost scutit de prilejuri de frustrare. S-a coborât din mărire, a trăit ca rob, a plătit în locul nostru preţul păcatului. A murit torturat, supus celei mai crunte morţi de atunci. Trupul I-a fost îngropat într-un mormânt de împrumut, în timp ce cu Spiritul S-a pogorât în locuinţa morţilor, strămutând în Rai sufletele adormite cu credinţa în El. Dar după suferinţă şi moarte, Isus va domni din nou peste toate, în unitatea supremă a Sfintei Treimi. Iar dincolo de frustrarea de o clipă, Isus va vedea "o sămânţă de urmaşi" - Isaia 53, 10 -, adică pe toţi creştinii de peste veacuri care I-au înţeles chemarea. Problema omului nostru - chiar a creştinului de azi - este că nu mai priveşte dincolo de pragul morţii. Investeşte totul în viaţa aceasta fizică, limitată, şi, prin urmare, aşteaptă totul de la ea. Domnul a învins frustrarea anticipării martiriului, privind la binecuvântarea de dincolo de cruce. Noi suntem chemaţi la a trăi prezentul în lumina viitorului, la ne reproiecta expectanţele în dimensiunea eternităţii, guvernată după legile echităţii depline.
În sfârşit, o altă lecţie o putem desprinde urmărind atitudinea Domnului Isus din seara de dinaintea prinderii Sale. - Ioan 14-18 -. E împreună cu ucenicii, la ceas de cină. Urmează Calvarul. Ştie ce-L aşteaptă. Nu se tânguieşte în public. Nu caută mila ucenicilor. Nu cere nimic pentru Sine. Adresează ucenicilor cuvinte de îmbărbătare. Se concentrează pe ei, se investeşte în ei, Îşi adună toate forţele dăruindu-Se din nou, consumându-Se pentru ei. Scapi de frustrare tămăduindu-le rănile produse de frustrare altora! Te regăseşti pe tine, pierzându-te!
Cu siguranţă, Dumnezeu are rezervate pentru noi multe alte mijloace de a ne ajuta să trăim victorioşi într-o lume care caută să ne înfrângă! Iar dacă frustrările vieţii ne-au condus pe cărări întunecate, dacă voinţa ne este captivă, dacă bucuria şi speranţa şi-au pierdut sensul, să ne predăm lui Isus! Să pătrundem prin Isus Cristos în vecernia iubirii divine, ce acoperă frustrarea şi vindecă rănile produse de ea!
"Doamne Isuse, Cel ce ai spus apostolilor Tăi că le laşi pacea Ta, dă-ne nouă Pacea! Pentru ca, prin ea, să învingem frustrarea, să-Ţi recunoaştem suveranitatea, să trăim pe pământ cu ochii aţintiţi spre Cer, să ne pierdem în slujirea altora şi să ne regăsim în Tine! Dă-ne nouă Pacea!"
"Lili şi cu mine suntem un cuplu ajuns de mult la maturitate. Avem cincizeci şi şase şi respectiv cincizeci şi şapte de ani. Poate sunteţi surprinşi de remarca mea, dar nu ar trebui. Găsesc de-a dreptul amuzantă această tendinţă a culturii noastre de a nega nu numai moartea, dar şi îmbătrânirea. Majoritatea americanilor par să creadă că maturitatea începe la 60 de ani. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci "bătrâneţea" ar fi normal să înceapă pe la 120 de ani.
