marți, 10 februarie 2009

Fericirea



Dedicată fericitului Sergiu,
celui ce-şi trăieşte fericirea suferinţei împreună cu Cristos, Domnul lui

Cu zâmbetu-i dulce şi chipul senin, Perpetua îi răspunde tatălui său, îndurerat de hotărârea ei de a suferi mai degraba martiriul, decât să-L tăgăduiască pe Isus: „-Tată, vezi, de pildă, vasul acela?” Şi tatăl a zis: „-Îl văd!” „-Poate el oare fi numit cu alt nume decât ceea ce este?”, continuă Perpetua. „-Nu.”, afirmă tatăl. „-Tot aşa şi eu nu pot să mă numesc altfel decât ceea ce sunt, creştină”. În cetate se răspândeşte zvonul că Perpetua va fi judecată, prilej pentru al său tată de a-i cere din nou să scape de martiriu, negându-L pe Isus. „-Fie-ţi milă, fiică, de perii mei albi; îndură-te de tatăl tău, dacă mai sunt vrednic să-mi zici tată...”, îi spune Perpetuei părintele său, totodată sărutându-i mâinile şi aruncându-se la picioarele sale. Perpetua continuă dârză: „-Se va întâmpla, la scaunul de judecată, ce va vrea Dumnezeu!” Iar tatăl pleacă din nou întristat. În ziua judecării, în piaţa publică, tatăl se arată din nou, purtând în braţe copilul Perpetuei: „-Fie-ţi milă de copil!” În timp ce tatăl stăruie de ea să se lepede, Hilarianus porunceşte ca acesta să fie pus la pământ şi bătut cu nuiele în faţa fiicei. Perpetua simte durerea, ca şi cum ar fi a ei. Dar rămâne statornică în hotărârea sa.

