Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

O frumoasă istorioară, de prin secolul III d.C., povestește cum Petru ar mai fi avut o altă întâlnire cu Domnul Isus, pe drumul Romei de data aceasta, când apostolul ar fi dorit să părăsească Roma, pentru a scăpa de martiriu. Se spune că Petru l-ar fi întrebat pe Isus: ”Unde mergi, Doamne?”, la care Cristos i-ar fi răspuns: ”-Am venit la Roma pentru a fi din nou crucificat!” Rușinat de replica Mântuitorului, Petru se întoarce la Roma, primind moartea ca martir.

Dacă mai ieri, creștinismul nu putea fi disociat de ideea de cruce, astăzi își face loc tot mai puternic așa zisa ”evanghelie a prosperității”, care propovăduiește un creștinism fără cruce. De unde mai ieri, părinții din pustie erau tare mâhniți dacă Dumnezeu nu le trimitea o anumită boală în anul respectiv, crezând că astfel Isus și-a întors fața de la ei, nu-I mai pasă de ei, nu mai vrea să lucreze la caracterul lor, astăzi puțini dintre creștini înțeleg chemarea pe care Domnul ne-o face tuturor la a ne purta cu demnitate și până la capăt, fără șovăire și fără cârtire, crucea.

În fața provocării vremurilor, răsună, plin de dragoste, avertismentul lui Isus: ”Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Marcu 8,34b). Vă invit să poposim preț de câteva clipe asupra acestui verset, ca să extragem din el cât mai multă învățătură pentru viața noastră de credință!

Văd, înainte de toate, în frumoasele cuvinte de mai sus, chemarea universală a Crucii: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Ca să dai curs acestei chemări, e nevoie de voința ta liberă. Nimeni nu poate fi creștin fără să dorească. Cristos nu obligă pe nimeni, dar îi avertizează pe toți asupra consecințelor alegerilor lor. De asemenea, chemarea se adresează tuturor oamenilor, din orice seminție, din orice popor, din orice stare socială și din orice stare de păcat. Am pierdut foarte mult prin faptul că noi, care pretindem a-L urma pe Cristos, știm să aruncăm cu pietre în cei cu inimi zdrobite, dar nu mai știm să-i îmbrățișăm; știm să bârfim, dar nu să încurajăm; știm să-i batjocorim tocmai pe cei care au mai mare nevoie de mila noastră, dar nu mai plângem cu cei ce plâng; știm să ne ferim de cei cu viețile rănite vizibil de păcat, dar nu mai vrem să ieșim spre ei, să-i privim de departe, să le ieșim în întâmpinare. Am rătăcit această dimensiune a iubirii din pricina prea multei mândrii, a orgoliului și a aroganței noastre și mi-e tare ciudă pe faptul acesta! Dar Dumnezeu nu e ca noi! Vă amintiți de prostituata Rahav? Rahav e o femeie dintr-un neam păgân care recunoaște supremația lui Dumnezeu și devine aliat al poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să câștige lupta cu inamicul. Cunoașteți ce se întâmplă apoi cu ea? Se convertește la iudaism, se mărită cu un om credincios, îl naște pe Boaz și numele ei e menționat în genealogia Domnului Isus. O femeie pe care Dumnezeu a considerat-o vrednică a fi parte a lucrării Lui de mântuire. De ce? Pentru că această chemare a Sa are caracter de universalitate. În ea suntem cuprinși și noi, iubiți prieteni! Da, chiar noi, cu stările noastre, cu slăbiciunile noastre, cu căderile noastre; cu ceea ce suntem și cu ceea ce nu suntem. Chemarea Crucii e și pentru noi.

Cel care voiește e sfătuit apoi să vină după Domnul: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Vedem că aici totul e în mișcare: ”să vină”, nu ”să stea”. Așa e umblarea în Cristos: când ești în El, totul e dinamic, nimic nu-i static: urci, cazi, te ridici iarăși; fugi, obosești, te oprești pentru puțină vreme și apoi alergi din nou. Viața în Cristos e un proces care are un start bine definit, dar niciodată un finish. Și pentru că nu putem parcurge această traiectorie spirituală fără o țintă, ni se trasează și sensul umblării noastre în credință: ”după Mine”. Parcă ar spune Isus: ”după Mine, Păstorul cel Bun, nu după celălalt stăpân”. Mulți dintre cei care au trăit încă din tinerețe o viață apropiată de Domnul, sunt cuprinși uneori de gândul că a-L urma pe Domnul îi privează de foarte multe experiențe bucuroase. Un preot celib tânăr, pe care-l cunosc personal, a fost cândva abordat de un bărbat vârstnic, cu foarte multe aventuri amoroase la viața lui. ”-Auzi, părinte, să nu-ți pară niciodată rău că ai ales să-L slujești pe Dumnezeu în castitate! Eu am încercat tot ce se poate dintr-ale lumii; nu m-au făcut acestea decât gol și trist.” Direcția spirituală corectă e Cristos. Să-L urmăm pe El și nu vom rătăci niciodată! Iar când ne-am pierdut, să venim tot la El; ne este Cale, Adevăr și Viață!

Dincolo de chemarea universală la Cruce, există și o cerință universală a Crucii: ”să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze”. A mă lepăda de mine însumi nu înseamnă a mă neglija, a-mi refuza împlinirea tuturor nevoilor, ci înseamnă a așeza dorințele lui Cristos pentru viața mea mai presus de ceea ce voiesc eu. Apoi, luarea crucii aduce cu sine împlinirea imperativului de a trăi deplin angajat în viața pe care o am: a accepta încercările, a învăța din eșecuri, a nu-mi pierde credința, speranța și dragostea, indiferent de împrejurări. Știți care e farmecul purtării propriei cruci? Că atunci când te lepezi de tine, crucea ta devine Crucea Lui! El o poartă împreună cu tine, El o ia de pe umerii tăi și o pune pe umerii care-au purtat povara lumii, în cele mai greu de suportat clipe de suferință lăuntrică. Când crucea ta devine Crucea Lui, când crucea mea devine Crucea Lui, tocmai ea ”lucrează în noi, tot mai mult, o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4,17). E precum zborul vulturilor prin furtună: dacă aripile îi sunt în jos atunci când zboară, vulturul va fi doborât, dacă și le înalță spre cer, furtuna îl poartă mai sus decât s-a putut înălța vreodată. Crucea noastră fără Cristos, constituită din mulțimea consecințelor răzvrătirii noastre față de El, mai devreme sau mai târziu ne va doborî. Dar Crucea Lui pe umerii Lui și ai noștri ne va înălța, ne va ridica mai sus decât am putut crede sau ajunge vreodată.

Fiul unui păstor sufletesc american, la vârsta tinereții, a plecat departe de tatăl lui și de valorile credinței creștine. Multe peripeții îndură el, dar își amintește cu durere de o noapte în care, sărac și flămând, cere ajutor proprietarilor unei benzinării. Îi dau patronii sarcina de a face curat în toaleta benzinăriei, loc în care și înnoptează. Peste ani, tânărul nostru se convertește și devine misionar. Într-una dintre călătoriile sale cu scop evanghelistic, cel de-al doilea avion pe care urma să-l ia își anulează zborul, iar compania aeriană pune la dispoziția pasagerilor un hotel unde să poată dormi la căderea nopții. Recepționera hotelului îl întâmpină cu vestea că toate camerele de hotel sunt pline, dar că... a mai rămas un singur apartament liber: cel prezidențial. Din camera de sus a apartamentului prezidențial, ”întâmplător”, misionarul privește pe fereastră. În fața hotelului, jos, la fel de murdară ca odinioară, stătea benzinăria în toaleta căreia, mai ieri, rebel, sărac și flămând, tot el, pe atunci un tânăr care fugea de Cruce, își petrecea noaptea. Viața pe pământ, chiar presărată cu multe tristeți, le oferă celor care primesc chemarea Crucii și sunt gata a-i împlini cerințele prilejuri binecuvântate de a pregusta din fericirea care îi așteaptă dincolo.

Preaiubiților, să ne înviorăm și să ne veselim și noi de Crucea Lui, prin care noi suntem răstigniți față de valorile căzute ale lumii și lumea e răstignită față de noi!

Pildele căderii

Despre cea pe care noi o cunoaștem astăzi sub numele de Maria Egipteanca se știu crâmpeie din viața sa. De pildă, se cunoaște faptul că, după nașterea ei în Egipt și conviețuirea alături de părinți, a fugit în lume, așa cum ea însăși mărturisește: ”Am lepădat dragostea părintească și timp de șaptesprezece ani am petrecut în destrăbălări”. Ajunsă în Ierusalim și dorind să intre într-o Biserică Creștină, se simte împiedicată de o ”putere dumnezeiască”, moment în care își dă seama că ceea ce nu o lasă să asiste la slujbă este chiar viața ei murdară. Atunci, cu lacrimi și tânguire, se convertește și începe urcușul ei spiritual. Urmează pentru ea traiul în pustie, timp de patruzeci și șapte de ani. Acolo îl întâlnește pe bătrânul Zosima, căruia i se spovedește și care o împărtășește. Bătrânul o întreabă: ”-Ți-a fost greu, maică?” Răspunsul ei concentrează în câteva cuvinte toată zbaterea consacrării creștine: ”-Mi-a fost greu să lupt mai ales cu poftele nebunești. Doream peștii și cărnurile Egiptului, băutura de vin... Mă chinuiau pofta cântecelor desfrânate și focul care se aprindea înăuntrul nefericitei mele inimi”.

Am ales tema căderii pentru că eșecul, greșeala, păcatul, pătimirea ne sunt obișnuite, naturale. Cu toții cunoaștem căderea. Din păcate, nu toți știm că ea, tocmai ea, poate fi rampa de lansare spre o viață plină de prezența Domnului Isus. Iar cei care știm, ne lăsăm prea lesne copleșiti de ea, cădem în disperare sau căutăm căi prin care să ne înnăbușim conștiința. Și totuși, marii oameni de care Dumnezeu se folosește nu sunt cei care ”nu cad niciodată”, ci aceia care știu să se ridice din căderile lor și să facă tocmai din acestea prilej de înțelegere a iubirii Tatălui și a nevoii de slujire a semenilor păcătoși.

O primă lecție referitoare la cădere ne-o oferă sfântul Paul, în epistola sa către Romani: ”văd o lege diferită în mădularele mele” (Romani 7, 23a.). Apostolul era foarte atent la trăirile lui. În el viețuia omul nou, născut a doua oară prin Domnul Isus. Dar uitându-se la el cu atenție, constata că naturii celei vechi, în care domină Eul, nu-i prea place să rămână răstignită, cerându-și cu cverulență dreptul la domnie. Paul cunoscuse adânc și ispitirea, și căderea. Iar acestea împreună, tentația și eșuarea, l-au condus la a-și însuși o învățătură pe care apostolul o împarte și cu noi: căderea îmi oferă prilejul de a mă uita la mine. Preaiubiților, oare când am stat ultima oară sinceri, înaintea lui Cristos, lăsând Spiritul Lui să ne cerceteze și să ne ajute să ne vedem în lumina cerului? Doar prin lumina Lui vedem lumina autentică, doar iluminați de razele blândei Sale prezențe ne percepem în mod real, cu plusurile și cu minusurile noastre; și doar atunci ne dăm seama că ceea ce cred alții despre noi, ceea ce poate am crezut sau am vrut să credem noi înșine despre noi, fac notă discordantă cu ceea ce suntem, de fapt.

Nu mai era mult și Învățătorul avea să fie dat morții celei mai înjositoare. ”-Doamne, unde Te duci?”, Îl întreabă Simon Petru. Iar Isus îi răspunde: ”Unde Mă duc Eu, tu nu Mă poți urma acum, dar mai târziu Mă vei urma”. Mândria lui Petru e rănită: ”cum, tocmai despre el să spună Isus așa?” Așa că, împins de propriul orgoliu, Petru continuă: ”-Doamne, de ce nu Te pot urma acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Isus spune: ”-Adevărat, adevărat îți spun. Nicidecum nu va cânta cocoșul până când nu Mă vei tăgădui de trei ori!” (după Ioan 13, 36-38). Vine seara puterii întunericului. Isus e dat în mâinile vrăjmașilor, interogat la nesfârșit, bătut, scuipat, ironizat, flămând și singur. Petru, constrâns de teama de a nu avea aceeași soartă ca a lui Cristos, când este întrebat dacă Îl cunoaște pe Domnul Isus, se leapădă de El în trei instanțe. La cea de-a treia tăgadă a Domnului, atunci când cocoșul cântă, Petru își amintește de spusele Lui, iese din mulțime și plânge cu amar. Ce a fost în mintea lui Simon atunci? Cam aceleași trăiri pe care le avem și noi atunci când, în fața măreției divine, ne vedem micimea interioară. A fost bună experiența aceasta pentru Petru? Da. A fost bună. I-a pictat pe loc două tablouri: primul, al unui Petru puternic, invincibil, fidel, statornic; cel de-al doilea, al unui Petru supus greșelii, copil, mândru, orgolios, cu pretenții de superioritate față de ceilalți, încrezător în propriile forțe, în esență însă, cu nimic mai presus decât ceilalți discipoli, risipiți de spaima grelei nopți a lumii. Desprindem de aici o învățătură importantă: căderea îmi arată limitele. Căderea mă confruntă cu ceea ce sunt, în raport cu ceea ce sunt chemat să devin. Înfrângerea îmi dă ocazia să văd că sunt un ostaș vulnerabil și că, uneori, oastea inamică, deși învinsă la cruce, e mai veghetoare decât mine.

Un tată drept, bogat, bine văzut social, avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic își cere partea de avere și pleacă departe de tatăl său. Cheltuie totul cu femeile desfrânate, iar peste țara unde locuiește acum se abate o mare foamete. Fiul cel mic ajunge porcar, slujbă de jos, asociată atunci cu idolatria și cu păgânismul. Dar când stăpânul nu-i acordă nici măcar dreptul de a se hrăni cu roșcovele animalelor, Mântuitorul spune că ”își vine în fire” și ia o hotărâre: ”Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și-i voi spune: `Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi!’. Și s-a ridicat și s-a dus la tatăl său”. (Luca 15, 18-19). De aici desprindem o altă lecție a căderii: căderea mă conduce în pragul convertirii. Nu conștientizez adesea cât de bine e în Casa Tatălui până când nu ajung în ograda lumii, gol și lipsit de toate lucrurile care-mi conferă suport, protecție, mângâiere, împlinire de nevoi, iubire, respect și demnitate umană. Și abia atunci când, vrând să câștig totul, pierdut-am totul, îmi vin în fire, mă scol smerit și pornesc căit spre Casă.

Căderea e ocazia de a mă uita la mine, cu ochii credinței și în asistența Duhului Sfânt. Privindu-mă, analizându-mă, cercetându-mă, mi se deschide apoi calea cunoașterii propriilor mele limite. Iar când mi-am epuizat resursele, îndurarea divină mă conduce la convertire, la pocăință, la întoarcerea acasă. Oh, dulce întoarcere, cât de liniștit e acum sufletul și câtă pace sălășluiește în el! Îmi tresare inima de bucuria mântuirii și rostesc, deopotrivă cu psalmistul: ”Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăț hotărârile Tale” Psalmul 118(119), 71.

Nu laud căderea, ci puterea lui Cristos de a ne scoate de-acolo! Întru aceasta, scump suflet căzut printre mărăcinii păcatului, privește spre Golgota, uită-te cu băgare de seamă la Cel Răstignit pentru tine, cere-I iertare și găsește vindecare în rănile Lui! Și după ce ți-ai lepădat poverile, zboară lin spre Cer, plutește deasupra pământului, cucerește înaltul, învață-i pe alții zborul și fă-ți din viață o neobosită călătorie spre țara luminii eterne, unde Isus viețuiește și locuiește în unire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți vecii vecilor!

„Fraţilor şi surorilor întru Cristos, preţuiţi darul vieţii primit de la Dumnezeu! Iar dacă aţi căzut cumva, Doamne fereşte, nu deznădăjduiţi! Întoarceţi-vă cu lacrimi, dar şi cu nădejde. Căci dacă mie, după nefericita cădere, mi-a fost primită pocăinţa şi mi-am redobândit demnitatea, şi voi veţi fi primiţi, şi demnitatea voastră poate reînvia. Mă rog lui Dumnezeu pentru voi, să ne vedem cu bine în Rai!” Sfânta Maria Egipteanca