Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă

E noaptea capitulării Germaniei. Aceasta fi-va cea din urmă noapte pentru ”evreii lui Schindler”. Peste puțină vreme, iudeii respectivi vor fi liberi. Liberi să-și plângă morții și să-i caute pe cei rămași în viață. Liberi să muncească, să învețe, să se bucure, să privească spre viitor, să se închine lui Dumnezeu, în felul în care ei cunosc a o face. Cu toții știu că Schindler le-a scăpat viața, că e eroul lor, salvatorul lor. Dar Schindler e cuprins de remușcări. ”-De aș mai fi salvat câțiva evrei?! Dacă aș fi vândut mașina aceasta... oh, de aș fi vândut mașina aceasta, aș fi salvat încă zece evrei! Ce nevoie aveam eu de această mașină? Dacă aș fi vândut acul acesta”, spune Schindler scoțând din buzunar un ac de cravată, ”aș fi salvat încă doi evrei!” Nu e nimic teatral în ceea ce spune Schindler. În inima lui, e o mare durere. Deși și-a epuizat toate resursele financiare și a ajuns falit, deși și-a folosit toate relațiile pentru a salva cât mai multe suflete, Schindler e cuprins de amărăciune. Colaboratorul său apropiat, evreu și el, îi întinde atunci un inel, pe care sunt însemnate următoarele slove ale Talmudului: ”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”.

Am descris un fragment din ”Lista lui Schindler”, emoționantă ecranizare a unui fapt real. E un film pe care vă invit să-l vedeți, oridecâteori sunteți copleșit de nemulțumire, de cererile de ajutor ale apropiaților dvs., de lamentările și de problemele, parcă mai multe ca niciodată, cu care se confruntă toți oamenii. Ați putea să vă închideți inimile în fața nevoilor celorlalți, să spuneți că ați făcut destul pentru ei, că e timpul să se descurce și singuri, că nici pe dumneavoastră nu v-a ajutat nimeni, că vreți să vă concentrați mai mult asupra propriilor dvs. interese, că ați obosit săvârșind binele, că vă e teamă ca oamenii să nu profite de dvs., etc. Sau ați putea să vizionați filmul acesta și să aveți în minte și un alt fragment din istoria lumii. Isus, Fiul lui Dumnezeu, e pe pământ. Într-una din predicile Sale în care vorbește despre Împărăție, Mântuitorul spune auditoriului: ”Atunci va zice Împăratul celor de la drepta Lui: ‚Veniți, binecuvântații Tatălui, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine’.” Matei 25, 34-36. Spunea un înțelept că suntem la fel de aproape de Dumnezeu precum suntem de persoana pe care o displacem cel mai tare. Așa e, nu ne plac problemele, abia le purtăm pe-ale noastre, darămite să ne luăm poveri suplimentare. Compania celor flămânzi nu e una plăcută. De străini ne e frică: ”cu ce gânduri vin?”, ”oare de ce și-au părăsit țara, dacă sunt oameni cinstiți?” Iar pe cei cu haine murdare greu îi tolerăm pe locurile de lângă noi din mijloacele de transport în comun, fără să ne gândim o clipă că poate nu au unde se spăla... sau poate nu au alte vestminte. De bolnavi nu prea dorim a ne aminti, din dorința inconștientă de a respinge tot ceea ce ne amintește că poate, într-o zi, vom fi noi în locul lor. Iar în temniță, ce să căutăm noi acolo? Doar în viața noastră n-am făcut decât bine tuturor...

Sunt oameni în jurul nostru care au nevoie de noi. Nu ne dăm seama ce responsabilitate implică a fi al lui Cristos! Dar noi suntem chemați să vedem lucrurile nu cu ochii pătați de egocentrism, mândrie și orgoliu, ci cu ochii lui Isus! Noi suntem brațele lui Isus pentru oameni! Brațele Lui, ale Celui care, pe Cruce, a îmbrățișat o lume întreagă, împăcând-o cu Cerul. Noi suntem picioarele Lui, umblând pretutindeni pentru a duce solia păcii și a iubirii fără de margini! Ar fi putut folosi îngerii, dar a ales să Se folosească de noi, de tine și de mine. Noi suntem cei mai aproape de oamenii în nevoie! Noi trăim în mijlocul lor! Noi suntem de o natură cu El, prin înfierea Lui, și de o natură cu ei, prin nașterea cea dintâi.

