Sărăcia de azi, bogăția de mâine

Era pe când calendarul număra cu minus anii istoriei. Era pe când domnea Irod, un rege care nu cunoștea nici o altă iubire mai împlinitoare decât cea pentru propriul eu. Era printr-un ținut care nu avea nici o strălucire vizibilă pentru ochiul firii. Un preot și cu soția acestuia, oameni drepți, păzitori în toate a legii, fără copii, dau naștere unui fiu, la bătrânețe - pentru ca puterea zămislirii lui să fie de la Dumnezeu și nu de la oameni -. Apoi, într-o altă cetate, un alt Fiu se naște. Un înger Îi vestește venirea din înalt și poposirea Sa în pântecele unei Fecioare simple, smerite, sărace, dar iubitoare de Dumnezeu. Și de e prima naștere miraculoasă, întrucât Elisabeta, din prima relatare, era stearpă, cum să nu sfideze firescul faptul că Maria, protagonista celei de-a doua istorisiri, e logodită cu un bărbat sfânt, Iosif, dar Cel pe care avea să-L nască fusese țesut în chip tainic, fără ca maica să știe de bărbat, din Duhul lui Dumnezeu?! M-am gândit zilele acestea mai mult la mama Domnului Isus. Fusese crescută, spune tradiția, din părinți evlavioși. De mică fusese oferită Domnului, fiind mereu aproape de sfintele învățături, vibrând lăuntric la unison cu pulsul spiritualității din vremea de atunci. Nu fusese niciodată bogată, nu cunoștea onorurile sociale ale celor avuți, ba chiar nutrea o sfântă temere de cele materiale și de privilegiile comunitare ale deținerii lor. Și totuși, viața ei intrase într-un fel de normalitate. Își dorea să-i iubească pe Dumnezeu și pe ceilalți. Un bărbat drept urma să se căsătorească cu ea. Împreună cu el, avea să crească întru desăvârșire. Împreună cu el, greul avea să fie purtat mai ușor, iar bucuriile urmau să fie înmulțite. Dar, într-o zi, un înger însemnat din oștirea cutezătoare a Dumnezeului viu, îi vestește că Isus, Fiul Celui Preaînalt ce va împărăți veșnic, se va întrupa în ea. Și ca o întărire în Maria a conștiinței putinței lui Dumnezeu de a săvârși miracolul, îngerul îi oferă exemplul rudei sale, al sterilei și vârstnicei Elisabeta, care e însărcinată în lună mare. Îmi sunt dragi cuvintele fecioarei Maria din cursul întâlnirii cu Elisabeta, imediat următoare angelofaniei: ”Sufletul meu preamărește pe Domnul și spiritul mi s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit la starea smerită a roabei Sale... I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară fără nimic...” (Luca 1, 46-47: 52-53). Elisabeta a dorit un fiu și, pentru că a umblat în Voia Domnului, a zămislit cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 11). Maria a dorit binecuvântare și, umblând în Voia Domnului, a devenit cea mai binecuvântată dintre femei (Luca 1, 42). Ieri, dintr-o perspectivă umană, viețile acestor două smerite femei nu păreau a anunța nimic spectaculos... Și, totuși, sărăcia lor, cu Dumnezeu, a devenit, la timpul Lui, bogăție spirituală nemăsurată.

Mă gândesc și la alți eroi asociați Nașterii Domnului. Magii erau păgâni, neștiutori de Dumnezeu în sensul în care evreii credeau a-L cunoaște. Citeau în stele. Se închinau stelelor. În înțelepciunea-I nețărmuită, Dumnezeu Se folosește chiar de idolul lor pentru a-i conduce la Cristos. Că bine spune Troparul Nașterii: ”Cei ce la stele se închinau, de la stele au învățat să se-nchine Ție, Soarelui Dreptății”. Și vin oamenii aceștia din Răsărit, călătoresc zile, săptămâni, luni, ani, găsesc Pruncul după multe peripeții, Îi oferă daruri cu însemnătate profetică, Îl adoră și... ceva se schimbă în ei. Vin închinători la idoli, pleacă închinători în duh și-n adevăr. Vin pe un drum și se întorc pe un altul. Dau curs unei străluciri stelare și găsesc Luceafărul de dimineață. Apoi, pe Câmpiile Betleemului, pășteau oile păstori evrei. Oamenii cei mai disprețuiți social pe atunci. Erau chiar activități care le erau interzise, pentru ”crima” de a fi ciobani. Dar li se arată lor, da, chiar lor, ciobani prea neînsemnați pentru elita socială iudaică, un înger, li se vestește și lor Nașterea minunată, și, deși trăiau din îngrijitul oilor și altceva nu știau a face, lasă totul și pleacă să se închine Pruncului celui de curând născut. Ieri, dintr-o perspectivă umană, viețile acestor două umile categorii sociale, a magilor și a păstorilor, nu păreau a anunța nimic spectaculos. Și totuși, sărăcia s-a transformat, atunci când harul Lui a găsit disponibilitatea lor, într-o bogăție spirituală de nedescris.

