Se afișează postările cu eticheta Rusalii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Rusalii. Afișați toate postările

luni, 31 mai 2010

Fii ai Cincizecimii în vreme de Babilon


Inspirat e proverbul care spune: "Răul ce şi-l face omul singur, nimeni altul n-ar putea să i-l facă". Ca orice om puţin înţelept, adaug adesea traiului meu prea multă sare şi prea mult piper pentru o viaţă ce se vrea tihnită şi pictată în culorile eternităţii. Merg mult prea des pe poteci lăturalnice Căii Lui, ajung în fundături existenţiale, mă dezorientez, mă rătăcesc şi uit drumul spre Casă. Sunt uimit însă, întotdeauna, de mijloacele minunate pe care le are Domnul de a mă scoate din încurcăturile vieţii. Aplecându-mă mai mult asupra sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, inversarea Babelului veterotestamental, am remarcat cât de multe similitudini sunt între oamenii Babelului şi mine însumi, între atitudinile, alegerile, acţiunile lor şi ale mele. De aceea, mi se pare potrivit să vă invit la o călătorie în Scriptură, convins fiind că vă veţi regăsi şi dumneavoastră, la fel ca mine, ba în ipostaza omului Babelului, ba în cea a fiinţei conduse de Spiritul Cincizecimii.

Înainte de iniţiativa dezastruoasă a omului de a ajunge la cer prin forţele proprii, fără de Dumnezeu, "tot pământul avea o singură limbă şi o singură vorbire" (Geneza 11,1). Prin pogorârea Sfântului Spirit, la vreme de Cincizecime, apostolii vorbeau în limbile neamurilor, astfel că fiecare evreu din diaspora "îi auzea vorbind în propria lui limbă" (Fapte 2,6b). Lecţia Cincizecimii e simplă: copiii lui Dumnezeu vorbesc limbi diferite şi totuşi vorbesc aceeaşi limbă! Vorbesc limbi diferite în plan fizic, limba lui Cristos în plan duhovnicesc. În Cristos, diferenţele dintre noi nu dispar, ci chiar ele devin mijloace de îmbogăţire reciprocă. Mie, de pildă, îmi plac tare mult cântările sentimentale ale unor muzicieni catolici talentaţi din America Latină. Mă bucură felul de închinare liturgică al negrilor creştini din Africa, deşi mi-ar fi tare greu să trăiesc sfintele slujbe cu expresivitatea specifică lor. Îmi place organizarea şi rânduiala Bisericilor din statelor germanice, dar m-ar îngheţa felul lor (ultra)raţional de a se raporta la Cristos. Dar pentru toate popoarele acestea, mesajul Cincizecimii este unul plin de speranţă: Dumnezeu vorbeşte fiecăruia pe limba lui! Iubiţi prieteni, iertată să-mi fie de către frăţiile voastre, care aveţi alte încredinţări, deschiderea interconfesională, îndrăznesc să afirm că Duhul Sfânt îi face să vorbească limba lui Cristos pe creştinii plini de El chiar aparţinând confesiunilor distincte. Există acolo un vârf al trăirii cu Domnul Isus, o Cincizecime "cronică", ce face confesionalismul să pălească. Un preot ortodox spunea, la lansarea cărţii "Castelul interior" de către călugării catolici, că sfinţii trăiesc la acea înălţime la care barierele denominaţionale nu-şi au rostul. Subscriu spuselor măicuţei Tereza: "Tu poţi face lucruri pe care eu nu le pot face. Eu pot face lucruri pe care tu nu le poţi face. Împreună putem face lucruri minunate." Şi asta e una din învăţămintele Cincizecimii: putem trăi împreună, chiar diferiţi fiind, cu o singură condiţie: să fim în Cristos!

În vreme ce, la Babel, oamenii "şi-au spus unul altuia" (Geneza 11,3a), adică s-au sfătuit reciproc, la Cincizecime posibil s-a întâmplat la fel ca în zilele de dinainte: "toţi aceştia stăruiau într-un gând, în rugăciune" (Fapte 1,14a). Babelul îţi spune: "ascultă de înţelepciunea ta!", Rusaliile te invită să asculţi de înţelepciunea lui Dumnezeu. Câte încurcături din viaţa noastră nu s-ar dezlega dacă am asculta mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni! Câte inimi ar pulsa pentru cer şi nu ar sângera de rănile pământului dacă am face linişte şi am lua seama la şoapta Duhului Sfânt!

