Smerita înţelepciune

"- Să ştii că oamenii din biserica noastră sunt împotriva intelectualilor", îmi spunea dirijorul corului comunităţii ecleziale de care aparţin, el însuşi absolvent a două facultăţi, medic şi muzician talentat. Am cugetat asupra celor spuse... Desigur că oamenii din Biserica Creştină au avut păreri diferite despre intelectuali, adesea antagonice, în două milenii de tumultoasă existenţă. Şi desigur că pot fi adevărate anumite acuze aduse intelectualilor. Şi, ca în orice domeniu, înţelepciunea revelată nouă în Sfânta Scriptură ne poate lămuri în această privinţă.

Oare este creştinismul incompatibil cu intelectualitatea? Sfântul Pavel afirmă chiar, vorbind în numele Bisericii Primare, că nu sunt mulţi înţelepţi "potrivit cărnii", în felul lumii, printre credincioşi (1 Corinteni 1, 26). Lucru care ar trebui să ne ducă cu gândul la două chestiuni. Una ar fi că dintre primii convertiţi, cei mai mulţi erau oameni simpli, care nu au beneficiat de înalte studii la şcolile (am fi uimiţi să remarcăm cât de serioase) ale vremii. Cei mai mulţi. Erau şi intelectuali. Apoi, remarca "potrivit cărnii" ne arată că poate exista şi o altfel de înţelepciune decât cea intelectualistă, înţelepciunea duhovnicească, adică cunoştinţa şi priceperea practice şi operante în spiritul unei fiinţe trezite la viaţă de Domnul Cristos. Nu, sunt sigur că Isus iubeşte intelectualii, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Mai mult, e o galerie întreagă de oameni învăţaţi de care Dumnezeu S-a folosit în lucrarea Sa de mântuire a omenirii căzute şi de înnoire a tuturor lucrurilor după chip ceresc. Însuşi sfântul Pavel era un învăţat, "cu inimă de evreu şi cu minte de grec", după cum spun unii.

Şi totuşi, să fie oare puţină dreptate în cele afirmate împotriva intelectualilor de unii dintre confraţii noştri? Da. Vedeţi dvs., toate tainele celor văzute şi nevăzute îşi găsesc desluşirea în Cristos. Isus este revelat în Scriptură ca fiind Cel din care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile. E de ajuns să priveşti doar cerul înstelat, să miroşi crinul parfumat, să vezi cum din omidă iese un fluture liber să zboare, să asculţi o simfonie frumoasă, să urmăreşti păsărelele migratoare, cum ştiu ele să vină pe ale noastre meleaguri şi să plece spre ţări călduroase la vreme, împreună, alături de minunea de a exista tu însuţi, de a citi şi de a pricepe cele scrise aici, ca să realizezi că există un Creator care le-a rânduit pe toate înţelept. Apoi, apropiindu-te cu sinceritate de Dumnezeu, El îţi arată şi modul prin care le-a făcut şi le ţine în fiinţă, adică prin Cristos Domnul. Dacă omul ar fi înaintat pe această linie revelată a lui Dumnezeu, ar fi dobândit o cunoştinţă reală, autentică, veridică. Dar cum omul L-a exclus pe Dumnezeu din ecuaţia cunoaşterii, domnul veacului şi al celei mai mari părţi din omenire, marele înşelător, diavolul, a otrăvit cunoaşterea, oferind răspunsuri false. Iată de ce o bună parte a ştiinţei poartă emblema minciunii! Iată de ce teoriile ştiinţei se schimbă de la o zi la alta, dovezi aşa zis ştiinţifice le anulează pe cele existente! Pentru că înţelepciunea lumească a închis porţile revelaţiei autentice. A spus că nu există Creator, că toată creaţia e rezultatul întâmplării. Că Dumnezeu e acel substitut la nevoile omului şi că dorinţa de apropiere de El ţine de aspiraţia după Absolut. Mulţi oameni de ştiinţă autentici gândesc că această teorie a întâmplării e o contradicţie în termeni, că sfinţii sunt schimbaţi într-adevăr şi nu trăiesc doar iluzia transformării lăuntrice, că absolut orice nevoie îşi are un echivalent în lumea reală şi că fără un Absolut nici nu s-ar discuta relativul. E o cursă în care cade cel care crede că are o cunoştinţă mai mare ca a altuia. Cu precădere, pică în aceasta intelectualul mediocru, adică cel care consideră că, dincolo de a lui ştiinţă, nimic nu este. Adevăratul om de ştiinţă, chiar în necunoaştere de Dumnezeu, îşi dă seama că există întotdeauna "un dincolo" de înţelepciunea sa. Şi tocmai acest "dincolo" îl conduce la descoperirea lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă aţi observat, mândria e întotdeauna felul de exprimare al pseudovalorilor, al mediocrilor şi al proştilor. Adevăraţii înţelepţi ai lumii noastre sunt smeriţi.