Iubite suflet, nu știu în ce categorie te regăsești! Poate că ești om sfânt, evlavios, urmaș demn al lui Cristos, precum sfintele rude ale Domnului. Poate că ești, asemeni mie, parte a oamenilor idolatri [1] sau puțin cunoscători și puțin iubitori de Dumnezeu. Îți dau o veste bună: ai un loc la iesle și tu! Poți face și tu parte din ceata adoratorilor care tot vin, de vreo două milenii, la iesle!

Știi de ce-mi place să merg la Isus? Pentru că, înainte de a merge la El, viața mea nu pare să anunțe nimic spectaculos. Dar oridecâteori merg la Domnul Isus, sărăcia mea se transformă într-o bogăție spirituală fără egal. Este ceea ce descrie Coehlo într-o scriere a sa -și tare bine reușește aici a o face -: ”trec zile, săptămâni, luni și ani fără să simți nimic nou. Totuși, odată ce se deschide o ușă, o adevărată avalanșă pătrunde prin spațiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poți accepta”. O ușă e deschisă spre ceruri. E Isus Cristos. Azi, e vremea aducerii aminte a întrupării, mâine e vremea comemorării răstignirii și a învierii. Dar toate aceste evenimente, înțelese, acceptate, personalizate, așezate în trăirea noastră curentă, ne aduc desfătări ale duhului inimaginabile. De aceea îmi place mie mult să merg la Domnul Isus: poți să nu ai nimic, iar în clipa următoare, cu El, ai mai mult decât poți accepta. Poți să fii sărac azi, dar cu El, mâine, ești bogatul moștenitor al cerului, cetățean împreună cu sfinții, om din Casa lui Dumnezeu.

Oricine și oricum ai fi, hai cu mine să ne închinăm Domnului Isus! Să mergem spre El așa cum suntem, pe drumurile noastre, dar să ne întoarcem pe drumul spre Casă! Să mergem săraci cu duhul la iesle, să ne întoarcem bogați în Cristos!

Doamne Isuse Cristoase, într-o vreme ca aceasta Te-ai pogorât din înălțime în grajdul ființei mele! Te-ai făcut Tu sărac, ca eu să fiu bogat! Te-ai dezbrăcat Tu de slavă, ca să mă îmbraci pe mine cu haina dreptății! Toate câte mi-au lipsit mie, Tu le-ai împlinit! Sărac vin la Tine, Tu fă-mă bogat în Tine! Rece sunt, mă încălzește Tu, cu focul dragostei Tale! Lipsit sunt de ale Tale, mă umple de Duhul Tău! Și învrednicește-mă pe mine, nevrednicul, împreună cu toți frații mei, spre iesle a mă îndrepta,Ție a mă închina, cu Tine în suflet a pleca și-ntru acceptarea crucii a mă îndrepta! Căci Ție Ți se cuvine toată slava, Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, în veci! Amin!


[1] Persoane care iubesc alte ființe, lucruri sau se iubesc pe ei înșiși mai mult decât Îl iubesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime

Alegerea Adventului

Am avut ocazia, în săptămâna electorală, să merg la casa părinților. Am trăit clipe de odihnă, de relaxare, dar și de tulburare... Știți, partea aceasta din urmă, a frământării lăuntrice, a venit prin televiziune. Părinții mei au încercat să nu rateze nicio știre din cele multe transmise, fiind pentru mine ocazie de îngrijorare, dar și prilejul prin care am realizat cât de mare forță au mass-media și cât de mare e responsabilitatea celor care se află în slujba lor. Poate mi se pare mie, dar a fost deplasată tulburarea creată în acest an de evenimentul alegerilor prezidențiale. Ca niciodată până acum, unele televiziuni se luptau cu alte televiziuni, fără menajamente, unii oameni politici le trimiteau altora deschis, public, invenctive, unii intelectuali se luau la harță cu alți semeni de-ai lor pe seama opțiunilor electorale distincte, unii mai aveau puțin până la a-i brusca fizic pe vecinii lor ce simpatizau cu ”adversarii” politici. Dar ce, merg prea departe, curios lucru a fost să constat că între tată și fiu s-au putut naște disensiuni serioase din aceeași pricină.

Știți, îmi place tare mult o istorioară ce-l are drept protagonist pe un îndrăgit compozitor sibian de imnuri creștine. După ani mulți și reci de închisoare pentru vina de a fi creștin autentic, Nicolae Moldoveanu avea să treacă printr-o altă încercare. Se prezintă bucuros la secția de votare, în vederea alegerilor pentru ”marea adunare națională” și, ajuns acolo, i se refuză dreptul de a vota, pe motiv că nu e cetățean demn al ”republicii populare”. Atunci, pe drumul întoarcerii spre casă, îi vin în minte versurile acestei sfinte cântări, un imn de o inestimabilă și perenă valoare, din care redau câteva versuri:

”Isuse dintre toţi Te-aleg mereu
În orice zi, în orice clipă,
Căci Tu eşti viaţa sufletului meu
Şi harul care mă ridică.

Te-aleg mereu, Te-aleg mereu
Isus Mântuitorul meu,
Te-aleg mereu, Te-aleg mereu.
Isuse-aleg iubirea Ta de jar
Din tot ce-n lume mă îmbie,
Ca să-mi aprind-al inimii altar,
Să ardă acum şi-n veşnicie.

Isuse, din orice Te-aleg mereu,
Zi după zi, Te ştiu mai bine,
Căci Tu eşti viaţa sufletului meu,
Alt bun nu-mi vreau, decât pe Tine”.

Și când te gândești că Adventul acesta trebuia să fie unul al îndreptării privirii noastre spre Cer! Ce neliniște ne-a adus anul acesta, din pricina alegerilor! Câți ne-am înverșunat cu simpatiile noastre electorale, câți am devenit susținători înfocați ai unei părți și opozanți ostentativi ai celeilalte! Câți ne-am pus nădejdea într-un om, indiferent de culoarea lui politică, de promisiunile sau de caracterul lui, uitând de Cel care, Dumnezeu fiind, la capătul Adventului, devine Om, cu adevărat Omul care nu înșală, nu minte, promite și înfăptuiește, dăruiește, mântuiește, mângâie, iubește, iubește, iubește și nu încetează a iubi. Bine spune Sfântul Augustin: ”Duhul nostru este din Dumnezeu și numai în Dumnezeu își poate găsi liniștea și fericirea”. Adevărate și vrednice de crezare sunt cuvintele Arhiepiscopului Nijegorod: ”omule, nu căuta bunătățile satisfăcătoare pe pământ, în această vale a deșertăciunii și pieirii; fericirea ta nu e decât în unicul Dumnezeu!”. Inspirate găsesc vorbele aceastea: ”Nu este nimic așa de mare ca omul cu Dumnezeu și nu este nimic așa de neînsemnat ca omul fără Dumnezeu” (Adrian Jusgschii). Mă tem că, iubiți creștini, ne-am legat prea mult inimile de alegerile prezidențiale și am uitat că suntem în Advent, unde necurmat ni se transmite invitația de a-L alege pe Domnul Isus.

Dincolo de președintele țării, multe alegeri facem noi, în fiecare zi, de când ochii noștri se deschid și trupul nostru se ridică pentru a înfrunta provocările zilei și până la tainicele ceasuri ale nopții, când rămânem singuri cu gândurile și cu visele noastre. Alegând după voia noastră, după plăcerea noastră, după confortul nostru, după îndemnurile lumii, ea însăși în rebeliune față de Calea cea unică dătătoare de pace, sunt șanse mari să ne îndreptăm spre suferință, tristețe, teamă și furtună interioară. Subordonând alegerile noastre alegerii Domnului Isus Cristos, suntem în siguranță. Suntem în siguranță aici și, mai cu seamă, dincolo, unde ne este țara.

Preaiubiților, în lumina alegerii celei mai presus de toate, adică a Domnului Isus, toate celelalte alegeri, mai lesne sau mai greu de înfăptuit, se umplu și ele de lumină. Un Advent în care să faceți din Domnul Isus alegerea primordială a fiecărei zile vă doresc! Pace tuturor!

Advent in tihna

La magazinul X, iarăși s-au anunțat reduceri. Oamenii sosesc cu câteva ore înainte de noaptea ”de har”. Deși știu că sunt mai mult sau mai puțin înșelați, întrucât scăderile de prețuri vizează produse fie deja ieftine, fie de calitate inferioară, drumul e blocat de mașinile dumnealor, iar parcările din împrejurimi sunt de mult ocupate.

Mai e puțină vreme până la sărbătorile de iarnă. Ofertele de genul acesta vor continua, din ce în ce mai des, mai ofensiv... Pentru noi, românii, Crăciunul încă mai înseamnă ceva. Pentru mulți alți europeni, s-au pierdut toate însușirile creștine ale sărbătorii Nașterii Domnului. Iar pentru unii americani, 25 decembrie e ziua în care se trezesc târziu, pentru că nu mai merg la lucru, iau masa în familie sau întreprind diverse activități familiale. Aici, pe ale noastre meleaguri, încă se mai aud colindători, încă mai miroase a cozonac, încă bradul (natural, artificial) e la loc de cinste în multe cămine. Și totuși, dincolo de datini... O doamnă din Occident, misionară, venită în România în perioada Adventului acum câțiva ani, spunea auditoriului său: ”-În urmă, altfel se celebra Crăciunul la voi”. Cam da. Din an în an, furia activismului pregătitor al Crăciunului, goana după toate cele de trebuință pântecelui, fuga după cadouri, ne îndepărtează cu stoicism și pe noi, românii, de înțelegerea esenței Crăciunului.

Zilele trecute am studiat, ca niciodată până acum, tradițiile iudaice legate de ziua lor de odihnă. Am aflat, de pildă, că ”sabat” vine de la cuvântul ”lisbot”, care îți spune să te oprești, să încetezi practicarea îndeletnicirilor tale, să intrii în odihnă. De Sabat, nu ai voie să faci comerț sau să discuți despre activitățile din timpul săptămânii. După venirea de la sinagogă, femeia casei aprinde câte o lumânare pentru fiecare persoană a căminului respectiv, recunoscându-se prin aceasta că ea, femeia, aduce căldură și lumină familiei. Deasemenea, înainte de masă, bărbatul îi declară în public soției că o iubește, intonând, de față cu copiii, un imn inspirat din cântările lui Solomon. Masa e prilej de servire a bucatelor, dar și mijloc de comunicare interpersonală, modalitate de a se discuta despre Dumnezeu și de a se practica exerciții spirituale. Noi, creștinii de azi, nu mai găsim nici timpul, nici resursele interioare pentru a petrece măcar o duminică din Advent în odihnă.

Un episcop a relatat cândva o istorioară din viața lui care mi-a rămas întipărită în minte. Casa sfinției sale se află peste drum de locuința unei vârstnice evlavioase. În Advent, doamna aceasta obișnuiește să petreacă îndelung în rugăciune, cântare creștină și citire a Bibliei, lângă bradul de Crăciun. Episcopul o privește în fiecare an, de la geamul său, și se bucură în duhul lui că încă mai există oameni ai credinței pentru care Crăciunul înseamnă Cristos.

Scumpi prieteni, suntem în perioada Adventului! S-a produs venirea lui Mesia pe pământ, pentru mântuirea noastră. Ne rămân două așteptări: Isus să intre în inimă și El să revină, întru înnoirea tuturor lucrurilor. Făcându-ne loc în suflet pentru Domnul Isus, toate cele trei Adventuri, cel istoric, cel personal și cel escatologic se vor împleti cu omul nostru lăuntric, scăldându-l în bucuria autentică. O bucurie pe care reducerile din malluri, fortota lumii, substitutele cele multe la centralitatea Domnului Cristos din sărbătorile iernii nu ne-o vor aduce, ci degrabă ne vor ațâța mai cu tărie dorul lăuntric. Există o sfântă veselie pe care oastea din ceruri a trăit-o, magii și păstorii au înțeles-o, Biserica a mărturisit-o necurmat și, mai presus de toate, care rămâne soluția divină la potolirea strigătului nostru tăcut după Dumnezeu.

Draga bătrânică, din povestirea plină de admirație a episcopului, și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua. Ea a înțeles că adevăratele bucate sunt cele pregătite de Dumnezeu Tatăl pentru hrana veșnică a sufletului. Dar cred că cea mai frumoasă lecție pe care ea ne invită să ne-o însușim azi este că Adventul înseamnă, înainte de toate, tihnă în Cristos. Nu preaplin de somn și de lenevire trupească, ci așteptare ce abundă în disponibilitatea de a primi Cuvântul Sfintei Scripturi, cântarea de mărire, rugăciunea cea tot de la Isus învățată și cu a Lui putere înfăptuită. Căci, până la urmă, sărbătorile iernii sunt sărbători care ne invită să primim înainte de a da. Fecioara Maria a primit, Elisabeta a primit, adoratorii sosiți din Câmpia Betleemului și din Răsărit au primit, înainte de a acorda. Au primit vestirea îngerilor și a stelei și au răspuns dăruindu-și viețile lor pe altarul iubirii.

Vor trece zilele din Advent. Va veni și Crăciunul. De noi depinde dacă vom ieși din această perioadă la fel de goi și de lipsiți de Cristos sau ne vom umple de darul prezenței și a lucrării Lui în noi. De noi depinde dacă vom avea odăile îmbelșugate și sufletele bogate în duhul lumii, precum cele alăturate ieslei în noaptea Nașterii, sau ne vom deschide umili și sinceri în fața Domnului Vieții, făcându-I în staulul inimii pline de păcate sălaș de întrupare.
Să fie Adventul acesta o petrecere în tihnă cu Domnul Isus! Să ne fie spre bucurie venirea Lui, în noaptea comemorării Nașterii Sale,, în ora morții noastre, în dimineața Învierii!