Tu, Cuvântul

Ai fost dintru începuturi;
Când nimic nu era în ființă, erai Tu, Cuvântul.
Iar când toate s-au creat, prin Tine s-au născut;
prin Tine, Cuvântul.
Lumina chiar, în Tine s-a zămislit,
O asemenea Lumină ca nici chiar întunericul crunt să n-o poată învinge.
Ce mare taină! Și unde s-a pomenit minune ca aceasta?
Tu, Cuvântul, să te pogori cu a Ta Lumină la om!
Să Te cobori aici, unde sunt așa de multe necuvinte și atât de gros întunericul!
Întru ale Tale ai venit, Tu, Cuvântul,
Dar ai Tăi nu Te-au primit!
Cândva, când pustiu și adânc îmi era lăuntrul,
Ai răsunat și-n mine, Tu, Cuvântul!
Ai adus și-n mine lumină, ca să-mi învingi bezna cea rea
Ai adus și-n mine apă, ca să-mi stingi focul străin
Ai aprins credința, ai înnoit-o mereu prin speranță, ai chemat-o neîncetat la desăvârșire-n iubire.
Ai aprins în mine credința, Tu, Cuvântul,
în mine, cel ce nu mai credeam în nimic.
De-atunci, de la dragostea cea de început,
Așezatu-s-au peste viața mea prea multe necuvinte.
Și multe poate se vor așterne încă.
Dar Tu, Cuvinte, mă-nsoțește mereu
Pe mine, necuvântătorul flămând după Cuvântul din Tine!
Și așa de vei face, poate-ntr-o zi,
Când întru ale Tale veni-vei iarăși,
Vei găsi în mine Cuvânt,
Tu, Cuvântul!

Invizibilul şi omul recent

"Un simplu act de curaj este cel care ne poate reda libertatea"
Coehlo, Maktub

În vremea copilăriei mele, pe la vârsta la care băieţii îşi copiază taţii, una dintre preocupările mele favorite era să îmi bag degetele printre firele purtătoare de curent ale diverselor aparate electronice pe care al meu părinte, electrician de meserie, le "supunea" operaţiilor de reparare. Foarte interesant pentru mine a fost un aparat de radio mic, achiziţionat de tatăl meu cu greu, căci, pe vremea aceea, regimul politic (deplâns acum de cei care o duceau bine pe atunci) îţi impunea să ai, pentru orice obiect care te conecta cu lumea, o autorizaţie specială de care tata nu dispunea. Aparatul acesta avea ceva diferit faţă de celelalte: în faţă un ecran pe care se proiectau trei lumini, de forma a trei chitarişti, însoţind cu dansul lor frenetic cele ce se emiteau. Îmi plăcea să mă trezesc dimineaţa, să stau să privesc jocul de lumini şi să mă întreb care sunt cei trei omuleţi minusculi care, clipă de clipă, nu au altceva de făcut decât să danseze pe ritmul muzicii. Nu vă spun câtă filosofie şi aici: "cum de sunt aşa de mici?", "de ce nu ies niciodată de acolo?", "cu ce se hrănesc?", "oare nu obosesc?" În mintea mea infantilo-filosofică, nu încăpea nicidecum ideea de "electricitate", "unde magnetice", "invizibil". Totul trebuia să aibă o cauză reală, palpabilă, concretă.

Cam asta e boala lumii noastre, în timpul acesta de istorie târzie şi obosită. Totul devine atât de posibil de transformat în realitate palpabilă, suntem atât de asaltaţi de imagini şi de sunet, încât nu mai vedem realitatea invizibilă care generează şi care susţine totul.

Un prieten de-al meu, viitor psiholog, cu cinci ani mai mic decât mine (un puşti, adică), îmi povestea zilele trecute că nu prea are ce discuta cu cei din generaţia lui. Dincolo de preocupările pentru împlinirea nevoilor de orice fel, pentru topurile muzicale, tonurile "cool" de mobil, ş.a, nimic nu este. Şi nici cu cei vârstnici, lucrurile nu stau mai bine. Pe drept spunea Patapievici că omul recent nu ştie decât să-şi umple spaţiul (cu mobilă, haine, maşini), să-şi umple timpul şi să aştepte o nouă zi, care va veni la fel. Vă pot garanta, prin prisma scumpilor pacienţi cărora le slujesc, că a timpului curgere, până la moarte, este mai grea de suportat decât însăşi ideea de moarte. Omului modern îi e mai frică de viaţă decât de moarte. Omul modern urlă înlăuntrul lui, din lipsă de sens.