"Haide să coborâm şi să le încurcăm limba acolo!" (Geneza 11,7a). În sfatul Sfintei Treimi, e luată o hotărâre: turnul mândriei umane nu va fi construit; limbile oamenilor vor fi încurcate, iar neînţelegându-şi graiul unul altuia, strategia lor de a sfida cerul va cădea. Plin de semnificaţii adânci e versetul de mai sus! Dumnezeu ţine să precizeze că e atât de mişcat de bravarea fiilor săi, încât va interveni cu toată Făptura, Tată, Fiu şi Duh Sfânt în a încurca planurile omeneşti care-L exclud. Pe de cealaltă parte, aceeaşi reprezentare Treimică se găseşte, puţin mai discretă însă, spre binecuvântare de data aceasta, în ziua Cincizecimii. Se pogoară Sfântul Spirit peste comunitatea iudaică ce ştia despre Tatăl, care credea în divinitatea Fiului şi care aştepta făgăduinţa venirii Duhului. Desigur, e tot atâta dumnezeire în Tatăl cât e şi-n Fiul şi-n Duhul Sfânt. Şi niciuna din Persoanele Sfintei Treimi nu acţionează în disonanţă de cealaltă. Precizarea lucrării comune a Trinităţii are un alt scop: a ne transmite mesajul că Dumnezeu încurcă cu toată Făptura planurile omului fără de El şi binecuvântează cu toată Făptura planurile Lui cu omul.

În sfârşit, Babelul aduce dezbinare: "Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe faţa întregului pământ" (Geneza 11,8), pe când Cincizecimea instaurează unitatea în diversitate: "Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte" (Fapte 2,44).

Era o zi de septembrie, în deşertul Israelului. Pelerinii evrei sosiseră la Templu pentru Sărbătoarea Corturilor. Toţi erau osteniţi şi însetau. Pe frunţile sacagiilor care cărau apă de la fântâna Siloamului curgea sudoarea. Isus le vede setea, pe cea fizica, dar mai ales pe cea de Dumnezeu, Se întoarce spre ei şi le spune: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!" (Ioan 7,37). Însetaţi fiind şi noi de Cristos, să trăim ca fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon! Să vorbim limba iubirii de Dumnezeu şi de semeni, să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni, să trăim în unitate şi să atragem, prin ascultarea noastră, binecuvântarea Sfintei Treimi! Să fim fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon!

duminică, 23 mai 2010

Cărarea Cincizecimii


În Grădina Ghetsimani, Isus trăia calvarul. Îi stătea în faţă crucea şi urma să fie îmbrăcat cu păcatul lumii întregi, El, Cel nepătat, "sfânt, sfânt, sfânt până la Dumnezeu" (Pascal). Multă durere trebuie să fi fost în sufletul Lui! Era Una cu Tatăl, în tainica şi de nedescris Sfânta Treime. Cunoştea Cerul şi era centrul adorării angelice. Dar luase hotărârea salvării omului. Se întrupase în chip de rob, trăise perfect într-o lume imperfectă până-n adânc, iar, în ceasul ce urma, avea să moară pentru ea. Oh, dragi prieteni, Cristos a suferit pentru noi şi-n locul nostru! Să nu uităm, atunci când trecem prin încercări, că noi ne merităm suferinţa! Să nu uităm de grădina Ghetsimani a Domnului Cristos când plângem şi noi, în grădina măslinilor propriilor noastre vieţi! Dar acum, e vremea Înălţării. La poalele Muntelui Măslinilor stă Grădina Ghetsimani. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. În chip fizic, dar mai cu seamă în cel duhovnicesc. Cine sunt însă cei care privesc în zare? Cine sunt cei trişti de plecarea lui Isus dintre ei? Cine sunt cei pe care îngerii îi îmbărbătează, promiţându-le că El se va întoarce în acelaşi chip în care S-a înălţat? Sunt martorii Înălţării Domnului. Iată, precum Ilie lăsa, prin înălţarea lui, un martor în persoana discipolului său, Domnul avea să lase, prin înălţarea Lui, o mulţime de martori. Noi ce martori lăsăm în urmă? Privind la vieţile noastre, ce pot spune oamenii despre noi? Ce cuvinte oneste se vor rosti despre noi, ce răni sau ce bucurii va stârni simpla rememorare a numelor noastre? Ce cărări vom fi croit pentru cei ce rămân în urma marii noastre treceri?