În acest punct, se vede clar că avem în faţă doar două feluri de înţelepciune: înţelepciunea drăcească, lumească, umanistă, seculară şi înţelepciunea duhovnicească, divină, revelată, cristică, umilă, smerită. Astăzi, creştinismul duce lipsă de înţelepţi spirituali, dar e suprasaturat de înţelepţi drăceşti. Dacă mulţi "cărturari" din Biserică, autointitulaţi creştini, pun la îndoială existenţa lui Dumnezeu în Sfântă Treime, întruparea sau învierea lui Dumnezeu Fiul, existenţa sfinţirii sau chiar a minunii, în sine, e pentru că ei cunosc într-un fel firesc slova revelaţiei divine, dar nu-i înţeleg spiritul. În altă ordine de idei, nu e nici o mirare că primele puncte misionare creştine sunt astăzi fortăreţele religiilor păgâne, creştinismul însemnând, înainte de orice, întoarcerea omului la Dumnezeu prin Cristos; el nu e un set de norme de abstinenţă de la păcat, ci putere de conştientizare şi de luptă cu păcatul; el nu e moştenire socio-culturală sau familială, ci alegere bine consimţită, deplin informată şi absolut liberă a lui Cristos.

Atunci când ne hotărâm să-L urmăm pe Domnul Isus, deschidem în noi drumul dezvoltării înţelepciunii duhovniceşti. Deşi, primordial, acest fel de înţelepciune are de-a face cu relegarea noastră de Dumnezeu, Dumnezeu începe să dezvolte înţelepciunea noastră în toate domeniile vieţii. Oameni simpli, abia cunoscători ai literelor, reuşesc să citească Scriptura regulat, o mai şi înţeleg, după care ajung să lectureze şi să judece orice carte. Părinţii care-L au ca Tată pe Dumnezeu sunt, pentru copiii lor, psihopedagogi de neegalat. Evreii şi creştinii sunt cei mai înţelepţi în ale lor slujbe (şi eu cred că avem nevoie, ca şi credincioşi, să ne lăsăm mai mult prelucraţi de Dumnezeu în a fi cei mai buni în toate, implicit în ale noastre profesii).

Oh, dar prea mult lucrăm firesc cu chestiuni suprafireşti! Oh, dar prea uşor folosim cunoştinţele noastre despre Cristos în a-i secera pe cei necunoscători de El... Prea lesne îi desconsiderăm pe cei mai puţini pricepuţi în ale lor slujiri... Prea uşor căutăm elemente în învăţătura noastră religioasă ca să ne arătăm mai deştepţi, mai sfinţi, mai "în Cristos", mai îndreptăţiţi să primim şi să nu dăm... Unde şi cum suntem noi? Undeva "prea sus" pentru a fi ridicaţi de Dumnezeu, "prea curaţi" pentru a fi spălaţi, "prea înţelepţi" pentru a fi învăţaţi cuvintele vieţii. Înţelepciunea smerită va şti să se plece mereu, să-şi recunoască permanent sărăcia, să stea la picioarele lui Isus, sorbindu-I vorbele, să-I atingă cu temere şi din spate poala hainei, să nu se ridice pe sine, ci mai degrabă să condamne eul. Smerita înţelepciune va dori să stea la sânul Domnului Isus ca o mioară conştientă de pornirea rătăcirii de turmă, coborând doar pentru a le arăta cu gingăşie şi delicateţe suratelor mai mici că cel mai cald locşor e braţul Păstorului şi cea mai dulce păşune e în Grădina Lui. Chemarea la înţelepciunea Lui are de-a face cu noi, cu tine şi cu mine, indiferent de cât de şcoliţi sau neşcoliţi, intelectuali sau neintelectuali suntem. Căci, înainte de orice, smerita înţelepciune ţine de raportarea noastră, a fiecăruia în parte, la Domnul Cristos, Înţelepciunea lumii!

Pentru urâţenia şi prostia mea, Îţi mulţumesc, Isus

Se întâmpla cu câţiva ani în urmă. În cadrul unei conferinţe restrânse, un tânăr cu aspiraţii înalte profesionale, purta o discuţie cu un misionar american despre năzuinţele sale. Realist, ca mai mereu, din câte îl ştiu eu, amicul acesta îşi exprima necredinţa că va putea răzbate în sublima noastră societate, coruptă de la geneză până la apocalipsa-i. „Eu sunt sigur că vei reuşi. De ce? Ai trăsăturile fizice şi psihice potrivite”, îi întoarce replica americanul. Păi, da. Ce cred domniile voastre? Că e de ajuns să fii deştept pentru a fi un om de succes? Şi nu vorbesc doar de acele profesii în care condiţia cardinală a avansării este aspectul fizic. Peste tot, felul în care arăţi, în care interacţionezi şi, într-o măsură mai mică sau mare, cel în care reuşeşti să concretizezi vasta-ţi cunoştinţă, contează.
Zilele acestea citeam o predica papală către americani, în care pontiful le punea în faţă tinerilor americani modele de viaţă în sfinţenie şi adânc devotament faţă de Cristos. Şi tot zilele astea, urmăream evoluţia unei trupe laice (nu e cea la care vă gândiţi!) care mie mi-e dragă. În ambele categorii, oameni de succes. Excelând în ceea ce fac. Sau măcar aşa "apare pe sticlă".
Ne atrag cei care fac valuri. Să nu mai spun că dacă suntem şi protestanţi, avem în sânge teologia succesului. Că doar o bună parte din bogăţia spirituală, culturală şi materială a lumii, din etica protestantă a muncii (duhovniceşti, mentale şi fizice) izvorăşte (zicem noi).
Şi dacă nu suntem oameni de succes? Nu suntem nici atrăgători fizic, nici nu ne strălucesc minţile, iar spiritual trăim drama contemplării continue a grotescului firesc din noi. Ce să facem atunci?
Eu aş zice să tragem o gură de aer în piept, ca să ne amintim că respirăm. Să deschidem ochii larg, să admirăm o floare de primăvară, să-L vedem pe Cristos în cel de lângă noi. Aşa, se va redeştepta în noi bucuria conştienţei vederii. Şi nu în ultimul rând, să ne însuşim rugăciunea maicii Bernadeta, revitalizând izvorul mulţumirii şi lăsându-l să sfarme spaţialitatea, pentru a se întâlni cu al său părinte, râul ce curge de la Tronul măririi Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi.

„Pentru sărăcia tatălui şi a mamei mele, ruinarea morii, bârna nenorocirii, vinul oboselii, oile râioase, îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!
Gură în plus de hrănit care eram, pentru copiii mucoşi, oile păzite, îţi mulţumesc!
Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru procuror, comisar, jandarmi, şi pentru cuvintele grele ale Părintelui Peyramale!
Pentru ortografia pe care n-am ştiut-o niciodată, pentru memoria cărţilor pe care n-am avut-o niciodată, pentru neştiinţa şi pentru prostia mea, mulţumesc!
Mulţumesc, mulţumesc! Pentru că dacă ar fi fost pe pământ o fată mai neştiutoare şi mai proastă, ai fi ales-o pe ea...
Pentru mama mea moartă departe, pentru supărarea pe care am avut-o când tatăl meu, în loc să-şi întindă braţele spre micuţa lui Bernadeta, m-a numit "soră Maria-Bernard", îţi mulţumesc, Isus!
Îţi mulţumesc că ai adăpat cu amărăciune această inimă prea tandră pe care mi-ai dat-o!
Pentru Mama Josefina, care m-a declarat bună de nimic, mulţumesc!
Pentru Maica îndrumătoare, pentru vocea ei dură, severitatea şi batjocurile ei şi pentru pâinea umilinţei, îţi mulţumesc!
Mulţumesc pentru că am fost cea căreia Maica Maria-Theresa putea să-i spună: "Nu faci niciodată altceva!"
Mulţumesc pentru că am fost acea privilegiată de mustrări, despre care surorile mele spuneau: "Ce noroc că nu suntem Bernadeta!"
Mulţumesc totuşi pentru că am fost Bernadeta, ameninţată cu închisoarea pentru că Te văzuse, privită de mulţimi ca un animal curios, această Bernadeta atât de obişnuită că văzând-o spuneau: "Asta e!..."
Pentru acest trup vrednic de milă pe care mi l-ai dat, această boală de foc şi de fum, carnea mea putrezită, oasele mele cariate, sudorile mele, febra mea, durerile surde sau ascuţite, mulţumesc, Dumnezeul meu!
Şi pentru sufletul acesta pe care mi l-ai dat, pentru deşertul de uscăciuni interioare, pentru noaptea şi fulgerele Tale, pentru tăcerile şi trăsnetele Tale, pentru tot, pentru Tine, prezent sau absent, îţi mulţumesc, Isus! (Bernadette, Editura Bloud et Gay, 1957)”