Mi se întâmplă adesea să-i ascult pe oamenii cu probleme. Sunt două atitudini pe care le remarc mai mereu. Sunt unii care, în momentul în care sunt atinși de chestiuni ce li se par insurmontabile, se ascund într-o carapace ființială și zi și noapte cugetă la ale lor necazuri, închizând complet ușa inimii pentru cei care sunt mai în nevoie decât ei. De cele mai multe ori, aceștia se îmbolnăvesc pe zi ce trece mai tare și nici un remediu nu mai are putere de izbăvire în cazul lor. Dar e și o altă categorie de oameni, tare dragă mie. Aceștia din urmă găsesc resurse în Cristos de a se apleca asupra celorlalți, de a se implica în viețile lor, de a-i ajuta pe alții să treacă biruitori peste etape de încercare existențială. Cel mai des, uitând de ei înșiși, căutând să aducă tămăduire altora, chiar ei sunt salvați. E o lecție de viață pe care chiar constituția pe care Creatorul ne-a dat-o ne-o așterne înainte. Uitați de pildă cum se hrănește inima! Când sângele e pompat în tot organismul prin artera care pleacă de la inimă, chiar la baza acestui vas sanguin, cinci procente din sânge pleacă în arterele coronare, care hrănesc inima. Suficient sânge cât să asigure buna funcţionare a cordului. Când hrăneşte întreg organismul, inima se hrăneşte de fapt şi pe ea însăşi, deşi nu e intenţia ei primordială. La fel e şi cu omul: doar atunci când dăruieşte, primeşte cu adevărat ceea ce merită; şi doar când se pierde iubindu-i pe alţii, se regăseşte pe sine.

”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”. Pentru unii, chemarea divină de a-i salva pe alții implică misiunea în părți ale lumii ostile credinței creștine. Pentru alții, sacerdoțiul. Pentru cei mai mulți dintre noi, a salva o viață înseamnă, pe lângă mărturisirea Evangheliei prin cuvinte și faptă, poate puțin din venitul nostru, donat unui nevoiaș, sau poate o recomandare, o vizită, o îmbrățișare. Particularizați, în dreptul dvs.! Fiecare suflet are valoare, și încă eternă valoare. Iar acest ultim adevăr, pe care avea să-l descopere Schindler salvându-i pe evrei, ni l-au transmis sfinții dintotdeauna și ni l-a predicat Însuși Dumnezeu, coborât pe pământ spre a-și asuma nevoia dvs. și nevoia mea și a ne învăța si pe noi să facem la fel pentru ceilalți.

”Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: ‘Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?’ Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: ‘Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-acești fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut’. Matei 25, 37-40.

Să-L descoperim pe Domnul Isus Cristos în fiecare om în nevoie și să nu pregetăm în a-I veni în ajutor!

Mă încăpăţânez să cred

Analizând macheta ce reprezintă simbolic Întruparea Domnului Isus, expusă în Biserica Parohială din centrul Sibiului, am început să mă gândesc la motivele care ne împiedică pe noi a ne întâlni personal cu Dumnezeul Cristos. Vedeţi dvs, păstorii de pe câmpia Betleemului şi-au lăsat oile, şi-au părăsit singura îndeletnicire care le aducea venit, pentru a-L găsi pe Pruncul vestit angelic. Iar magii, cum spune o frumoasă cântare liturgică "de la stele au învăţat să se închine Ţie, Soarele Dreptăţii", mergând şi ei în căutarea Regelui Cristos.

Se tot vorbeşte în mediile creştine despre secularism, tradiţii păgâne, moşi Crăciuni care-i fură slava lui Cristos, mall-uri, cadouri, mâncăruri, băuturi, beculeţe, pomi, etc. Şi le facem răspunzătoare pe acestea de îndepărtarea omului de Isus şi, prin această alienare, de înstrăinarea faţă de propria-i mântuire care poartă un singur Nume: Isus Cristos. Hei, daţi-mi voie să vă contrazic, măcar în parte! Unde erau oamenii credincioşi atunci când Isus S-a născut? Unde erau preoţii, fariseii, cărturarii, fruntaşii sinagogilor? Aveau în faţă legea, cunoşteau scrierile profetice, citeau despre Cristos de fiecare dată când se întâlneau şi totuşi nu-i vedem asociaţi evenimentului Naşterii niciunde. În schimb, spre iesle veneau păstori, oameni de speţă joasă, rău famaţi, neacceptaţi în multe cercuri sociale evreieşti. Şi mai veneau astrologii, "ghicitorii în stele", care nu aveau nici o iotă din revelaţia dumnezeiască vetero-testamentală şi ai căror dumnezei erau stelele şi veniturile dobândite de pe urma cunoaşterii drăceşti a tainelor lor. Şi ajungem la un prim răspuns la întrebarea care constituie intriga dezbaterii noastre: nu venim la Isus din pricina prea multei noastre religiozităţi. Da, noi, "ăştia" practicanţi, mărturisitori, creştini "cu tot neamul nostru", "de două mii de ani", cititori fervenţi ai Scripturii, împlinitori zeloşi ai rânduielilor bisericeşti, să luăm bine seama la lecţia ieslei! Să nu rodească în noi germenele celui mai greu păcat, mândria, să nu ne vedem cumva, la dreapta judecată de apoi, necunoscători de Cristos, în simplitatea şi-n umilinţa Sa, şi despărţiţi de El în chinurile Iadului! Îndeosebi ne urmăreşte pericolul neîntâlnirii cu Cristos pe noi, cei ce ne mulţumim cu religia şi religiozitatea noastră, fără a veghea la relaţia şi la înaintarea întru smerirea noastră şi înălţarea Lui în noi. Cu adânc respect pentru cei care îmbracă haina preoţească, îndrăznesc să-i aşez aici şi pe preaiubiţii noştri păstori sufleteşti. Apostolul Pavel, parcă întrezărind pericolul care-i paşte pe slujitorii Bisericii, aducea pe paginile Scripturii exemplul propriei vieţi, în care, pentru a se feri cumva de căderea din harul mântuitor al cunoaşterii şi trăirii cu Cristos, punea la loc de cinste un Supraeu puternic, dârz, luptător şi împotrivitor pornirilor Ego-ului său: "Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat" (1 Corinteni 9,27). Acelaşi risc îl vede şi Papa Benedict, exprimându-l prin numeroasele mesaje îndreptate preoţilor, şi aceleaşi recomandări salvatoare ale dezvoltării personale a comuniunii cu Cristos, printr-o relaţie vie, sinceră, zilnică, personală cu El, dincolo de viaţa comunitar-liturgică. Desigur, aşa cum păstorii sunt responsabili de bunăstarea oilor turmei, mioarele sunt răspunzătoare de binecuvântările pastorale şi proprii ale liderilor săi. Adesea, cea de-a doua parte nu e împlinită, din vina noastră, a laicilor.