*

Am ales din actele martirilor unul dintre cele mai emoţionante episoade. Despre Perpetua s-a scris mult, pe seama ei s-au realizat numeroase ecranizări, tocmai în ideea de a zugrăvi lumii întregi frumuseţea şi măreţia martiriului pentru Cristos. Lecturez, de o vreme, scrieri care prezintă înălţătoarele modele ale sfinţilor, persecutaţi şi chiar martirizaţi pentru credinţa creştină. După cum merg lucrurile la nivel mondial, se prea poate să ne aştepte şi pe noi, creştinii de azi, valuri de persecuţie, atâta vreme cât ne împotrivim pecetluirii corpului nostru cu însemnele Fiarei. Sfinţii aceştia au trăit în diverse epoci, sub diferite regimuri totalitare, în contexte socio-culturale distincte, sub imperiul unor tradiţii ecleziale diverse. Cu greu poţi găsi elemente comune cu privire la martiriul lor. Într-un singur punct, sfinţii sunt întotdeauna pe aceeaşi lungime de undă: şi punctul acesta este Cristos!
De unde vine martiriul lor? Să fie cruzimile prin care ei trec simple accidente ale istoriei? Să fi scăpat de sub control Isus, Cel prin care au fost făcute veacurile, întreaga omenire? Dacă ne vom frământa întrebându-ne „-De ce?”, probabil că vom găsi câteva răspunsuri. Martiriul lor aduce cu sine o înviere mai bună, o răsplătire pe măsură în viaţa de dincolo. Apoi, sfinţii au trecut prin suferinţă pentru a ne servi nouă, celor trăitori în veacuri de alienare spirituală, dovadă a existenţei Domnului Isus. Ale lor vieţi şi ale lor morţi ne sunt exemple care să ne convingă pe noi că a trăi în Cristos nu e utopie, nici basm, nici speranţă iluzorie, ci e realitate confirmată prin sacrificiu de sânge. Nu în ultimul rând, sfinţii martiri ne sunt modele de statornicie în relaţia cu Isus, când valurile încercărilor şi ale ispitirilor tulbură marea existenţei noastre. Dincolo de aceste valenţe, adevăratele şi profundele răspunsuri le vom găsi în veşnicie. Martiriul sfinţilor vine, fără tăgadă, din Cristos. În deplină cunoştinţă de cauză, în deplină autoritate asupra istoriei umanităţii întregi, Cristos a hotărât şi a îngăduit martiriul copiilor Săi. El a fost şi va rămâne în control, în vecii vecilor.
Martiriul sfinţilor este realizat, pe de altă parte, prin Cristos. Tare ne mai văităm noi de orice mică durere, încât ne e greu a crede că cineva poate suporta asemenea neînchipuite suferinţe. Biserica scrie despre chinurile martirului Sanctus: „în cele din urmă, i-au pus plăci înroşite de aramă pe părţile cele mai plăpânde ale trupului. Şi acestea ardeau, iar el a rămas neclintit, neînfrânt şi statornic în mărturisirea lui, fiind răcorit şi întărit de izvorul cel ceresc al apei vieţii, care ţăşneşte din coasta lui Cristos”.
Şi, în sfârşit, martiriul sfinţilor este darul lor pentru Isus, este pentru Cristos. Atunci când sfânta Felicitas, aflată în chinurile facerii, în închisoare, e întrebată de un gardian ce va face atunci când va fi aruncată fiarelor, dacă ea suferă atât de mult în cursul travaliului, aceasta răspunde: „Acum, eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo însă, un Altul (Cristos) va fi în mine, pentru că şi eu voi pătimi pentru El”.
În materialele unor anumite confesiuni, se găsesc adesea remarci la adresa sfinţilor. De pildă, de câteva ori, am întâlnit afirmaţii de genul: „sfinţii confesiunii X sunt, de fapt, pseudosfinţi, ai noştri sunt sfinţii adevăraţi”. Printre paradoxurile fundamentalismului nostru românesc, se numără şi acesta: în cadrul unei anumite denominaţii, se naşte o mişcare de regenerare spirituală; membrii de seamă ai confesiunii acesteia îl numesc „sectar” pe unul dintre absolvenţii temniţelor comuniste, lider al mişcării de renaştere spirituală, deşi acesta nu s-a dezis niciodată de Biserica din care făcea parte, ba chiar a binecuvântat-o cu numeroase scrieri şi cântări, alături de sacrificiul său. Acesta este unul dintre puţinele momente în care reacţionez, încercând să-i pun la zid pe cei rău intenţionaţi. De o vreme însă, mă gândesc la altceva: martiriul este fericirea sfinţilor. Ei nu au nevoie de apărare. Au fost, sunt şi vor fi mereu neînţeleşi, dar fericiţi. Stau şi azi în picioare, în timp ce ofensatorii lor, purtaţi încoace şi încolo de orice val de învăţătură, se clatină. Privind din această perspectivă panorama martiriului lor trecut şi prezent, mă tulbur la gândul că ale mele replici de apărare, mai mult sau mai puţin înţelepte, le-ar putea răpi sfinţilor fericirea.
Cunosc puţini astfel de fericiţi. Unuia îi e dedicată această reflecţie, alături de ruga ca Domnul Isus să-i fericească greaua durere cu minunea vindecării. Celălalt a păşit în veşnicie cu puţină vreme în urmă, după ani mulţi de fericire în închisoare, graţie regimului comunist. Am fost la înmormântarea acestuia. Am lăsat lacrimile să curgă şiroi, aşa cum nu prea o fac, în afară de plânsul meu literar. I-am vizitat locuinţa după al său deces. Întotdeauna mi-au plăcut sfinţii. M-au fascinat mereu ale lor vieţi. Poate într-o încercare compulsivă de a uita nefericirea puţinei mele credinţe. Pot să vă spun că despre sfinţi nu poţi vorbi niciodată la trecut, fără să greşeşti. Apoi, dacă vă aventuraţi vreodată în studiul vieţilor lor, s-ar putea să fiţi uimiţi că veţi găsi puţine date despre ei şi multe însemnări despre Cristos, Regele lor. Şi lucrul acesta deoarece ei au trăit lecţia urmării Domnului Isus (în timp ce noi doar vorbim sau scriem despre ea): „cel ce moare înainte de a muri, acela nu va muri când va muri”. Dacă înţelegem măcar acest înscris de pe frontispiciul unei mănăstiri, s-ar putea să mai avem şi noi, cei cu multe şi grele păcate, vreo şansă la Fericire!