Odată cu explozia multiconfesională post-reformistă, în lumea creştină "şi-au dat spectacolul" câteva confesiuni pregătitoare pentru ideea de nihilism. Una dintre ele susţine că, între moarte şi Învierea trupului, există o perioadă în care sufletul nu există. Un fel de vid existenţial, departe de litera Scripturii şi de Tradiţia Patristică care nu au spus niciodată altceva decât că sufletul are viaţă în el însuşi, e etern, aparţine lumii invizibile şi fiinţează, până la unirea cu trupul, în formă singulară. O altă grupare preia aceeaşi idee, dar îndrăzneşte să o ducă mai departe. În concepţia acestei organizaţii, nu există Iad şi nu există nici Rai spiritual, ci un Paradis pământesc, vizibil, care va fi creat cu trupurile membrilor ei, reînviate. Mai mult, naşterea din nou, marea şi unica experienţă a duhului prin care un om devine creştin, înseamnă doar o nouă personalitate pe care o primeşti îngroşându-le rândurile. Să fi fost aceste mişcări şi altele similare lor mijloacele prin care omul modern să nu mai creadă în lumea spirituală, invizibilă? Sincer, nu cred. Sunt de părere că aceste organizaţii s-au născut prin ideologizarea unei înclinaţii tot mai mari a lumii moderne spre "nihil", incluzând în acest "nihil" şi Dumnezeul în percepţie iudeo-creştină, Atotputernic, Omniscient, Spirit. Nerespectarea graniţelor de protecţie morală, trasate de creştinism, a dus la puternica autoculpabilizare. Neînţelegerea principiului toleranţei, toleranţă ea implicit inclusă în exercitarea dragostei creştine, a crescut culpabilizarea. Iar negarea deopotrivă a autoculpabilităţii şi a culpabilizării, şi-a găsit rezolvarea puerilă, caricaturală, în negarea oricărei instanţe superioare menite să judece şi să predea omului iubirea şi iertarea. Prin nihilism, omul modern rămâne acum lipsit de scop.

Pe unde priveşti, numai de idioţi dai! Şi cu cât coeficientul de inteligenţă raţională şi emoţională se apropie mai mult de valoarea la care îngheaţă apa, cu atât sunt mai promovaţi. Trăim tragi-comedia scriitorilor care nu au citit la viaţa lor decât "Capra cu trei iezi", şi ea în variantă modernă, a oamenilor de televiziune care, în afară de tupeu, de aspect fizic şi de inspirate căsătorii (care ţin cât eclipsa şi eclipsează, deopotrivă, conturile amanţilor) nu prea mai au nimic, de profeţi şi de predicatori cu plămâni puternici, sugestie însuşită, dar cu totul sărmani într-un duh blând şi liniştit, etc. Valoarea stă în lucrurile altădată dispreţuite, iar veritabilele valori nu mai interesează modernul din noi. Valorile se inversează. Cu o aşa de mare viteză încât cei care mai sunt valori, din alte vremuri, nu mai pricep nimic, iar cei care se ridică acum drept valori autentice îşi trăiesc înălţimea înţelepciunii fie într-o formă schizoidă, fie într-una paranoidă.

Atunci când bunica ne-a făcut o vizită şi noi abia ne cumpărasem televizor color cu telecomandă, schimbarea canalelor doar intr-o secundă a speriat-o atât de tare, încât a început să-şi facă cruci neîncetat, afirmând totodată că televizorul e posedat. Nu ştia că partea care face conexiunea între comandă şi aparatul tv ţine de invizibil. Cu toate acestea, în fiecare seară săruta pământul, atingea reprezentarea comemorativă a lui Cristos martirizat şi se ruga. Nu cunoştea invizibilul modernismului nostru fără de sens, fără de scop, fără de valori, dar cunoştea Invizibilul care-i făcuse viaţa cu sens, cu scop, cu valori.

"Un simplu act de curaj este cel care ne poate reda libertatea". Şi acest act de curaj este credinţa în Invizibil.

Preaiubiţilor, nu pierdeţi cea mai însemnată parte din existenţa Dvs, Invizibilul, oricât de moderni sau postmoderni aţi dori să fiţi!

