Cum sa ne purtam cu necredinciosii

Ce fel de piatră sunt eu?

În timp ce citeam un material despre pietrele preţioase, am fost uimit mai cu seamă de ipoteza timpurie a genezei perlelor, contestată astăzi: când un firicel de nisip e prins de cochilie, stridia îl acoperă cu sidef, o substanţă din ea cu care îşi căptuşeşte în mod normal cochilia. În afară de perle, toate celelalte pietre, subiectiv considerate "preţioase", au zămislit, în istoria lumii, mituri peste mituri, au fost pricini de scandaluri în lumea "înaltă" sau motive de bucurie; niciodată însă nestematele nu au fost tratate cu indiferenţă.

Mă gândeam la pietrele din Biblie, la propriu şi la figurat. La pietrele care au adus distrugere şi moarte. La cele care au arătat drumul, dar nu s-au clintit pe Cale. La pietrele vii care constituie, de când Cristos S-a aşezat Piatră Unghiulară la temelia ei, Sfânta Biserică.

Să le luăm pe primele. Pietrele morţii. Ştefan, bărbat plin de Duhul Sfânt, e ucis cu ele, devenind primul martir creştin. Înaintea lui, mulţi profeţi îşi cunoşteau trecerea la cele veşnice omorâţi în felul acesta. Dar pietrele materiale nu ucid singure, ci manevrate de inimi de piatră, de suflete reci, îngheţate, pustii, mândre, egoiste, habotnice. Oh, cât de lesne putem fi şi noi astfel de pietre! Ne învaţă Domnul Isus că nu doar luând în mâinile noastre pietre şi aruncându-le în alţii putem ucide, ci chiar cu atitudinile noastre putem atenta la viaţa lăuntrică a aproapelui nostru: "Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: 'Să nu ucizi!'; iar oricine va ucide va fi supus judecăţii; dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi supus judecăţii..." (Matei 5, 21-22). Îmi vin în minte trei categorii de persoane care sunt direct vizate de loviturile atitudinilor noastre greşite: greşiţii noştri, cei care au ajuns în poziţii sociale de noi tânjite, cei a căror existenţă constituie o mustrare pentru cugetul nostru. Aş insista asupra ultimei clase. De câte ori nu ne-am mâniat pe un semen de-al nostru care "nu-şi permite" libertăţile pe care noi ni le permitem, punând asupra lui etichete tendenţioase: "religios", "îngust", "conservator", "legalist", "ipocrit"? Habar nu avem de luptele lui interioare, de zbaterile lui, de tragismul luptei de a rămâne plăcut lui Cristos, de înfrângerile lui, de nevoia lui de mângâiere, de îmbărbătare, de ascultare, de simţire laolaltă cu el; atâta ştim, prezenţa lui e o ofensă la complacerea noastră în propria stare de lâncezeală spirituală.

De fapt, ce m-a determinat pe mine a medita la subiectul acesta a fost un fragment din predica Papei Benedict, mesaj rostit cu prilejul Epifaniei Domnului: "Mulţi au văzut steaua, dar numai puţini i-au înţeles mesajul. Cei care studiau Scriptura în timpul lui Isus cunoşteau perfect Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost în măsură să spună fără nici o dificultate ceea ce se putea găsi în ea referitor la locul în care se va naşte Mesia, dar, aşa cum spune sfântul Augustin: 'li s-a întâmplat lor ca şi pietrelor miliare (care arată drumul): în timp ce au dat indicaţii călătorilor de pe drum, ei au rămas nemişcaţi'" (Sermo 199. In Epiphania Domini, 1,2). Pietrele miliare. Arată conştiincios drumul, dar ele rămân nemişcate. E poate cea mai tristă stare: să ştii ce trebuie făcut şi să faci ceea ce nu trebuie făcut. Pe drept spunea sfântul Paul, sesizând pericolul acesta: "Îmi disciplinez trupul şi-l ţin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu lepădat" (1 Corinteni 9, 27). Suntem aşa de buni la a le spune altora despre Cale, suntem experţi la a ne etala credinţa, dar oare când ne-am întâlnit noi înşine ultima oară cu Domnul Isus? Care a fost ultimul pas pe care l-am făcut din locul spiritual în care eram acum o săptămână, acum o lună, acum un an... acum zece ani?