„Ferice de voi, n-aţi văzut şi-aţi crezut,
Când alţii spuneau ‚nu se poate’
Aţi stat în picioare, când mulţi au căzut,
Va veni şi pentru voi o dreptate;
Ferice de voi, ce de mult aşteptaţi
Şi speraţi într-o zi de mai bine,
Se-apropie clipa când veţi fi răzbunaţi,
Nicidecum nu veţi fi daţi de ruşine”.
Andreea Popoi

**

În vedenia sfântului Saturus, sufletele martirilor, printre care şi cel al Perpetuei, sunt purtate de patru îngeri. Fiinţele celeste le arată martirilor o mare întindere, ca un fel de grădină, Paradisul, având arbori de trandafiri şi tot felul de flori. În grădină, alţi patru îngeri, mai strălucitori ca ceilalţi, spun celorlalţi îngeri despre ei, cu admiraţie: „Iată, ei sunt! Iată, ei sunt!” Se intră apoi într-un locaş cu pereţi de lumină, zărindu-Se slava Dumnezeului viu. Perpetua rosteşte: „Mulţumesc lui Dumnezeu că, precum am fost voioasă în trup, acum sunt aici şi mai voioasă”. Perpetua s-a întâlnit cu Fericirea.

Porunca cea nouă

*


Semnul fiarei

*


Umbra trecutei iubiri

*




„-În fiecare noapte, văd imaginea ei. Mă tot frământ. De ce m-a părăsit? Înţeleg să plece de la mine, însă să nu dea nici un semn de viaţă, de atâta timp?” Lacrimile domnului de peste cincizeci de ani, care stă în faţa mea, mă blochează, pur şi simplu. Ca şi cuvintele care urmează acestui raptus de plâns: „-Nu mă poate vindeca nimeni! Nimeni! Nici un psiholog, nici un medic! Nimeni nu-mi poate scoate din minte imaginea ei!” Intru mai adânc în istoria sa de viaţa şi aflu detalii care mă ajută să-mi construiesc pledoaria pentru vindecare. Domnul avusese o viaţă liniştită. O soţie frumoasă, pe care o iubea nebuneşte (de parcă s-ar iubi şi altcumva), nişte copii reuşiţi, un cămin sănătos. La un moment dat, dumnealui a dezvoltat o problemă de sănătate fizică. La scurtă vreme, soţia pleacă subit în afara ţării şi nu mai dă nici un semn. Am început să-i vorbesc despre legământul căsătoriei. I-am amintit că, atunci când s-a căsătorit, şi-au jurat unul celuilalt fidelitate şi sprijin reciproc, indiferent de valurile prin care viaţa îi va purta. I-am spus apoi că a lui problemă de sănătate nu-i nicidecum o problemă extraordinară şi că, dacă ar fi fost întocmai aşa, nu are de ce să se învinovăţească: sunt lucruri care ni se întâmplă fără să le chemăm în a noastră viaţă, fără să le putem controla, fără să le putem curma. Deasemenea, dacă soţia l-a părăsit, lucrul acesta nu înseamnă că îl socoteşte vinovat (chestiune pe care o ştia şi dumnealui, dar autoînvinovăţirea cu orice preţ îl făcea s-o nege) şi nici că ar trebui să-i poarte pică pentru decizia ei de a-l părăsi, întrucât, noi, oamenii, fiinţe limitate, suntem depăşiţi de anumite situaţii de viaţă şi reacţionăm adesea cum nu ne-am fi dorit sau imaginat vreodată. În plus, l-am încurajat să-şi reia vechile obiceiuri care-i aduceau mare bucurie, precum creşterea hamsterilor şi audierea muzicii populare româneşti. Am încheiat apoi discuţia, retrăgându-mă cu gustul amar al necredinţei că ale mele cuvinte l-ar putea scoate din starea în care se află. A doua zi, dumnealui avea pe faţă un surâs care-l făcea să pară cu ani mulţi mai tânăr. Am avut o discuţie oficială, diplomatică şi incoloră afectiv. După care am plecat. Aşa s-au scurs zilele până când avea să părăsească spitalul. Când, pe neaşteptate, vine către mine şi mi se adresează: „- Sunt bine. Să ştiţi că, de când am discutat cu dvs., m-am tot gândit la cele spuse. Şi mi-am dat seama că aveţi dreptate. De atunci, am scăpat de gândurile care mă obsedau, intenţionez să-mi continui viaţa, îmi iau din nou hamsteri, accept faptul că sunt bolnav şi mă pensionez, vreau să mă mut la ţară şi să mă integrez în comunitatea rurală. Ştiţi la cât am adormit aseară? La două. Dar sunt bucuros. Am stat să-nvăţ ‚Tatăl nostru’ şi în noaptea asta îmi propun să învăţ şi ‚Crezul’ ”. Pacientul făcuse mai mult decât îi sugerasem eu şi decât mi-aş fi imaginat eu că are putere să facă. Era un salt narcisic absolut necesar însănătoşirii.