Atât iubeşti, cât dăruieşti

...pentru continuare,dati click pe :
http://www.youtube.com/watch?v=dDbpqcWz81M&feature=user

http://www.youtube.com/watch?v=iPz4IVWgA-E&feature=user

http://www.youtube.com/watch?v=ZRvAPSZdJhE&feature=related

...sau puteti alege direct urmatoarele parti,in urma finalizarii primului filmulet.

www.youtube.com/watch?v=zoV3Z1_f-MQ

Unele lucruri rămân la fel

Se întâmpla prin anul cinci de facultate. Colegii mei şi cu mine ne adunaserăm cu toţii în semicerc, în sala binecunoscută şi caldă pe care aveam să o văd, peste un timp, în toate zilele lucrătoare, la cel mai interesant stagiu de până atunci, cel de „Ştiinţe comportamentale”. Prin faţa ochilor noştri trecuseră multe „psihisme oropsite” (F. Brune), dar nici unul nu ne atrăsese atenţia precum M, un băiat de cca. 30 de ani, cu o inteligenţă sclipitoare, însă cu o suferinţă considerată de unii chiar mai gravă decât schizofrenia. Era într-o fază în care nimeni nu mai putea prevedea ceva favorabil pentru viitor. Dar cum Altcineva este suveran peste istoria lumii şi a fiecărui individ in parte, lui M. i s-a dat harul convertirii la Cristos. Experienţa aceasta i-a schimbat din temelii interiorul, ameliorându-i cele mai crunte zvâcniri ale bolii. Au trecut câteva luni de când tânărul S-a abandonat în braţele Domnului Isus. Două luni în care, în a sa viaţă, multe s-au schimbat. Dar unele lucruri au rămas la fel. Alaltăieri, revenind la evaluare, m-a întrebat, plin de optimism, care va fi momentul în care nu va mai avea nevoie de medicamente. I-am răspuns că suferinţa lui are, asemeni oricărei boli, o latură organică şi o altă latură, psiho-spirituală. Şi că, pentru partea organică, medicaţia e absolut necesară. Nici nu vă daţi seama ce figură a afişat! „Eu cred că Dumnezeu mă va vindeca total, încât să nu mai am nevoie de medicamente”, a continuat el.
٭
Multe intervenţii miraculoase avea să experimenteze apostolul neamurilor, imediat după convertirea sa. Şi totuşi, era un capitol în viaţa sa unde atingerea vindecătoare a Mâinii Mântuitorului nu s-a produs niciodată pe pământ. „Şi pentru ca să nu mă mândresc cu măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată pe obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” – 2 Corinteni 12, 7-9a. Multe schimbări a experimentat sfântul Pavel. Dar unele file ale vieţii, presărate cu dureri, au rămas la fel. ٭٭
Indiferent de rit sau confesiune, am intrat în febra anticipării sărbătorilor pascale. Unii dintre noi, mai înclinaţi spre nevoinţă, s-au apucat cu stoicism să cureţe din vieţile lor gânduri, cuvinte, fapte nepotrivite, că doar acesta e fundamentul Postului, nu? Unii şi-au aplecat mai des genunchii pentru convorbiri cu Cristos Domnul. Alţii îşi aduc aminte abia acum că ar trebui să mai dea pe la Biserică. Şi o bună parte dintre noi îşi planifică unde şi cum vor serba Învierea Domnului. E clar că, indiferent de categorie, pentru noi toţi, Paştele înseamnă ceva. Rezonanţa afectivă a comemorării pascale e intensă pentru orice român creştin. Dar Învierea e doar un prilej care fotografiază clar aşteptările noastre de la viaţa de credinţă. Vrem ca, la capătul acestei perioade din calendarul bisericesc, să obţinem ceva. O mică sau mai mare bucurie în şi pentru ale noastre suflete. De fapt, întreaga noastră părtăşie cu Dumnezeu nutreşte, mai tainic sau mai deschis, speranţa haristică. Şi dacă nu vom obţine ceea ce cerem? Dacă unele lucruri vor rămâne la fel de dureros de neschimbate?
Mă confrunt adesea cu întrebările prietenilor şi ale mele însumi cu privire la utopia creştinului fericit. Atunci când expunem mesajul cristic, ni se întâmplă să prezentăm hiperbolic „avantajele” stilului de viaţă în Cristos. Şi cei care au experienţa revelatoare a întoarcerii la Domnul Isus, Îl privesc pe Acesta ca pe o fabrică de binefaceri pământeşti care intră sub patronajul lor „personal”. Să ne mirăm atunci că atâţia se depărtează de Biserică atunci când Capul ei nu răspunde aşa cum ei doresc doleanţelor lor?!
Haideţi să ne luminăm cu înţelepciunea de la Cristos venită! Nu degeaba, tradiţia apuseană accentuează imaginea Domnului Isus Răstignit. Viaţa de credinţă este una de sărăcie, de lipsuri, de boli, de purtat poverile altora şi pe ale tale, deopotrivă. Drumul spre proslăvire înseamnă şi biciuire, şi cădere sub povara crucii, şi grijă pentru maica îndurerată în toiul pătimirii tale. Dar, în toate acestea, Isus rămâne solidar cu tine, continuându-şi prin tine lucrarea de mărturisire a iubirii şi a vieţii care înving frica şi moartea.
Sunt unele schimbări în care eu nu cred. De pildă, nu cred că neamul nostru va depăşi anumite tipare antropologice strâmbe. Ca unul implicat în dialogul interconfesional, nu cred că vom ajunge măcar la gradul de respect reciproc, dacă nu la un vârf al spiritualităţii, în care să încetăm să ne mai lovim unii pe alţii, prin cuvinte din ne-Cuvânt. Dar, mai aproape de taina inimii, cred că unele lucruri vor rămâne la fel în dvs., în bolnavul de care vorbeam mai sus, în mine. De ce? Pentru a învăţa lecţia smereniei, pentru a testa împlinirea nevoii în Har, pentru a ne deschide în iubire şi acceptanţă faţă de semeni, pentru a ne aduce aminte că nu aparţinem acestei lumi. Unele lucruri rămân astăzi la fel, în acest ultim ceas al nopţii existenţiale. Să nu uităm însă că se apropie Dimineaţa revenirii. Iar Zorii poartă cu ei binecuvântarea reînnoită a Fericirii în Cristos!
„Închinare Îţi aducem, Doamne Isuse! Pentru tot ce Tu ne-ai dat, pentru tot ce Tu ne-ai luat! Când unele lucruri rămân la fel, prin voia Ta şi nu prin lipsa noastră de stăruinţă înaintea tronului Tău, dă-ne harul de a înţelege şi de a accepta că Tu nu greşeşti niciodată. Condu-ne la a ne împăca cu prezentul şi la a-l trăi în lumina viitorului! Căci unele lucruri rămân la fel astăzi. Iar „astăzi” ţine o clipă, după care vine veşnicia. Spre aceasta îndreaptă-ne, Doamne!”