În orice caz, nu mai am forma fizică şi energia pe care le-am avut odinioară. Mi-e din ce în ce mai greu să urc şi să cobor din maşină, ori să urc treptele din faţa casei la sfârşitul unei zile grele şi nu este numai vina coloanei mele vertebrale. Toate mă supără: vederea, auzul, dinţii. O veche ruptură a tendonului lui Ahile îmi provoacă slăbiciune în glezna stângă, iar o fractură pe care am suferit-o cu mult timp în urmă mi-a slăbit glezna dreaptă. Uit cuvinte simple şi nume şi nu îmi este foarte clar dacă mi-a slăbit memoria foarte mult sau pur şi simplu am prea multe de memorat. N-am nevoie de mila nimănui, pentru că Lili îmi oferă milă din plin. Cu zece ani în urmă, râdeam şi făceam haz de sănătatea ei de fier, chiar dacă e cu aproape doi ani mai mare decât mine. Acum nu mai e de râs. Colesterolul îi este ridicat. A pierdut doi dinţi din cauza gingiilor care îmbătrânesc şi ele şi mai are câţiva dinţi care se mişcă. În săptămâna în care eu am avut ultima operaţie pe coloană, i-au scos o grămadă de pietre din vezica biliară. Să nu uităm de pastilele de calciu şi estrogen. Recent a trebuit să fie operată la gleznă. Are artrită la degete. De fiecare dată când merge la oculist, acesta îi spune că 'lentila s-a mai aburit puţin'. Nu este cine ştie ce să te doară toate cele, dar Îi mulţumim lui Dumnezeu că cel puţin ne avem unul pe celălalt şi ne putem împărtăşi necazurile."
Note [1] Brânzei, Daniel - "Lucrurile de sus", Carmel Print, 2004 [2] M Scott Peck, M.D. - "In search of Stones"
Ce este frustrarea? Un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorinţe, a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării de ceva ce ne aparţinea anterior, în ordinea materială sau în plan proiectiv şi afectiv. Cu alte cuvinte, ansamblul modificărilor minţii noastre, datorită unei lipse reale sau imaginare, justificate obiectiv sau subiectiv. Suferiţi de pe urma frustrării? Cum reacţionaţi la situaţiile frustrante? Sunteţi persoane cu toleranţă scăzută la frustrare din când în când sau vă luptaţi permanent cu ea? Cum priveşte Dumnezeu frustrarea? Există mijloace duhovniceşti de depăşire a rănilor produse de frustrare? Fără nici o intenţie de a reda această reflecţie printr-o omiletică a interogaţiilor, vă fac invitaţia de a vă "căuta" de frustrare, câtă vreme această maladie a lumii post-moderne nu ne va răsturna, atât dumneavoastră, cât şi mie, întregul echilibru mental şi spiritual.
Cu câţiva ani în urmă, am vizitat o familie deosebită de credincioşi. Material, această familie era cea mai bogată din oraş. Corectitudinea, alături de etica muncii le oferiseră un statut social de invidiat. Era suficient să le rosteşti numele în oraş pentru a fi şi tu privit cu respect. Stând la masă cu "stâlpul casei", soţ şi tată a trei copii, acesta mi-a dezvăluit frustrarea lui, veche, dar încă percepută puternic. Părinţii nu avuseseră bani să-l trimită la facultate, deşi el şi-ar fi dorit mult să urmeze studiile superioare. Cu un entuziasm remarcabil, am încercat să-l conving că nu e timpul pierdut. Şi că, pentru a învinge frustrarea, singura soluţie este să o anihileze, înscriindu-se acum la facultatea dorită. S-a uitat la mine cu acea duioşie care derivă dintr-o combinaţie a experienţei de viaţă cu spiritualitatea înaltă şi mi-a spus: "Dacă ai ştii câte frustrări din astea îţi rezervă viaţa!" A trecut vremea şi aveam să experimentez una dintre cele mai frustrante situaţii din viaţa mea. După terminarea facultăţii, 10% dintre colegii mei au prins o specializare apropiată celei dorite, 10% nu au obţinut un punctaj de trecere, iar 80% a trebuit să ne reorientăm spre o altă secţie. Care au tolerat uşor această situaţie profesională frustrantă, specifică societăţii româneşti? Colegii mei creştini. Cu un optimism care pentru un necreştin ar fi "frate" cu deviaţia maniacală, colegii mei credincioşi au acceptat situaţia, au depăşit-o, au mers mai departe.