Al său exemplu ar trebui să ne slujească drept învăţătură nouă tuturor. Celor care au de gând să divorţeze, le sugerez să aibă mare grijă: sunt răni în sufletele celor părăsiţi care cu greu se vor vindeca! Cei care doriţi să intraţi în căsătorie, gândiţi-vă bine dacă veţi putea să vă respectaţi făgăduinţa de a fi alături de celălalt o viaţă, indiferent dacă partenerul de viaţă va rămâne la fel de frumos sau nu, indiferent dacă va rămâne cu trupul intact sau măcinat de boală, indiferent dacă mintea va rămâne sănătoasă sau va pleca pe calea alienării! Dar, mai cu seamă, aş vrea să le servească acest model celor părăsiţi, abandonaţi, văduvi şi văduviţi de prezenţa celui iubit.

Ce atitudine să adoptăm faţă de o iubire trecută? Sunt două extreme: să rămânem ancoraţi în trecut şi tenebrele lui să ne obsedeze prezentul sau să negăm că am păşit vreodată pe cărarea trecutei iubiri. Ambele sunt, din al meu punct de vedere, la fel de periculoase. Rut, după moartea soţului, a rămas împreună cu soacra sa, Naomi. Şi-a „refăcut” viaţa, după cum spunem noi, s-a căsătorit cu un om credincios. Dar a păstrat întotdeauna, în mintea ei, partea frumoasă a iubirii trecute. Parte care nu i-a tulburat viaţa, ci care i-a dat adevărata direcţie de acolo înainte. Exemplul ei a rămas pe paginile Bibliei. Ca să ne spună nouă tuturor, celor de ieri şi celor de azi, că „trecutul (în iubire) poate fi un profesor valoros, dar nu ar trebui să fie un însoţitor permanent” (Robert Tamasy). Astăzi, trecuta iubire pare dureroasă. Mâine, e sănătos să rămână o umbră. Dar să rămână...

„Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu,
Cu milă şi tristă mirare,
Voi duce-o cu mine mereu,
Voi duce-o cu mine mereu”
Adrian Păunescu

luni, 2 februarie 2009

Cum gandim despre ceilalti?


