joi, 15 aprilie 2010

Calea spre inima cuiva


"Dar cine te cunoaşte pe tine, dacă eu nu te cunosc?", întreabă tatăl. Fără a ezita, Sofia răspunde, arătând spre terapeutul ei: "El. El mă cunoaşte". Sofia este o tânără aparent ca oricare alt adolescent american de vârsta ei: rebelă, nonconformistă, agitată, ageră, întreprinzătoare. Deşi e la vârstă fragedă, are câteva rezultate remarcabile în gimnastică la activ. Cu toate acestea, suferă de depresie majoră şi a încercat de două ori să-şi ia viaţa, ultima oară chiar în baia din vecinătatea cabinetului psihoterapeutului. Tatăl ei le-a părăsit pe mama ei şi pe ea pe când era copil. În linii mari şi la o superficială descriere a cauzalităţii bolii ei, vinovăţia pe care a resimţit-o la pierderea tatălui său ("oare cu ce am greşit de ne-a părăsit tata?") constituie nucleul pe care se aşterne apoi toată drama din viaţa sa. Sofia începe să se vindece treptat în măsura în care scoate la lumina conştienţei acest neadevăr care s-a cuibărit adânc în ungherele tainice ale sufletului său. Şi cel care o ajută în acest demers e o terţă persoană, cu o deschidere şi cu o abilitate aparte de a înţelege suferinţa umană. Dar acum, în cabinet, pe canapea stau două persoane. Fata şi tatăl ei. Pe cât de dureroasă este declaraţia fiicei, pe atât e de adevărată. Nu este el, tatăl biologic, un trecător mereu grăbit prin viaţa ei, cel care o cunoaşte. Probabil că ştie despre ea, dar nu o cunoaşte cu adevărat. Ci el, "doctorul" său. Doar de câteva săptămâni s-au întâlnit, şi asta în cadrul protector şi limitant al şedinţelor de terapie. Însă un lucru face diferenţa între tată şi terapeut. Şi acel lucru este crucial.

*

În urmă cu un an, eram într-o mănăstire timişoreană. Un prieten, monah, stareţ, slujeşte acolo. Era prima duminică după Înviere, iar predica sa avea ca subiect binecunoscutul episod al întâlnirii Domnului Isus cu Toma. Abordarea era cu totul diferită decât cele cu care eram obişnuit. Polemica nu se învârtea acum în jurul întrebării: "A fost sau nu a fost Toma necredincios?", "Era sau nu era nevoie ca Toma să vadă rănile Domnului ca să creadă în El?", "Suntem sau nu suntem şi noi la fel ca Toma?" Cunoaşteţi întrebările acestea, cu siguranţă, dacă sunteţi familiarizaţi cu Scriptura. Ci mesajul predicii era unul simplu şi profund: "Atinge-mi rănile, ca să ajungi la inima mea!" "Calea spre inima Mea, Toma, sunt rănile Mele." Şi la fel e cu fiecare dintre noi. Creştinismul nostru practic, relaţia noastră cu Domnul Isus încep să se contureze când Îi vedem, cu ochii credinţei, rănile. Şi când, săpaţi în ele, ne vedem pe noi, fiecare în parte. Dar şi pe orizontală lucrurile stau la fel. Calea spre inima unui om sunt durerile lui. Nu putem să spunem că-l cunoaştem pe vreun om, indiferent că ne e rudă sau prieten, dacă nu-i vedem rănile sângerânde ale lăuntrului. Calea spre inima cuiva e reprezentată din cunoaşterea rănilor lui. "Lasă-mă să simt împreună cu tine, lasă-mă să înţeleg durerea ta, lasă-mă să plâng laolaltă cu tine şi abia atunci te voi cunoaşte!" Rănile Lui, calea spre inima Lui. Rănile cuiva, calea spre inima lui.