După ce Mântuitorul S-a înălţat la Cer, o linişte caldă s-a aşternut peste sufletele ucenicilor. Aceştia, scumpii şi preaiubiţii de ei, s-au îndreptat plini de speranţă spre odaia de sus. Oh, de ar fi grăit încăperea aceasta! Câte zbateri cunoscuse ea! La câte căderi nu asistase ea, câte biruinţe nu-şi legau istoria de existenţa ei! Erau ucenicii din nou acolo. Şi, împreună cu ei, cu aceeaşi inefabilă smerită prezenţă, Maria, maica sfântă a Domnului. Era timp de priveghere şi de rugăciune. Un ucenic căzuse din slujba lui şi, pentru că nici o binecuvântare de Sus nu se pierde, chiar când sufletul care are datoria curată a o transmite spre oameni s-a pierdut el însuşi, un nou slujitor se cerea a fi ales, în locul lui Iuda. "Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales" (Fapte 1,25a), a spus Petru, ridicându-se în mijlocul fraţilor şi aşezând în faţa tuturor doi posibili robi ai lui Cristos. Pentru că, în toate lucrurile privitoare la slujirea lui Dumnezeu, alegerea corectă o face întotdeauna Dumnezeu, iar nu omul. A adăugat apoi, acelaşi Petru: "ca să primească locul acestei slujbe şi al apostoliei" (Fapte 1,25b). Slujirea Domnului serveşte scopului Împărăţiei. Iată de ce, în orice lucrare eclezială, Biserica e atentă ca omul pus în funcţia de autoritate să fie ales de Dumnezeu, iar darurile sale să se alinieze scopurilor divine. Nu ştim prea multe despre lucrarea lui Matia din Scriptură. Tradiţia consemnează că acesta a devenit un mare propovăduitor al lui Isus. Un episod interesant, legat de viaţa Sfântului Matia, e acela în care, aflat în temniţă păgână, oferindu-i-se băutură vătămătoare, acesta nu doar că nu a fost afectat de ea, ci i-a şi vindecat pe toţi colegii din închisoare orbiţi de a ei otravă. Ca orice drept din vremea acea, Matia şi-a trăit din belşug fiecare clipă a vieţii, răspândind mireasma cristică pretutindeni, până când a fost onorat cu moarte de martir, bucurându-se de-atunci neîncetat de părtăşia Preaiubitului sufletului său în lumină.

Curând, în zi de Cincizecime, peste comunitatea reunită în Numele lui Isus, se coboară Spiritul Sfânt. Aşa ia naştere Biserica, prezenţa vie şi de netăgăduit a Domnului Isus printre oameni. Dar despre cărarea Cincizecimii noastre vreau să vorbesc, fără a încerca vreo clipă să separ al nostru drum de cel al Bisericii, ci din dorinţa de a personaliza mai mult mesajul Rusaliilor. Ştiţi, de când eram micuţ ca vârstă, până acum, când sunt mic la minte şi la asemănare cu Domnul Isus, nenumărate persoane mi-au spus că ar trebui să înceteze visul meu de a schimba lumea. "Las-o în pace, lumea e aşa cum e, lumea nu se schimbă, nu mai face tu pe viteazul!", mi-au zis mulţi. Cu adevărat, nu am reuşit să schimb lumea. Dar Isus o schimbă neîncetat. A schimbat-o prin venirea Lui în mijlocul ei, o schimbă necurmat prin sfinţii ei. Şi ştiţi de ce reuşesc sfinţii practici să transforme? Pentru că ei sunt singurii dintre noi care au ajuns să trăiască clipă de clipă Cincizecimea. Cercetaţi biografiile tuturor sfinţilor canonizaţi: toate vieţile lor ating apogeul permanentizării plinătăţii Duhului Sfânt. Aceşti preţioşi martori ai faptului că visul meu nu e utopie trasează pentru noi cărarea Cincizecimii: o cărare care trece prin Ghetsimani, apoi pe la Calvar, cunoaşte Învierea şi Înălţarea în sfinţire şi desăvârşire. Toate aceste indicatoare binecuvântate au drept centralitate, pentru noi, pe pământ, Crucea. Stau şi-mi imaginez calea Cincizecimii ca o cărare de munte; ne arată drumul indicatoarele de mai sus: Ghetsimani, Calvarul, Învierea, Înălţarea, Cincizecimea; ţinta ne este Cristos. Uneori nu vedem mult în faţă, ci doar atât cât să nu ne rătăcim. Adesea suntem obosiţi de drum şi ne oprim. Alteori încercăm să mergem pe scurtătură, escaladând stânca pe drumul nepermis. Ne trezim căzând iarăşi în agonia Ghetsimaniului. Cel ce a purtat pe umerii Lui povara lumii ne ridică iarăşi. Iar dorul după veşnicii ne îmbie să începem a urca din nou. Ajungând în punctul Cincizecime, vom vizualiza aievea sfârşitul drumului, ne vom îndrăgosti cu stăruinţă de ţinta călătoriei noastre şi vom merge drept pe cărare. Într-un târziu, pe cărarea Cincizecimii, vom atinge vârful, vom intra în patria din înălţime şi vom fi totdeauna cu Domnul. Atunci doar, toate obstacolele din cale ne vor părea tare neînsemnate, iar drumul Cincizecimii va străluci în lumina lui adevărată. Vom fi surprinşi să constatăm că, pe cele mai strâmte poteci, am fost purtaţi pe sus, pe aripi de Duh şi de îngeri.

Haideţi la drum! Împreună, putem reuşi! Împreună, putem atinge Ţinta!