Câtă amărăciune se citeşte pe chipul ei! Părul îi e despletit şi murdar. Mâinile sfioase cad pe lângă trup, lipsite de vlagă. Hainele îi sunt sfâşiate. Hohotele de plâns nu mai contenesc să se oprească. Cărturarii şi fariseii, prieteni doar atunci când doresc să-L ispitească pe Isus, o târăsc, aşezând-o în faţa Lui. "- Isuse, ţi-am adus o desfrânată. Că ne tot chinui tu cu învăţăturile tale care ne strică datinile şi sfânta lege, vorbindu-ne despre iubire şi despre alte sentimentalisme din astea ieftine. Învăţătura revelată lui Moise e clară aici. Fără putinţă de tăgadă. Femeia trebuie ucisă cu pietre. Să vedem ce mai zici acum!" Câtă ură pe feţele mai marilor norodului! Şi ce adâncă dorinţă de a osândi! Se scurg clipele, vinovata continuă să plângă, fără nădejde. Setoşii de sânge, preoţi şi învăţaţi, aşteaptă sentinţa. Dar Isus tace...

*

Cândva, undeva, eram în aşteptare. Într-o sală alăturată, cu glasuri puternice şi crize de râs, nişte amici discutau despre o persoană pe care o cunoşteam şi eu, subliniindu-i acesteia trăsăturile negative de caracter. Pentru ca focul ironizării să fie ţinut treaz, pe alocuri, unul dintre vorbitori turna câteva citate din repertoriul "inculpatului", însoţite de imitarea histrionică a tonului vocii sale. Răsfoiam o revistă creştină, mândru că am putut sta departe de mizeriile lor. În aceeaşi zi, ceva mai târziu, mă scapă gura şi încep să fac şi eu acelaşi lucru ca şi cei în cauză. Imediat îmi amintesc cuvintele Scripturii, care grăiesc drept: "Inima omului este nespus de înşelătoare şi fără nădejde de rea" (Ieremia 17,9).

Suntem asaltaţi de vorbiri de rău. Noi, ca şi popor, avem o sensibilitate aparte în ceea ce priveşte exprimarea catalogărilor negative ale celorlalţi, în lipsa lor, bârfa. Ne place de numa'. Aşa că mesajul ne priveşte pe toţi. Poate că nu spunem mereu ceea ce credem despre semeni, un lucru e clar însă: suntem nişte bombe cu gânduri negre despre cei din jurul nostru. "Părinţii mei, îmi tot impun felul lor de viaţă! Nu-şi dau seama că vremurile alea, în care făceai plajă îmbrăcat, s-au sfârşit! N-au auzit şi ei de liberalism, democraţie, 'trăieşte-ţi clipa' şi chestii de-astea marfă". "Ah, copiii, numai necazuri îmi fac! Oare nu am făcut o greşeală că i-am adus pe lume?" "Iarăşi întârzie! Probabil că pălăvrăgeşte, după obiceiu-i, cu prietenele ei! Urâţii ăştia mici plâng (seamănă cu ea), maţele îmi chiorăie, mai e puţin şi începe meciul!" "Iarăşi dă televizorul pe emisiunile lui preferate! Numai documentare cu albinuţe şi crocodili îi plac! De ce nu înţelege şi el sufletul sensibil feminin, care se vădeşte aşa de frumos în telenovele?!" "Uite-o şi pe colega noastră! Iarăşi şi-a luat mini! Femeie, trezeşte-te! Eşti urâtă, zbârcită, grasă pe la şolduri! Pune mâna şi vezi-ţi de viaţă, nu te mai da pe lângă şef, să-i faci avansuri!" Mă opresc aici, căci am imaginaţie, vă garantez, şi cine ştie ce scenariu îmi mai trece prin căpşor!

