Ce ne desparte, cine ne apropie?

În cursul întâlnirii dintre Papa Benedict și arhiepiscopul anglican Rowan Williams, s-a adus în discuție personalitatea lui John Henry Newman, pastor anglican ce a trăit în secolul XIX și care s-a convertit la catolicism. Impresionante sunt cuvintele legate de separarea dintre catolici și protestanții anglicani ale unui apropiat al lui Newman, cuvinte care ne conferă nouă astăzi un prilej extraordinar de reflecție: ”ceea ce este nesfânt de ambele părți ne ține departe”. Multe reverberații a produs gândul acesta în mintea mea. Oricât aș căuta o explicație mai adâncă a pluralismului confesiunilor creștine, nu găsesc ceva mai bogat în sensuri și mai cuprinzător decât aceste simple cuvinte: ”ceea ce este nesfânt ne ține departe”.

Când omul a fost creat, el a beneficiat de o sublimă comuniune cu Creatorul Său. Dar nu doar relația aceasta era perfectă, ci și părtășia dintre Adam și Eva, primii oameni, era desăvârșită. Mai mult, toate celelalte creaturi trăiau în pace și erau supuse omului. De îndată ce Adam și Eva au pus la îndoială adevărul avertizării divine, toate relațiile s-au rupt. Dumnezeu nu l-a mai căutat pe om ca să-i vorbească față în față, de atunci, nici în răcoarea dimineții, nici la vreme de asfințit. Se vor așterne puține pagini în istoria umanității și Creatorul va rosti grelele cuvinte predeluviene: ”Voi șterge de pe fața pământului pe omul pe care l-am creat, de la om până la animal, și târâtoare și păsări ale cerului, pentru că Îmi pare rău că i-am făcut” (Geneza 6, 7). În îndurarea Lui, cei care aveau să se întoarcă, în ceasul cel de pe urmă al acelor timpuri, vor gusta salvarea, viața. Pe de cealaltă parte, ca o consecință a păcatului, bărbatul și femeia nu vor mai experimenta împreună, la aceiași parametri, armonia care guverna unirea lor primordială. Ceea ce este nesfânt a despărțit dintotdeauna. Doar ceea ce este nesfânt separă și nimic altceva.

Astăzi, oamenii vorbesc limbi diferite și chiar cei de o singură limbă nu se mai înțeleg. Astăzi, există o explozie de mijloace de comunicare interpersonală și o penurie în dialogurile dintre oameni. Astăzi, pasiunile se aprind repede și se sting la fel. Astăzi, oamenii sunt amabili unii cu alții, dar și străini unul de celălalt. Astăzi, deși au toate modalitățile fizice de a fi mai aproape unul de altul decât vreodată, sunt mai singuri ca niciodată. De ce? Ceea ce e nesfânt îi ține departe pe unul de celălalt.

Și totuși, undeva, în Atotștiința lui Dumnezeu și potrivit cu milostivirea Sa, un plan al restaurării Creației era întocmit deja, încă de dinaintea venirii în ființă a protopărinților noștri. Cristos, Una cu Dumnezeu Tatăl în Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul, se va coborî pe pământ și-l va relega, în El, pe om de Dumnezeu și pe om de om. De aceea, de am pune întrebarea ”ce ne apropie” pe unii de ceilalți, am greși. Am greși la fel ca Pilat, în ziua răstignirii, când L-a întrebat pe Domnul Isus ”ce este adevărul?” Și s-ar prea putea ca, asemeni lui, să primim și noi, din partea Domnului, aceeași apăsătoare tăcere. Căci întrebarea nu este ”ce este?”, ci ”cine este?” Căci chestiunea corectă care se pune nu este ”ce ne apropie?”, ci ”cine ne apropie?” Cine vă apropie pe dvs., iubite cititor, de partenerul de viață, de copiii sau de părinții dvs., de păstorul sufletesc și de frații din Biserică? Cine vă apropie de amici sau, și mai mult, de dușmanii de azi, făcându-i prietenii sinceri de mâine? Cine ne poate apropia pe noi, cei din atâtea și atâtea confesiuni creștine, după ce multe răni ne-am pricinuit reciproc și mulți lăstari de despărțire am lăsat să rodească? Domnul Isus Cristos. În El, Cel prin care, ne spun Scripturile, toate au fost create și toate ființează, stă soluția problemei separării noastre de Dumnezeu și de oameni.