* *

Preaiubiţilor, am aşezat prima ilustraţie nu pentru că vreau să transform reflecţia aceasta într-o lecţie de psihoterapie seculară, învelită în ambalaj creştin. Sunt convins că orice act terapeutic care nu izvorăşte dintr-un spirit ce încearcă să împlinească legea iubirii de Cristos şi de oameni e doar o parodiere blasfemiatoare a adevăratei vindecări care, în moduri distincte, există doar în Isus. Ci am început în felul acesta pentru că e relevantă în înţelegerea unui mesaj pe care episodul reconfirmării lui Toma îl pune în discuţie. Diferenţa dintre tată şi psihoterapeut era una singură: terapeutul îi cunoştea durerea, ajungând, prin suferinţa ei, la inima ei. Şi pentru că acest înţeles, care scapă adesea popasului pe care noi îl facem asupra lui Toma în duminica ce-i poartă numele, s-ar putea să fie cheia rezolvării multora dintre problemele ce ţin de relaţionarea noastră cu ceilalţi. Aşadar, preaiubite soţ, dacă ai simţământul că între tine şi soţia ta s-a aşternut tăcerea, apleacă-te duios asupra ei, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Preaiubită soţie, dacă soţul a devenit un străin pentru tine, apleacă-te delicat asupra lui, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Scumpi părinţi, dacă fiii şi fiicele dumneavoastră sunt rebeli, obraznici şi nefericiţi, aplecaţi-vă blând asupra lor, căutând a le cunoaşte durerile, atingându-le rănile! Scump copil, dacă între tine şi părinţii tăi s-au aşezat munţi de resentimente şi de răceală afectivă, ridică-te spre cei care te-au adus în fiinţă, caută durerile lor a le cunoaşte şi rănile lor a le atinge!

Pentru noi, cei care lucrăm cu oamenii, indiferent dacă o facem sub harul sacerdotal, ministerial sau profesional, fiecare deschidere a vreunei persoane înaintea noastră e o invitaţie şi un privilegiu de a o cunoaşte. De multe ori, uităm că cei mai câştigaţi suntem noi. Pentru că, atunci când cineva vine spre noi şi ne vorbeşte despre rănile lui, ne deschide şi drumul spre inima lui. Eu îi iubesc, în chip deosebit, pe toţi cei care vin spre mine dezvăluindu-şi rănile firii! Ei nu ştiu că, prin gestul lor, cumva îmi spun că îşi deschid chiar inimile pentru a-mi face şi mie loc înăuntru.

În duminica reconfirmării lui Toma şi în toată vremea după aceea să ne deschidem inimile spre Domnul Cristos, iar împreună cu El şi laolaltă unul cu celălalt să ne vindecăm de rănile firii, trăind în iubire!

duminică, 11 aprilie 2010

Învierea acoperă întrebările fără răspuns


Abia se iviseră zorii şi femeile mironosiţe, Maria din Migdala, Maria, mama lui Iacov, şi Salome au cumpărat miresme, pornind cu ele spre locul unde trupul Mântuitorului fusese depus. Evanghelia ne spune că se gândeau ele cum vor răsturna piatra de la gura mormântului. Ceea ce nu ne dezvăluie este drama care se petrecea în inimile lor. Maria Magdalena fusese tămăduită de Domnul. Ştia că El este profetul, Cel în care Dumnezeu lucrează cu putere. Câţiva morţi fuseseră aduşi la viaţă de Isus. Orbi îşi căpătaseră vederea, şchiopi abilitatea de a umbla, iar săracilor le fuseseră propovăduită Vestea cea Bună. Acum trupul Tămăduitorului său zăcea fără viaţă. "- De ce nu s-a putut salva Isus?", "- De ce au fost oamenii aşa de răi încât L-au crucificat?", "- Ce se va întâmpla acum cu ea?", iată câteva întrebări pe care ni le-am pune şi noi, dacă am fi în locul lor. Îngândurate, femeile se apropie de mormânt. Surpriză însă: piatra era prăvălită, mormântul era gol. Noi chestiuni iau fiinţă în inima îndurerată a Mariei: "- L-au luat pe Domnul din mormânt! Unde L-au pus?", "- Pentru ce L-au luat?" A răsărit soarele, Sabatul a trecut, iar oamenii şi-au reluat activităţile lor cotidiene. Numai Maria stă şi plânge. Nimănui nu-i pasă de durerea ei. Din singura Fiinţă care s-a aplecat asupra ei cu atâta dragoste, nici măcar corpul nu a rămas. Rememorează clipele de demult. Mai ieri, şapte duhuri îi răpiseră bucuria de a trăi. Cu un cuvânt, cu o mână întinsă, cu o inimă simţind la unison cu a ei, un Străin se apropiase de ea, redându-i libertatea. El fusese Singurul care a înţeles-o vreodată pe deplin.