Unele lucruri rămân la fel

Se întâmpla prin anul cinci de facultate. Colegii mei şi cu mine ne adunaserăm cu toţii în semicerc, în sala binecunoscută şi caldă pe care aveam să o văd, peste un timp, în toate zilele lucrătoare, la cel mai interesant stagiu de până atunci, cel de „Ştiinţe comportamentale”. Prin faţa ochilor noştri trecuseră multe „psihisme oropsite” (F. Brune), dar nici unul nu ne atrăsese atenţia precum M, un băiat de cca. 30 de ani, cu o inteligenţă sclipitoare, însă cu o suferinţă considerată de unii chiar mai gravă decât schizofrenia. Era într-o fază în care nimeni nu mai putea prevedea ceva favorabil pentru viitor. Dar cum Altcineva este suveran peste istoria lumii şi a fiecărui individ in parte, lui M. i s-a dat harul convertirii la Cristos. Experienţa aceasta i-a schimbat din temelii interiorul, ameliorându-i cele mai crunte zvâcniri ale bolii. Au trecut câteva luni de când tânărul S-a abandonat în braţele Domnului Isus. Două luni în care, în a sa viaţă, multe s-au schimbat. Dar unele lucruri au rămas la fel. Alaltăieri, revenind la evaluare, m-a întrebat, plin de optimism, care va fi momentul în care nu va mai avea nevoie de medicamente. I-am răspuns că suferinţa lui are, asemeni oricărei boli, o latură organică şi o altă latură, psiho-spirituală. Şi că, pentru partea organică, medicaţia e absolut necesară. Nici nu vă daţi seama ce figură a afişat! „Eu cred că Dumnezeu mă va vindeca total, încât să nu mai am nevoie de medicamente”, a continuat el.

٭
Multe intervenţii miraculoase avea să experimenteze apostolul neamurilor, imediat după convertirea sa. Şi totuşi, era un capitol în viaţa sa unde atingerea vindecătoare a Mâinii Mântuitorului nu s-a produs niciodată pe pământ. „Şi pentru ca să nu mă mândresc cu măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată pe obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” – 2 Corinteni 12, 7-9a. Multe schimbări a experimentat sfântul Pavel. Dar unele file ale vieţii, presărate cu dureri, au rămas la fel.