O istorioară frumoasă relatează cum un băiețel de cinci ani a vizitat, împreună cu tatăl său, o mănăstire. Pe geamurile clădirii erau pictate diferite personaje biblice. Chiar atunci, o rază a soarelui pătrundea prin vitralii. Băiețașul l-a întrebat pe tatăl său: ”-Tăticule, cine sunt cei pictați pe geamuri, prin care trece lumina?” Tatăl a răspuns: ”-Aceia sunt sfinții din Biblie”. Ajuns acasă, în orașul său natal, în prima duminică, la școala duminicală, învățătorul a pus o întrebare copiilor după ce le-a vorbit despre sfințenie: ”-Copii, care dintre voi ar putea să-mi spună ce e acela un sfânt?” Băiatul s-a ridicat și a spus: ”-Sfânt e un om prin care trece lumina!” Mare dreptate avea copilul cu pricina! Sfințenia, punerea deoparte pentru Dumnezeu, apropierea de Cristos și comuniunea personală, intimă și continuă cu El, lasă să treacă prin noi Lumina. Și Lumina aceasta, care este Domnul Cristos, face vizibilă, chiar strălucitoare, calea spre apropierea noastră de mâine, oricât de întunecată și de plină de eresuri ar fi cărarea pe care astăzi orbecăim însingurați.

Ne desparte ce este nesfânt, ne apropie Cel care este sfânt. Să înaintăm spre Cristos și așa ne vom apropia, pe negândite, și unul de celălalt!

Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă

E noaptea capitulării Germaniei. Aceasta fi-va cea din urmă noapte pentru ”evreii lui Schindler”. Peste puțină vreme, iudeii respectivi vor fi liberi. Liberi să-și plângă morții și să-i caute pe cei rămași în viață. Liberi să muncească, să învețe, să se bucure, să privească spre viitor, să se închine lui Dumnezeu, în felul în care ei cunosc a o face. Cu toții știu că Schindler le-a scăpat viața, că e eroul lor, salvatorul lor. Dar Schindler e cuprins de remușcări. ”-De aș mai fi salvat câțiva evrei?! Dacă aș fi vândut mașina aceasta... oh, de aș fi vândut mașina aceasta, aș fi salvat încă zece evrei! Ce nevoie aveam eu de această mașină? Dacă aș fi vândut acul acesta”, spune Schindler scoțând din buzunar un ac de cravată, ”aș fi salvat încă doi evrei!” Nu e nimic teatral în ceea ce spune Schindler. În inima lui, e o mare durere. Deși și-a epuizat toate resursele financiare și a ajuns falit, deși și-a folosit toate relațiile pentru a salva cât mai multe suflete, Schindler e cuprins de amărăciune. Colaboratorul său apropiat, evreu și el, îi întinde atunci un inel, pe care sunt însemnate următoarele slove ale Talmudului: ”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”.

Am descris un fragment din ”Lista lui Schindler”, emoționantă ecranizare a unui fapt real. E un film pe care vă invit să-l vedeți, oridecâteori sunteți copleșit de nemulțumire, de cererile de ajutor ale apropiaților dvs., de lamentările și de problemele, parcă mai multe ca niciodată, cu care se confruntă toți oamenii. Ați putea să vă închideți inimile în fața nevoilor celorlalți, să spuneți că ați făcut destul pentru ei, că e timpul să se descurce și singuri, că nici pe dumneavoastră nu v-a ajutat nimeni, că vreți să vă concentrați mai mult asupra propriilor dvs. interese, că ați obosit săvârșind binele, că vă e teamă ca oamenii să nu profite de dvs., etc. Sau ați putea să vizionați filmul acesta și să aveți în minte și un alt fragment din istoria lumii. Isus, Fiul lui Dumnezeu, e pe pământ. Într-una din predicile Sale în care vorbește despre Împărăție, Mântuitorul spune auditoriului: ”Atunci va zice Împăratul celor de la drepta Lui: ‚Veniți, binecuvântații Tatălui, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine’.” Matei 25, 34-36. Spunea un înțelept că suntem la fel de aproape de Dumnezeu precum suntem de persoana pe care o displacem cel mai tare. Așa e, nu ne plac problemele, abia le purtăm pe-ale noastre, darămite să ne luăm poveri suplimentare. Compania celor flămânzi nu e una plăcută. De străini ne e frică: ”cu ce gânduri vin?”, ”oare de ce și-au părăsit țara, dacă sunt oameni cinstiți?” Iar pe cei cu haine murdare greu îi tolerăm pe locurile de lângă noi din mijloacele de transport în comun, fără să ne gândim o clipă că poate nu au unde se spăla... sau poate nu au alte vestminte. De bolnavi nu prea dorim a ne aminti, din dorința inconștientă de a respinge tot ceea ce ne amintește că poate, într-o zi, vom fi noi în locul lor. Iar în temniță, ce să căutăm noi acolo? Doar în viața noastră n-am făcut decât bine tuturor...