*

Deodată, la uşa camerei unde se ascunseseră ucenicii ca nu cumva să aibă şi ei parte de aceeaşi moarte ca a Învăţătorului lor, bate Maria Magdalena. "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus" (Ioan 20, 3). Petru şi Ioan se ridică şi aleargă degrabă la mormânt. Petru tocmai fusese confruntat cu limitele puterii personale. În noaptea trădării, cântarea cocoşului îi trezise glasul conştiinţei. Şi-a negat Domnul şi Isus ştia de tăgăduirea sa, înainte de a se întâmpla. Multă durere era acum în sufletul său! Şi atâtea întrebări erau fără răspuns! Ioan, ucenicul pe care-l iubea în mod deosebit Cristos, asistase, alături de maica sfântă şi de alte femei, la tabloul groaznic al crucificării Domnului Isus. Văzuse cum se scurgeau din El şiroaiele de sânge, Îi auzise cele din urmă cuvinte. Toate acestea erau încă vii în sufletul lui Ioan. Toate rugăciunile Domnului de dinainte de cruce, toate sfaturile pentru ucenici, toate mângâierile sfinte pe care Ioan, sub călăuzire divină, avea să ni le dezvăluie şi nouă, pe paginile Evangheliei sale, făceau notă discordantă cu moartea Domnului şi acum cu vestea dispariţiei trupului neînsufleţit. Şi în dreptul lui, multe întrebări se zămisleau.

* *

Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus. Parte din grupul extins al ucenicilor, aceştia doi se frământau că Profetul "puternic în faptă şi în cuvânt", nădejdea răscumpărării lui Israel, era mort de trei zile. Ba încă nişte femei, mergând cu miresme la mormânt, au afirmat că au avut vedenie de îngeri, spunând că El este viu. Atâtea speranţe năruite, atâta deznădejde, atâta zbucium, aşa mare taină şi aşa de multe întrebări!

* * *

Preaiubiţilor, ca ei toţi suntem şi noi. Cu multe, multe întrebări. Unii suferim în trupurile noastre, cerând răspuns de la Domnul pentru multele chestiuni legate de durerile multe şi grele. Alţii suferim în sufletele noastre: tristeţe, teamă, solitudine şi nelinişte stau scrise pe lăuntrul nostru; nu sunt mai prejos acestea decât solul celui rău în corpul fizic. Şi acestea nasc în noi atâtea interogaţii. Iar alţii avem multe nedumeriri de ordin spiritual! Vă invit să ne identificăm cu aceşti primi martori ai Învierii Domnului Isus! Şi acolo, în drumul cutezător al nostru spre Isus cel Răstignit, în odaia unde ne ascundem de ameninţarea vrăjmaşului sau pe drumul nostru propriu spre Emaus, să ne lăsăm surprinşi de miracolul Învierii! Cu adevărat, întâlnindu-ne cu Cel Înviat, multe întrebări nu-şi vor primi răspuns aici. La fel s-a întâmplat şi atunci. Martorii Învierii au suferit de multe dureri, de multe persecuţii şi nu puţini au adormit ca martiri. Dar ştiţi ceva? De la Înviere încolo, le-au suportat pe toate cu bucurie! Căci, până la urmă, Învierea nu-şi propune a ne răspunde tuturor întrebărilor, ci a le acoperi cu fericirea de a trăi cu Isus cel Viu... A le acoperi aşa cum acoperă soarele aştrii nopţii. A le acoperi pentru puţină vreme, până acolo unde Faţa Lui blândă şi zâmbetul Său duios le vor risipi pe toate cele ce ţin de pământ şi de moarte!

Cristos, speranţa noastră, viitorul nostru, destinul nostru, mângâierea şi mântuirea noastre, a înviat!