Există două curente radicale de opinie, elaborate de creştini, cu privire la frustrare. Nu le-am găsit scrise nicăieri, dar le-am remarcat şi cred că nu sunt singurul. Primul susţine faptul că frustrarea nu are ce căuta în "panoplia" interiorului nostru, în care locuieşte Spiritul Sfânt, că noi, creştinii, am fi cumva nişte "îngeraşi" care levităm peste frustrările inerente vieţii, fără ca ele să ne atingă. Un al doilea curent ne îndeamnă să luptăm cu circumstanţele frustrante, să iniţiem reforme sociale, să impunem ostentativ principiile creştine politicienilor neconvetiţi şi tuturor autorităţilor laice, să ridicăm Biserica mai presus de stat. - Aşa au gândit de pildă fraţii noştrii reformaţi, modelul de "Biserică supra-stat" fiind cuprins în teologia calvină şi practicată în zorii Bisericii Reformate -. În realitate, ambele tendinţe extreme sunt la fel de periculoase şi de ineficiente. Dând glas primului curent, ne-am nega realitatea lăuntrică, ascultând de al doilea, ne-am strădui zadarnic să câştigăm războaie spirituale, luptând cu armele firii. Scriptura ne propune un alt model. Un model din complexitatea căruia eu m-am oprit doar la trei învăţături.
O primă învăţătură ne este dată de psalmistul David, cel ce a avut mult de furcă cu frustrarea:
"Doamne, m-ai cercetat şi m-ai cunoscut. Ştii când am stat şi când m-am ridicat şi de departe mi-ai pătruns gândul. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea Şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării Şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta." Psalmul 138 (139), 1-10
David ne învaţă că, indiferent de situaţiile din vieţile noastre, indiferent de probleme, lipsuri, infirmităţi, Dumnezeu este stăpân peste istoria universală şi peste istoria fiecăruia dintre noi. El le cunoaşte şi nu le îngăduie la întâmplare. Când ne copleşeşte frustrarea, să privim cu ochii credinţei către Cel a Cărui suveranitate nu cunoaşte margini! Să ne lăsăm impresionaţi de măreţia Lui, să ne odihnim în Voia Lui, cea bună, plăcută şi desăvârşită".
O altă învăţătură ne este oferită de apostolul Paul, în "Epistola către Filipeni": "Nutriţi în voi acelaşi simţământ care era în Cristos Isus. El, care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca o cucerire egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi, a luat fire de sclav şi S-a făcut de o asemănare cu oamenii, iar după felul Lui de a fi a fost socotit ca un om. S-a umilit pe Sine Însuşi şi S-a făcut ascultător până la moarte, moartea pe cruce. De aceea L-a şi înălţat Dumnezeu şi I-a dăruit Numele ce stă deasupra oricărui nume, ca la numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ, iar orice limbă să dea mărturie că Domn este Isus Cristos, spre mărirea lui Dumnezeu - Tatăl." - Filipeni 2, 5-11.
Cristos nu a fost scutit de prilejuri de frustrare. S-a coborât din mărire, a trăit ca rob, a plătit în locul nostru preţul păcatului. A murit torturat, supus celei mai crunte morţi de atunci. Trupul I-a fost îngropat într-un mormânt de împrumut, în timp ce cu Spiritul S-a pogorât în locuinţa morţilor, strămutând în Rai sufletele adormite cu credinţa în El. Dar după suferinţă şi moarte, Isus va domni din nou peste toate, în unitatea supremă a Sfintei Treimi. Iar dincolo de frustrarea de o clipă, Isus va vedea "o sămânţă de urmaşi" - Isaia 53, 10 -, adică pe toţi creştinii de peste veacuri care I-au înţeles chemarea. Problema omului nostru - chiar a creştinului de azi - este că nu mai priveşte dincolo de pragul morţii. Investeşte totul în viaţa aceasta fizică, limitată, şi, prin urmare, aşteaptă totul de la ea. Domnul a învins frustrarea anticipării martiriului, privind la binecuvântarea de dincolo de cruce. Noi suntem chemaţi la a trăi prezentul în lumina viitorului, la ne reproiecta expectanţele în dimensiunea eternităţii, guvernată după legile echităţii depline.