Sunt oameni în jurul nostru care au nevoie de noi. Nu ne dăm seama ce responsabilitate implică a fi al lui Cristos! Dar noi suntem chemați să vedem lucrurile nu cu ochii pătați de egocentrism, mândrie și orgoliu, ci cu ochii lui Isus! Noi suntem brațele lui Isus pentru oameni! Brațele Lui, ale Celui care, pe Cruce, a îmbrățișat o lume întreagă, împăcând-o cu Cerul. Noi suntem picioarele Lui, umblând pretutindeni pentru a duce solia păcii și a iubirii fără de margini! Ar fi putut folosi îngerii, dar a ales să Se folosească de noi, de tine și de mine. Noi suntem cei mai aproape de oamenii în nevoie! Noi trăim în mijlocul lor! Noi suntem de o natură cu El, prin înfierea Lui, și de o natură cu ei, prin nașterea cea dintâi.

Mi se întâmplă adesea să-i ascult pe oamenii cu probleme. Sunt două atitudini pe care le remarc mai mereu. Sunt unii care, în momentul în care sunt atinși de chestiuni ce li se par insurmontabile, se ascund într-o carapace ființială și zi și noapte cugetă la ale lor necazuri, închizând complet ușa inimii pentru cei care sunt mai în nevoie decât ei. De cele mai multe ori, aceștia se îmbolnăvesc pe zi ce trece mai tare și nici un remediu nu mai are putere de izbăvire în cazul lor. Dar e și o altă categorie de oameni, tare dragă mie. Aceștia din urmă găsesc resurse în Cristos de a se apleca asupra celorlalți, de a se implica în viețile lor, de a-i ajuta pe alții să treacă biruitori peste etape de încercare existențială. Cel mai des, uitând de ei înșiși, căutând să aducă tămăduire altora, chiar ei sunt salvați. E o lecție de viață pe care chiar constituția pe care Creatorul ne-a dat-o ne-o așterne înainte. Uitați de pildă cum se hrănește inima! Când sângele e pompat în tot organismul prin artera care pleacă de la inimă, chiar la baza acestui vas sanguin, cinci procente din sânge pleacă în arterele coronare, care hrănesc inima. Suficient sânge cât să asigure buna funcţionare a cordului. Când hrăneşte întreg organismul, inima se hrăneşte de fapt şi pe ea însăşi, deşi nu e intenţia ei primordială. La fel e şi cu omul: doar atunci când dăruieşte, primeşte cu adevărat ceea ce merită; şi doar când se pierde iubindu-i pe alţii, se regăseşte pe sine.

”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”. Pentru unii, chemarea divină de a-i salva pe alții implică misiunea în părți ale lumii ostile credinței creștine. Pentru alții, sacerdoțiul. Pentru cei mai mulți dintre noi, a salva o viață înseamnă, pe lângă mărturisirea Evangheliei prin cuvinte și faptă, poate puțin din venitul nostru, donat unui nevoiaș, sau poate o recomandare, o vizită, o îmbrățișare. Particularizați, în dreptul dvs.! Fiecare suflet are valoare, și încă eternă valoare. Iar acest ultim adevăr, pe care avea să-l descopere Schindler salvându-i pe evrei, ni l-au transmis sfinții dintotdeauna și ni l-a predicat Însuși Dumnezeu, coborât pe pământ spre a-și asuma nevoia dvs. și nevoia mea și a ne învăța si pe noi să facem la fel pentru ceilalți.

”Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: ‘Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?’ Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: ‘Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-acești fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut’. Matei 25, 37-40.

Să-L descoperim pe Domnul Isus Cristos în fiecare om în nevoie și să nu pregetăm în a-I veni în ajutor!