Ne mai poate împiedica călătoria noastră spirituală conştiinţa fatalistă a propriei păcătoşenii. După pescuirea minunată, Petru Îi spune Domnului Isus: "Doamne, ieşi de la mine, căci sunt om păcătos!" (Luca 5, 8). Nu s-a depărtat Domnul. Căci nu e păcat mai mare decât puterea Lui de a ierta, afară numai de cel de a nu crede în puterea Lui de a oferi reabilitare, ofensând Duhul Său cu care în unire vieţuieşte şi domneşte în veci. În Jurnalul de Psihiatrie American, apare un articol în care se istoriseşte un caz deosebit. Un bărbat se prezintă la psihiatru pentru o anumită problemă, care-i afecta destul de mult funcţionarea social-umană. În copilăria acestui bărbat, frecventa, împreună cu părinţii, o biserică. La slujbă, pastorul vorbea adesea despre cei care au o problemă asemeni celei pe care el avea să o dezvolte mai târziu, dar al cărei început se contura atunci, în următorul fel: "în iad cu ei!" Şi toţi cei din Biserică spuneau "Amin!". Bărbatul nostru nu doar că a rămas marcat de cuvintele pastorului vreme îndelungată, dar şi-a format o imagine distorsionată despre Dumnezeu, rămânând departe de El, deşi şi-ar fi dorit a-L cunoaşte. Vedeţi dvs., nici păstorii, nici magii nu erau sfinţi! Dar s-au încăpăţânat să meargă spre Isus. Şi a lor încăpăţânare a fost primul act mântuitor, sfinţitor, căci, aşa cum spun Părinţii Bisericii, "oridecâteori omul încearcă să îşi depăşească condiţia, devine un om spiritual".

Desigur, necredinţa în întruparea Domnului Isus din Spiritul Sfânt şi din Fecioară, dubiile cu privire la dumnezeirea Lui, la răstignirea Lui pe cruce, la Înviere, Înălţare şi Pogorâre prin Duhul Sfânt, în zi de Rusalii, sunt motive reale de îngrijorare şi piedici ştiute de noi toţi în itinerariul nostru spiritual. Oricine este creştin, cunoaşte şi crede măcar aceste simple adevăruri mântuitoare.

Scumpii mei prieteni, între Crăciun şi Revelion, când tot omul îşi analizează trăirea, eu aş putea să fiu trist. Apăsat de conştiinţa propriei nimicnicii. Sunt multe greşeli pe care le-am făcut, multe căi pe care regret că am păşit. Privesc încă o dată frumoasa reprezentare a naşterii Domnului şi mă umplu de speranţă. Păstorii, magii, grajdul mizer al Întrupării Regelui universului îmi sunt prilej de a crede că e şi pentru mine, păcătosul, mântuire. Mă încăpăţânez să cred în propria-mi iertare, chiar când întreg lăuntrul spune că nu mai e Cale de scăpare pentru sufletul meu! Vă invit şi pe dvs. a vă alătura drumului spre iesle! Şi, cine ştie, după ce vom fi făcut din ale noastre inimi sălaş de zămislire a lui Isus, poate, împreună fiind în călătoria fascinantă spre Golgota consacrării, nu ne vom mai întoarce pe acelaşi drum pe care am venit, precum magii odinioară. Dar să lăsăm aceasta în mâna Domnului! Deocamdată, să ne încăpăţânăm să venim la El aşa cum suntem! Să nu ne refuzăm cel mai frumos cadou la cumpăna dintre ani: întâlnirea proprie cu Domnul Isus Cristos, slăvit să-i fie Numele!