În sfârşit, o altă lecţie o putem desprinde urmărind atitudinea Domnului Isus din seara de dinaintea prinderii Sale. - Ioan 14-18 -. E împreună cu ucenicii, la ceas de cină. Urmează Calvarul. Ştie ce-L aşteaptă. Nu se tânguieşte în public. Nu caută mila ucenicilor. Nu cere nimic pentru Sine. Adresează ucenicilor cuvinte de îmbărbătare. Se concentrează pe ei, se investeşte în ei, Îşi adună toate forţele dăruindu-Se din nou, consumându-Se pentru ei. Scapi de frustrare tămăduindu-le rănile produse de frustrare altora! Te regăseşti pe tine, pierzându-te!
Cu siguranţă, Dumnezeu are rezervate pentru noi multe alte mijloace de a ne ajuta să trăim victorioşi într-o lume care caută să ne înfrângă! Iar dacă frustrările vieţii ne-au condus pe cărări întunecate, dacă voinţa ne este captivă, dacă bucuria şi speranţa şi-au pierdut sensul, să ne predăm lui Isus! Să pătrundem prin Isus Cristos în vecernia iubirii divine, ce acoperă frustrarea şi vindecă rănile produse de ea!
"Doamne Isuse, Cel ce ai spus apostolilor Tăi că le laşi pacea Ta, dă-ne nouă Pacea! Pentru ca, prin ea, să învingem frustrarea, să-Ţi recunoaştem suveranitatea, să trăim pe pământ cu ochii aţintiţi spre Cer, să ne pierdem în slujirea altora şi să ne regăsim în Tine! Dă-ne nouă Pacea!"
"Lili şi cu mine suntem un cuplu ajuns de mult la maturitate. Avem cincizeci şi şase şi respectiv cincizeci şi şapte de ani. Poate sunteţi surprinşi de remarca mea, dar nu ar trebui. Găsesc de-a dreptul amuzantă această tendinţă a culturii noastre de a nega nu numai moartea, dar şi îmbătrânirea. Majoritatea americanilor par să creadă că maturitatea începe la 60 de ani. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci "bătrâneţea" ar fi normal să înceapă pe la 120 de ani.
În orice caz, nu mai am forma fizică şi energia pe care le-am avut odinioară. Mi-e din ce în ce mai greu să urc şi să cobor din maşină, ori să urc treptele din faţa casei la sfârşitul unei zile grele şi nu este numai vina coloanei mele vertebrale. Toate mă supără: vederea, auzul, dinţii. O veche ruptură a tendonului lui Ahile îmi provoacă slăbiciune în glezna stângă, iar o fractură pe care am suferit-o cu mult timp în urmă mi-a slăbit glezna dreaptă. Uit cuvinte simple şi nume şi nu îmi este foarte clar dacă mi-a slăbit memoria foarte mult sau pur şi simplu am prea multe de memorat. N-am nevoie de mila nimănui, pentru că Lili îmi oferă milă din plin. Cu zece ani în urmă, râdeam şi făceam haz de sănătatea ei de fier, chiar dacă e cu aproape doi ani mai mare decât mine. Acum nu mai e de râs. Colesterolul îi este ridicat. A pierdut doi dinţi din cauza gingiilor care îmbătrânesc şi ele şi mai are câţiva dinţi care se mişcă. În săptămâna în care eu am avut ultima operaţie pe coloană, i-au scos o grămadă de pietre din vezica biliară. Să nu uităm de pastilele de calciu şi estrogen. Recent a trebuit să fie operată la gleznă. Are artrită la degete. De fiecare dată când merge la oculist, acesta îi spune că 'lentila s-a mai aburit puţin'. Nu este cine ştie ce să te doară toate cele, dar Îi mulţumim lui Dumnezeu că cel puţin ne avem unul pe celălalt şi ne putem împărtăşi necazurile."
Note [1] Brânzei, Daniel - "Lucrurile de sus", Carmel Print, 2004 [2] M Scott Peck, M.D. - "In search of Stones"
8 februarie 2007 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu