Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

O frumoasă istorioară, de prin secolul III d.C., povestește cum Petru ar mai fi avut o altă întâlnire cu Domnul Isus, pe drumul Romei de data aceasta, când apostolul ar fi dorit să părăsească Roma, pentru a scăpa de martiriu. Se spune că Petru l-ar fi întrebat pe Isus: ”Unde mergi, Doamne?”, la care Cristos i-ar fi răspuns: ”-Am venit la Roma pentru a fi din nou crucificat!” Rușinat de replica Mântuitorului, Petru se întoarce la Roma, primind moartea ca martir.

Dacă mai ieri, creștinismul nu putea fi disociat de ideea de cruce, astăzi își face loc tot mai puternic așa zisa ”evanghelie a prosperității”, care propovăduiește un creștinism fără cruce. De unde mai ieri, părinții din pustie erau tare mâhniți dacă Dumnezeu nu le trimitea o anumită boală în anul respectiv, crezând că astfel Isus și-a întors fața de la ei, nu-I mai pasă de ei, nu mai vrea să lucreze la caracterul lor, astăzi puțini dintre creștini înțeleg chemarea pe care Domnul ne-o face tuturor la a ne purta cu demnitate și până la capăt, fără șovăire și fără cârtire, crucea.

În fața provocării vremurilor, răsună, plin de dragoste, avertismentul lui Isus: ”Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Marcu 8,34b). Vă invit să poposim preț de câteva clipe asupra acestui verset, ca să extragem din el cât mai multă învățătură pentru viața noastră de credință!

Văd, înainte de toate, în frumoasele cuvinte de mai sus, chemarea universală a Crucii: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Ca să dai curs acestei chemări, e nevoie de voința ta liberă. Nimeni nu poate fi creștin fără să dorească. Cristos nu obligă pe nimeni, dar îi avertizează pe toți asupra consecințelor alegerilor lor. De asemenea, chemarea se adresează tuturor oamenilor, din orice seminție, din orice popor, din orice stare socială și din orice stare de păcat. Am pierdut foarte mult prin faptul că noi, care pretindem a-L urma pe Cristos, știm să aruncăm cu pietre în cei cu inimi zdrobite, dar nu mai știm să-i îmbrățișăm; știm să bârfim, dar nu să încurajăm; știm să-i batjocorim tocmai pe cei care au mai mare nevoie de mila noastră, dar nu mai plângem cu cei ce plâng; știm să ne ferim de cei cu viețile rănite vizibil de păcat, dar nu mai vrem să ieșim spre ei, să-i privim de departe, să le ieșim în întâmpinare. Am rătăcit această dimensiune a iubirii din pricina prea multei mândrii, a orgoliului și a aroganței noastre și mi-e tare ciudă pe faptul acesta! Dar Dumnezeu nu e ca noi! Vă amintiți de prostituata Rahav? Rahav e o femeie dintr-un neam păgân care recunoaște supremația lui Dumnezeu și devine aliat al poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să câștige lupta cu inamicul. Cunoașteți ce se întâmplă apoi cu ea? Se convertește la iudaism, se mărită cu un om credincios, îl naște pe Boaz și numele ei e menționat în genealogia Domnului Isus. O femeie pe care Dumnezeu a considerat-o vrednică a fi parte a lucrării Lui de mântuire. De ce? Pentru că această chemare a Sa are caracter de universalitate. În ea suntem cuprinși și noi, iubiți prieteni! Da, chiar noi, cu stările noastre, cu slăbiciunile noastre, cu căderile noastre; cu ceea ce suntem și cu ceea ce nu suntem. Chemarea Crucii e și pentru noi.

Cel care voiește e sfătuit apoi să vină după Domnul: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Vedem că aici totul e în mișcare: ”să vină”, nu ”să stea”. Așa e umblarea în Cristos: când ești în El, totul e dinamic, nimic nu-i static: urci, cazi, te ridici iarăși; fugi, obosești, te oprești pentru puțină vreme și apoi alergi din nou. Viața în Cristos e un proces care are un start bine definit, dar niciodată un finish. Și pentru că nu putem parcurge această traiectorie spirituală fără o țintă, ni se trasează și sensul umblării noastre în credință: ”după Mine”. Parcă ar spune Isus: ”după Mine, Păstorul cel Bun, nu după celălalt stăpân”. Mulți dintre cei care au trăit încă din tinerețe o viață apropiată de Domnul, sunt cuprinși uneori de gândul că a-L urma pe Domnul îi privează de foarte multe experiențe bucuroase. Un preot celib tânăr, pe care-l cunosc personal, a fost cândva abordat de un bărbat vârstnic, cu foarte multe aventuri amoroase la viața lui. ”-Auzi, părinte, să nu-ți pară niciodată rău că ai ales să-L slujești pe Dumnezeu în castitate! Eu am încercat tot ce se poate dintr-ale lumii; nu m-au făcut acestea decât gol și trist.” Direcția spirituală corectă e Cristos. Să-L urmăm pe El și nu vom rătăci niciodată! Iar când ne-am pierdut, să venim tot la El; ne este Cale, Adevăr și Viață!

Dincolo de chemarea universală la Cruce, există și o cerință universală a Crucii: ”să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze”. A mă lepăda de mine însumi nu înseamnă a mă neglija, a-mi refuza împlinirea tuturor nevoilor, ci înseamnă a așeza dorințele lui Cristos pentru viața mea mai presus de ceea ce voiesc eu. Apoi, luarea crucii aduce cu sine împlinirea imperativului de a trăi deplin angajat în viața pe care o am: a accepta încercările, a învăța din eșecuri, a nu-mi pierde credința, speranța și dragostea, indiferent de împrejurări. Știți care e farmecul purtării propriei cruci? Că atunci când te lepezi de tine, crucea ta devine Crucea Lui! El o poartă împreună cu tine, El o ia de pe umerii tăi și o pune pe umerii care-au purtat povara lumii, în cele mai greu de suportat clipe de suferință lăuntrică. Când crucea ta devine Crucea Lui, când crucea mea devine Crucea Lui, tocmai ea ”lucrează în noi, tot mai mult, o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4,17). E precum zborul vulturilor prin furtună: dacă aripile îi sunt în jos atunci când zboară, vulturul va fi doborât, dacă și le înalță spre cer, furtuna îl poartă mai sus decât s-a putut înălța vreodată. Crucea noastră fără Cristos, constituită din mulțimea consecințelor răzvrătirii noastre față de El, mai devreme sau mai târziu ne va doborî. Dar Crucea Lui pe umerii Lui și ai noștri ne va înălța, ne va ridica mai sus decât am putut crede sau ajunge vreodată.

Fiul unui păstor sufletesc american, la vârsta tinereții, a plecat departe de tatăl lui și de valorile credinței creștine. Multe peripeții îndură el, dar își amintește cu durere de o noapte în care, sărac și flămând, cere ajutor proprietarilor unei benzinării. Îi dau patronii sarcina de a face curat în toaleta benzinăriei, loc în care și înnoptează. Peste ani, tânărul nostru se convertește și devine misionar. Într-una dintre călătoriile sale cu scop evanghelistic, cel de-al doilea avion pe care urma să-l ia își anulează zborul, iar compania aeriană pune la dispoziția pasagerilor un hotel unde să poată dormi la căderea nopții. Recepționera hotelului îl întâmpină cu vestea că toate camerele de hotel sunt pline, dar că... a mai rămas un singur apartament liber: cel prezidențial. Din camera de sus a apartamentului prezidențial, ”întâmplător”, misionarul privește pe fereastră. În fața hotelului, jos, la fel de murdară ca odinioară, stătea benzinăria în toaleta căreia, mai ieri, rebel, sărac și flămând, tot el, pe atunci un tânăr care fugea de Cruce, își petrecea noaptea. Viața pe pământ, chiar presărată cu multe tristeți, le oferă celor care primesc chemarea Crucii și sunt gata a-i împlini cerințele prilejuri binecuvântate de a pregusta din fericirea care îi așteaptă dincolo.

Preaiubiților, să ne înviorăm și să ne veselim și noi de Crucea Lui, prin care noi suntem răstigniți față de valorile căzute ale lumii și lumea e răstignită față de noi!

Cum să ne purtăm cu cei de o altă credință?

Două curente filosofice erau la modă atunci în Atena. Primul, epicurianismul, susținea că înțelepciunea constă în căutarea și împlinirea exclusivă și excesivă a plăcerilor. Aceasta era partea hedonistă a viziunii despre lume și viață proprie epicurianismului. Cealaltă parte avea să inspire, de atunci încolo, structurile socio-politice cu cel mai distrugător efect asupra demnității umane: materialismul. Epicurianiștii susțineau că totul este materie. Ființa însăși e alcătuită prin îmbinarea întâmplătoare a atomilor, particule considerate mult timp porțiunile indivizibile ale materiei. Chiar și sufletul e de natură materială, potrivit aceleiași doctrine. Zeii... există și ei... pe undeva, fericiți, independenți, indiferenți, în starea în care trebuie să ajungă și înțeleptul, dacă va urma calea plăcerilor. De un lucru să fim siguri, ne spun epicurianiștii: nu trebuie să ne temem de nimeni și de nimic! Zeilor nu le pasă de noi, deci noi nu trebuie să ne temem de ei. Nu trebuie să ne înfricoșăm nici de moarte, căci, atunci când omul se descompune, nici moartea nu mai e. Noi, viața, moartea pier toate o dată cu dezintegrarea materiei din care noi suntem creați. Un singur lucru îi rămâne omului: să se bucure de viața pe care o are, căci o alta nu va avea. De departe însă, învățătura cea mai influentă a lumii antice, până la Domnul Cristos, rămâne cea a stoicilor. Apărută cu aproximativ trei secole înaintea Domnului nostru, tot în Atena, ideologia stoică afirma că nimic imaterial nu există, dar că fericirea nu stă în împlinirea nevoilor trupești, ci în căutarea virtuții. Virtutea și numai virtutea, implicând abstinența și asceza, poate aprinde în om focul pe care zeii l-au lăsat înlăuntrul lui. Astăzi, am spune că a epicurienilor gândire era una materialist-hedonistă, iar cea a stoicilor, materialist-panteistă. Două feluri de a vedea existența, două religii, două credințe, din ciocnirea cărora avea să se nască forța contemplativă care să modeleze filosofia de atunci și dintotdeauna. Într-o binecuvântată zi, apostolul națiunilor, sfântul Paul, avea să treacă prin Atena. Momentul poposirii sale acolo îi conferă prilejul de a vizualiza panorama dezolantă a înțelepciunii lumii fără de Dumnezeu. La tot pasul, idoli. Discuții fără scop și fără finalitate între epicurieni și stoici. Evrei care, în spiritul mai marilor lor, respingeau deplina revelație, necrezând în Fiul lui Dumnezeu. Și toți locuitorii cetății, fie ei atenieni, fie ei străini în trecere pe acolo, nu-și petreceau timpul cu nimic altceva decât să spună și să audă lucruri noi. Paul cunoscuse și el habotnicia, credința greșită, credința incompletă, dar acum era o făptură nouă. Duhul Sfânt locuia în El și îi scălda ființa cu miresmele unice ale lui Isus, Domnul care I se arătase cândva pe drumul lui, așezându-l pe Calea Sa. De aceea, contactul cu lumea aceasta îi întărâta duhul, îl întrista, îl ispitea, îl provoca la acțiune. Slava lui Dumnezeu era umbrită de închinarea idolatră. Iar sufletele piereau din lipsă de cunoștință. Glasul dragostei îl strigă. Și Paul răspunde...

Cu îngăduința dumneavoastră, aș vrea să privim împreună la modul în care apostolul se raportează la cei de o altă credință cu el. Și tare mi-aș dori să fie mica noastră aplecare spre acest episod al vieții lui Paul imbold la a ne analiza și de a schimba felul în care noi ne comportăm cu cei de o altă credință decât cea în Cristos!

Când mă uit la sfântul Paul, văd în el o balanță perfectă între onestitate și diplomație. Paul nu spune, precum avem noi obiceiul: ”Lasă-i în credința lor! E bine că ai o credință! E bine să ai o credință. Că-i într-un zeu, că-i într-altul, nu mai contează”. Nu, pe Paul îl doare că Numele Dumnezeului Unic în Sfânta Treime nu e glorificat. El știe Adevărul și e gata să-l mărturisească. Și iată cum procedează: ”stătea de vorbă în sinagogi cu iudeii și cu cei care se închinau, și în piață, în fiecare zi, cu aceia pe care îi întâlnea” (Fapte 17, 17). Vă dați seama? Era ”marele apostol al Neamurilor”, atâtea Biserici se nășteau prin conlucrarea lui cu Duhul Sfânt. Era dorit și bine primit în toate comunitățile ecleziale. Dar chemarea lui era alta. Oh, și cât de bine și-a înțeles-o! Paul Îl predica pe Cristos. Pe Cristos așa cum e El. Dar dincolo de sinceritatea lui, Paul deține darul extraordinar al rostirii cuvântului potrivit, într-un fel adecvat și la vremea cuvenită. Adus în fața tribunalului suprem atenian, Paul începe predicarea admirând, nu criticând: ”Bărbați atenieni, în toate privințele vă văd foarte religioși”. (Fapte 17, 22b). Știți, adevărul nu este o armă cu care să ne rănim aproapele nostru, fie el de o altă credință cu a noastră. Un predicator asiatic spunea: ”Adevărul este dat pentru a-i elibera pe oameni, nu pentru a le vâna greșelile”. Dar mult mi-s dragi spusele Maicii Tereza: ”Cuvintele care nu duc mai departe lumina lui Cristos îngroașă întunericul”. A spune adevărul cu blândețe, e mare har. Vedeți dvs., dacă noi Îl cunoaștem pe Domnul Isus și nu-L mărturisim, suntem niște ignoranți. Dacă noi Îl știm pe Domnul Cristos și-L propovăduim fără blândețe, suntem doar habotnici. Credința fără adevăr e iluzie, dar credința fără dragoste e fanatism. Întru adevăr, e nevoie de onestitate; întru diplomație, de iubire. Și, vai, ce nestemată plăcută ochiului duhovnicesc alcătuiesc cele două virtuți ce transpar din atitudinile sfântului Paul!

Apoi, mă uit la sfântul Paul și văd un excelent cunoscător al culturii vremii. Paul vorbea pe limba ascultătorilor lui. Cunoștea cultura lor. Și, mai presus de toate, știa că adevărata evanghelizare pornește de la picăturile de adevăr care sunt existente în orice cultură, în orice neam, în orice vreme: ”trecând pe aici și privind de aproape lucrurile la care vă închinați voi, am găsit și un altar pe care este înscris: ”Unui dumnezeu necunoscut!” Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onorați, pe El vi-L vestesc eu” (Fapte 17, 23-24). Adevărul trebuie prezentat în conformitate cu contextul ascultătorului. Într-un fel în Asia, într-alt fel în România. Într-un fel unui credincios din Biserica de care aparții, într-altul unuia de o altă confesiune. Aici greșim noi, practicanții, foarte mult. Încercăm să punem la îndoială credința celuilalt, care este sau ni se pare nouă a fi greșită, în loc să căutăm comunul care să ne ajute să expunem revelația completă celui de o altă credință. Procedând așa însă, distrugem, deopotrivă cu erezia, și fărâmiturile de adevăr din convingerile religioase ale persoanei în cauză. În urma prelegerii noastre înfocate, rămân doar răni lăuntrice, o confuzie și o debusolare surori cu necredința autentică. Găsesc un excelent exemplu de prezentare înțeleaptă, adaptată contextual, individualizată, în Catehismul Catolic. Întrebarea 163 e una fierbinte, mai ales pentru noi, românii, mai cu tendințe separatiste decât alte nații: ” Cum trebuie consideraţi creştinii necatolici?” Iată răspunsul: ”În Bisericile şi comunităţile ecleziale, care s au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, se găsesc multe elemente de sfinţire şi de adevăr. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi stimulează spre unitatea catolică. Membrii acestor Biserici şi comunităţi sunt încorporaţi lui Cristos prin Botez; de aceea noi îi recunoaştem ca fraţi”. Iar punctul 170 e de-a dreptul picant: ”-Ce legătură există între Biserica Catolică şi religiile necreştine?” ”-Există o legătură dată, înainte de toate, de originea şi de scopul comun pentru întregul neam omenesc. Biserica Catolică recunoaşte că tot ceea ce este bun şi adevărat în celelalte religii vine de la Dumnezeu, este rază a adevărului său, poate să pregătească pentru primirea evangheliei şi să stimuleze spre unitatea omenirii în Biserica lui Cristos”. Dacă eu aș fi de o altă religie decât cea creștină și aș citi catehismul unei denominații fundamentaliste, l-aș arunca numaidecât. Dacă aș citi Catehismul Catolic, faptul că mi se zice că nu tot ce cred eu e greșit, ci că ceva din credința mea are de-a face cu adevărul, dar totuși Adevărul e mai mult decât atât, s-ar prea putea să mă determine să continui să lecturez. Să ne amintim deci lecția sfântului Paul: cultura cuiva, indiferent de cât de distinctă este de a mea, devine, prin cunoașterea ei profundă, punte spre Cristos și nu obstacol în calea găsirii Lui.

Dar, mai presus de onestitate, de diplomație, de contextualizare, văd în sfântul Paul un exemplu desăvârșit de iubire. Paul e omul iubirii. Omul care Îl vede pe Cristos aproape sau gata a se naște în inimile tuturor oamenilor, din orice neam, din orice seminție, din orice religie. Și nu doar Îl vede pe Isus luând ființă în locuința interioară a aproapelui, ci face totul ca această naștere a lui Dumnezeu în om să devină posibilă, prin a lui vorbire, prin a lui retragere (vers. 33), prin a lui purtare.

Vedeți dvs., toate elementele ce compun bogăția înțelepciunii pauline în raportarea la necredincioși sunt, de fapt, ale Domnului Isus. Cristos a venit să ne aducă Adevărul întreg, și a făcut-o plin de suavitate și de transparență. Cristos nu a rănit prin predicarea Lui, ci neîncetat a Lui vorbire a fost Viață din Cuvânt. Cristos nu a comunicat cu noi pe limba îngerilor, ci pe limba noastră ne-a învățat a vorbi limba cerului, încât și îngerii să aibă de la noi a-și însuși tainele închinării. Și meditând la acestea, am făcut legătura: Paul era înțelept în raportarea lui la necredincioși, pentru că în Paul trăia Isus. Paul (cel nou) trăia, dar nu mai trăia el (cel vechi). Paul cel de ieri își răstignise natura. Pe un drum al Damascului, lumina Luceafărului de dimineață îi luase privirea din noaptea firii, dându-i-o pe cea în duh. În Atena, într-un oarecare popas, prin cuvintele pauline grăia Însuși Cuvântul, iar în piept inima lui bătea la unison cu Inima Preasfântă a Domnului Cristos. Paul trăia, dar nu mai trăia el, ci Isus trăia în El...

Preaiubiților, felul în care ne purtăm cu cei de o altă credință arată cine trăiește în noi! Doamne, îndură-te de noi!

Filosofie - consolare sau plinătate?

Traversam o perioadă dificilă a vieţii mele, nu cu multă vreme în urmă. Circumstanţele existenţiale făceau să pară greoaie fiecare nouă zi. O doză considerabilă de tristeţe, alături de autoculpabilitate şi de lipsă completă a vizualizării... iată câteva secvenţe din tabloul meu interior. Cineva îmi dăruise cândva un documentar în engleză, numit "Secretul", un filmuleţ american realizat cu "oameni de succes" în diferite domenii de activitate, oameni bogaţi, cunoscuţi, aparent fericiţi. Concluzia filmului era următoarea: trebuie doar să-ţi doreşti ceva, dar să-ţi doreşti din toată inima, pentru ca tot universul să lucreze la împlinirea dorinţei tale. În concepţia realizatorilor acestui film, universul e un fel de forţă misterioasă activată sau blocată în acţiunile sale de dorinţele fiecărui om. Pare ciudat pentru noi, românii, însă nu poţi să nu remarci în materialul cu pricina, dacă analizezi cu băgare de seamă, sâmburele unei ideologii care stă la baza "teologiei prosperităţii" în ţara tuturor posibilităţilor. Da, câteva din ideile expuse acolo sunt adevărate. Felul în care tu te priveşti poate fi şi felul în care ceilalţi se raportează la tine. Dacă eşti tot timpul mânios şi încruntat, vei atrage, asemeni unui magnet, reacţii similare din partea celorlalţi. Dacă te vezi mic, neînsemnat, prostuţ s-ar putea să te vadă şi ceilalţi în acelaşi mod. Dacă nu crezi că vei avea peste noapte o vilă impresionantă, o maşină "ultimul răcnet", o firmă care se conduce singură, nici că vei avea parte de ele. Se ridică însă câteva întrebări. E de ajuns să crezi în aceste chestiuni pentru a le avea? Dacă ne dorim aceleaşi obiecte pe care le vor şi alţii, cum rezolvă dilema "universul"? Dacă avem tot ceea ce vrem, suntem saturaţi, satisfăcuţi, fericiţi? Dacă "universul" e generatorul tuturor lucrurilor bune, consecinţa împlinirii dorinţelor noastre, care este originea răului? Ce răspuns are "universul" la problema veşniciei?

Filozofia nu este o rezultantă antropologică, ea îşi găseşte începuturile în istoria incipientă a lumii. Nu este rigidă şi inflexibilă, nu are axiome unanim acceptate şi acceptabile. Din contră, câţi filosofi sunt, atâtea filozofii există. Îi putem spune "formă a conştiinţei sociale", "concepţie generală despre lume şi viaţă". Haideţi să-i spunem simplu "contemplare"! Lumea veche o iubea la nebunie. Te învăţa să gândeşti, să trăieşti punându-ţi întrebări, îţi dădea impresia că, însuşindu-ţi-o, eşti mai bun decât ceilalţi. În accepţiune creştină, filosofia nu este rea în ea însăşi. Filosofia a fost unul din multele mijloace prin care Dumnezeu Şi-a revelat frumuseţea, complexitatea, unicitatea în dumnezeire. Filosofia a reuşit să facă multora vieţile frumoase, dându-le sens pământesc. Nu a reuşit însă niciodată să ofere mai mult decât consolare. Adică un fel de încurajare pe care o dai unui muribund care-şi doreşte cu orice preţ să trăiască: "Prietene, haide să râdem împreună azi! Mâine vei muri!"

În cartea sa, "Consolarea filosofiei - un ghid spre fericire", Alain de Botton arată cum poate fi folosită filosofia în vederea îmbunătăţirii vieţii. Iată, dacă ai probleme cu încrederea de sine, urmează exemplul lui Socrate: fii singurul care luptă pentru adevăr şi mergi cu adevărul tău chiar până la sacrificiul suprem! De la Epicur poţi învăţa că atunci când nu ai găsit fericirea, eşti pe o cale greşită: trebuie să cauţi în altă parte. Seneca ne spune că putem lupta cu mânia, acceptând contextul nostru existenţial şi coborând ştacheta aşteptărilor de la viaţă. Iar Montagne ne îndeamnă să iubim înţelepciunea moderată, căci în simplitate este mai multă bucurie decât în cunoaştere. Îmi place mult titlul cărţii. Consolarea filosofiei. Mi se pare inspirat. Aşa şi este. Filosofia oferă consolare, mângăiere. Pe alocuri, dezamăgire şi pseudocăi spre împlinire. Şi cine ar putea fi mai în măsură să afirme acestea, dacă nu un simpatizant înfocat al său, astăzi cunoscut sub numele de sfântul Augustin. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa, Monica, era o practicantă exemplară a creştinismului. În tinereţe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul şi în final neoplatonismul. Părăseşte pe rând aceste curente filosofice, declarându-le incapabile de a răspunde întrebărilor sale profunde. Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o "dramatică examinare a adâncurilor fiinţei sale", Augustin are un moment de revelaţie sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: "Tolle, lege; tolle, lege" ("ia şi citeşte; ia şi citeşte!"). Nu-şi amintea însă nici un cântec de copii care să conţină aceste vorbe şi, imediat, şi-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând "Cartea apostolului", citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: "Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte". "Nu am dorit să mai citesc în continuare şi nici nu mai era nevoie. Imediat ce am ajuns la sfârşitul acestei fraze, în inima mea s-a răspândit ceva asemeni unei lumini pline de linişte şi de încredere, care a risipit tot întunericul îndoielilor mele". Sf. Augustin, Confesiuni, cartea a VIII-a. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie, care l-a şi botezat, în noaptea de Paşti a anului 387.

Augustin îşi dă seama că filosofiile îmbrăţişate de el oferă doar consolare pentru viaţa aceasta, resemnare tacită şi vinovată în faţa unui destin care aparent nu oferă soluţii, dar macină forul interior prin nelinişte, lipsă de certitudine şi de pace. Descoperirea lui Cristos nu l-a făcut mai puţin filosof, ci adevărat şi deplin filosof, prin Cel care, o dată găsit şi internalizat, avea să-i transforme radical existenţa.

Cât despre mine, nu aş putea spune că am traversat, cu înţelepciunea filosofiei, fie ea consolatoare sau deplină, deşertul sufletesc prin care trec de-o vreme. Ca unul care am gustat din plinătatea filosofiei, adică din Isus Domnul, vă recomand cu toată încrederea să vă îndreptaţi spre El, Cheia spre o viaţă trăită din belşug, Răspunsul tuturor întrebărilor, Remediul temerilor interioare, Mulţumirea in orice aspect potrivnic al vieţii, Stânca în faţa ispitirilor, Stavila împotriva căderilor, Preaplin de bucurie şi de Iubire. Îl ştiu pe Cristos, "frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă"; Îl ştiu, deşi mi-e atât de greu să-L ating!

"Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta." - Sfântul Augustin