Când Fecioara Maria a rămas însărcinată de la Duhul Sfânt, dreptul Iosif s-a frământat tare mult. O iubea pe Maria, crezuse în ea, şi-o dorea aproape, nu putea concepe să îşi împartă viaţa cu altcineva, decât cu ea. Ar fi putut să o condamne la moarte, să o aducă în faţa mulţimii, pentru a fi ucisă cu pietre. Avea toată acoperirea legii mozaice. Ce mare dovadă de iubire însă la Iosif! Înainte de a i se spune, prin solul îngeresc, că Maria va avea singura naştere supranaturală din istoria omenirii, el se gândea să o lase pe ascuns, fără a o aduce în faţa tribunalului uman. Dorea să o salveze pe cea care, în a lui concepţie, îi ruinase viaţa, îl minţise şi-l înşelase. Cum gândea omul acesta? De unde atâta forţă de iertare? Ce preţ mare era dispus să plătească: a lui demnitate răstignită sub puterea dragostei!

Să vă spun câteva lucruri pe care le gândesc oamenii despre mine: "e conservator, demodat, închistat", "e ipocrit", "e pasiv agresiv", "e ascuns, are o diplomaţie care tăinuieşte multe", ş.a. Dincolo de felul în care mă văd aceştia, puţini sunt cei care s-au oprit din furtuna gândurilor lor, au stopat producţia de etichete puse făpturii mele şi-au stat măcar o clipă să-mi înţeleagă sufletul, să-mi asculte bătaia inimii, să-mi oprească o lacrimă sau să-mi ofere o sfântă îmbrăţişare. Şi la fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Am avut o pacientă tânără, căreia îi dădeam teme, în fiecare zi. Una dintre teme era să stea de vorbă cu mama ei, provocând-o să-i povestească viaţa sa. La sfârşitul şederii sale în spital, mi-a spus: "- Nu-mi place sistemul vostru medical! Nu cred în medicamentele pe care mi le daţi! Am descoperit însă pe secţia voastră câteva chestiuni pe care nu le ştiam până acum. L-am descoperit, întâi de toate, pe Dumnezeu. Apoi, am înţeles-o, pentru prima oară, pe a mea mamă. Mi-am dat seama, ca niciodată până acum, cât de mult a suferit, cât a înfruntat pentru mine, cât de mult mă iubeşte". Mama ei rămăsese aceeaşi, cu multele-i imperfecţiuni, dar felul în care fiica gândea despre ea era cu totul altul.

* * *

Câtă amărăciune se citeşte pe chipul ei! Părul îi e despletit şi murdar. Mâinile sfioase cad pe lângă trup, lipsite de vlagă. Hainele îi sunt sfâşiate. Hohotele de plâns nu mai contenesc să se oprească. Cărturarii şi fariseii, prieteni unii cu alţii doar atunci când doresc să-L ispitească pe Isus, o târăsc, aşezând-o în faţa Lui. "- Isuse, ţi-am adus o desfrânată. Că ne tot chinui tu cu învăţăturile tale care ne strică datinile şi sfânta lege, vorbindu-ne despre iubire şi despre alte sentimentalisme din astea ieftine. Învăţătura revelată lui Moise e clară aici. Fără putinţă de tăgadă. Femeia trebuie ucisă cu pietre. Să vedem ce mai zici acum!" Câtă ură pe feţele mai marilor norodului! Şi ce adâncă dorinţă de a osândi! Se scurg clipele, vinovata continuă să plângă, fără nădejde. Setoşii de sânge, preoţi şi învăţaţi, aşteaptă sentinţa. Dar Isus tace... Cu glasu-I blând, răspunde greu: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul cu piatra în ea". Toţi sunt străpunşi în inimi de cuvintele Lui şi fug! Dumnezeu a stat să-i înţeleagă sufletul, să-i asculte bătaia inimii, să-i oprească lacrima, să-i ofere o sfântă îmbrăţişare. Unde sunt însă cărturarii? Unde sunt fariseii? Unde sunt eu? Unde eşti tu?