٭٭
Indiferent de rit sau confesiune, am intrat în febra anticipării sărbătorilor pascale. Unii dintre noi, mai înclinaţi spre nevoinţă, s-au apucat cu stoicism să cureţe din vieţile lor gânduri, cuvinte, fapte nepotrivite, că doar acesta e fundamentul Postului, nu? Unii şi-au aplecat mai des genunchii pentru convorbiri cu Cristos Domnul. Alţii îşi aduc aminte abia acum că ar trebui să mai dea pe la Biserică. Şi o bună parte dintre noi îşi planifică unde şi cum vor serba Învierea Domnului. E clar că, indiferent de categorie, pentru noi toţi, Paştele înseamnă ceva. Rezonanţa afectivă a comemorării pascale e intensă pentru orice român creştin. Dar Învierea e doar un prilej care fotografiază clar aşteptările noastre de la viaţa de credinţă. Vrem ca, la capătul acestei perioade din calendarul bisericesc, să obţinem ceva. O mică sau mai mare bucurie în şi pentru ale noastre suflete. De fapt, întreaga noastră părtăşie cu Dumnezeu nutreşte, mai tainic sau mai deschis, speranţa haristică. Şi dacă nu vom obţine ceea ce cerem? Dacă unele lucruri vor rămâne la fel de dureros de neschimbate?
Mă confrunt adesea cu întrebările prietenilor şi ale mele însumi cu privire la utopia creştinului fericit. Atunci când expunem mesajul cristic, ni se întâmplă să prezentăm hiperbolic „avantajele” stilului de viaţă în Cristos. Şi cei care au experienţa revelatoare a întoarcerii la Domnul Isus, Îl privesc pe Acesta ca pe o fabrică de binefaceri pământeşti care intră sub patronajul lor „personal”. Să ne mirăm atunci că atâţia se depărtează de Biserică atunci când Capul ei nu răspunde aşa cum ei doresc doleanţelor lor?!
Haideţi să ne luminăm cu înţelepciunea de la Cristos venită! Nu degeaba, rânduiala apuseană accentuează imaginea Domnului Isus Răstignit. Viaţa de credinţă este una de sărăcie, de lipsuri, de boli, de purtat poverile altora şi pe ale tale, deopotrivă. Drumul spre proslăvire înseamnă şi biciuire, şi cădere sub povara crucii, şi grijă pentru maica îndurerată în toiul pătimirii tale. Dar, în toate acestea, Isus rămâne solidar cu tine, continuându-şi prin tine lucrarea de mărturisire a iubirii şi a vieţii care înving frica şi moartea.
Sunt unele schimbări în care eu nu cred. De pildă, nu cred că neamul nostru va depăşi anumite tipare antropologice strâmbe. Ca unul implicat în dialogul interconfesional, nu cred că vom ajunge măcar la gradul de respect reciproc, dacă nu la un vârf al spiritualităţii, în care să încetăm să ne mai lovim unii pe alţii, prin cuvinte din ne-Cuvânt. Dar, mai aproape de taina inimii, cred că unele lucruri vor rămâne la fel în dvs., în bolnavul de care vorbeam mai sus, în mine. De ce? Pentru a învăţa lecţia smereniei, pentru a testa împlinirea nevoii în Har, pentru a ne deschide în iubire şi acceptanţă faţă de semeni, pentru a ne aduce aminte că nu aparţinem acestei lumi. Unele lucruri rămân astăzi la fel, în acest ultim ceas al nopţii existenţiale. Să nu uităm însă că se apropie Dimineaţa revenirii. Iar Zorii poartă cu ei binecuvântarea reînnoită a Fericirii în Cristos!

„Închinare Îţi aducem, Doamne Isuse! Pentru tot ce Tu ne-ai dat, pentru tot ce Tu ne-ai luat! Când unele lucruri rămân la fel, prin voia Ta şi nu prin lipsa noastră de stăruinţă înaintea tronului Tău, dă-ne harul de a înţelege şi de a accepta că Tu nu greşeşti niciodată. Condu-ne la a ne împăca cu prezentul şi la a-l trăi în lumina viitorului! Căci unele lucruri rămân la fel astăzi. Iar „astăzi” ţine o clipă, după care vine veşnicia. Spre aceasta îndreaptă-ne, Doamne!”