Iată, în sfârşit, pietrele vii. "...voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1 Petru 2, 5). Oricine e în Cristos este, în parte, o piatră vie. Împreună, unul cu celălalt, suntem o casă, o preoţie jertfitoare şi mijlocitoare, în, cu şi prin Cristos. Permiteţi-mi să vă expun o ilustraţie emoţionantă! La o televiziune, în cadrul unei emisiuni pentru oamenii cu handicap, e chemat un comic celebru. Invitatul acceptă, punând însă condiţia că nu va sta decât cinci minute. Surpriză însă: trec cinci, zece, şaizeci... de minute şi invitatul e încă în faţa oamenilor. Nedumerit, producătorul îl întreabă la sfârşitul show-ului: "De ce aţi rămas atât de mult timp?" Cu lacrimi în ochi, omul nostru răspunde: "În faţa mea, stăteau două persoane cărora le lipsea câte o mână. Ei s-au aşezat unul lângă altul, în aşa fel încât mâinile lor bune să fie libere, iar trupurile să fie lipite prin partea unde membrele lor superioare lipseau. Când a venit momentul aplauzelor, mâna stângă a celui fără mâna dreaptă s-a unit cu mâna dreaptă a celui fără mâna stângă. Împreună au aplaudat." Interesant, nu? Singuri, nici unul nu ar fi putut aduce jertfa mulţumirii lor. Împreună, au fost în stare... Singuri, suntem doar pietre, fie ele purtătoare de Cristos. Împreună, suntem Casa în care cu drag poposeşte şi vindecă Isus. Ca să stea nu minute, nici chiar ceasuri cu noi, ci o eternitate. Intenţionat am trunchiat versetul de mai sus. Înaintea celor scrise, stă cheia prin care dezideratul de a fi pietre vii devine realitate accesibila nouă: "De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă, preţioasă înaintea lui Dumnezeu, şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1 Petru 2, 4-5). Vrem să fim pietre vii? Să ne apropiem de Cristos, să-L cunoaştem pe El, şi puterea Învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, să ne identificăm cu moartea Lui.

Pietrele morţii, pietre miliare, pietrele vieţii. Ce fel de pietre suntem noi? Ce fel de piatră sunt eu? Ştiu că pietrele vii nu vor muri niciodată. De soarta cea din urmă a celorlalte pietre nu sunt sigur. Mai ştiu că strălucirea pietrelor vii nu e pentru lumea aceasta, ci nestematele acestea scânteiază doar în lumina potrivită a cerului. Ştiu că pietrele acestea nu pot supravieţui singure, viaţa lor e Însuşi Domnul Isus, măsura cu care se vor goli de conţinutul lor e măsura umplerii cu prezenţa Pietrei Vieţii. Şi mai ştiu că Biserica e asemenea unei scoici care nu se teme de firicelul străin de nisip, ci îl acoperă pe acesta cu sidef, născând perla din propria-i durere. Aşa şi noi, în măsura în care ne vom apropia de Cel care caută permanent de noi a Se apropia, preschimbaţi vom fi din pietre aducătoare de moarte şi din pietre moarte, indicatoare ale vieţii, în pietre vii, ocrotiţi fiind de Cristos în Biserică, chemaţi de Cristos la a trăi cu El în Biserică. Şi când umbrele vor dispărea, în lumina veşniciei, pietre vii de vom fi, vom deveni alături de Domnul Isus nestematele Împărăţiei Sale celei fără de sfârşit.

Aș vrea mai degrabă să fiu

"Nu mă simt bine deloc aici", îmi spune cumnatul meu, adânc tulburat de vizita neaşteptată pe care părinţii mei au găsit cu cale să o facă locului unde odihnesc, în nădejdea învierii, trupurile bunilor mei. Adevărul este că nici pe mine nu mă încântă ideea reculegerii la cimitirul acela, la început de an. Subliniez, la "cimitirul acela", care, spre deosebire de alte ţintirimuri are ceva ce mă priveşte personal: printre numele multe însemnate pe crucile de deasupra mormintelor, se găsesc numele persoanelor pe care le-am cunoscut. Oameni care mai ieri credeau mai mult sau mai puţin în propria moarte, oameni care se aşteptau la deces sau pe care crunta trecere în lumea cealaltă i-a surprins nepregătiţi, dar oameni a căror revenire în minte mă confruntă pe mine, vizitatorul tihnitului loc de veci, cu realitatea, nespus de dramatică, a faptului că eu însumi voi muri. Ştiţi, ne invită Părinţii Bisericii la un exerciţiu nespus de folositor pentru suflet: acela de a ne aminti, periodic, că vom muri. E uimitor cum noi, oamenii recenţi, am căutat toate mijloacele de a alunga de lângă noi tot ceea ce ne aminteşte de moarte, de la muribunzii care trec în lumea de dincolo singuri, prin cămine rupte de lume, până la priveghiurile care, din pseudoraţiuni ecologice, nu mai au voie a se ţine în case, sau până la cimitirele depărtate din ce în ce mai mult de locaşurile de cult. Şi totuşi, moartea, după venirea noastră în fiinţă, este evenimentul cert prin care va trece fiecare dintre noi.

Vă propun să medităm împreună la o ilustraţie tare dragă mie! Un preot s-a dus să-şi viziteze unul din enoriaşi şi omul era foarte ocupat. A intrat părintele în curte, omul mergea cu apă la cal, era tare preocupat de munca lui. Slujitorul altarului l-a oprit şi i-a spus: "Ascultă, domnule! Aş vrea să te întreb ceva: spune-mi, câte ore pe zi te îngrijeşti de calul din grajd?" "Două ore dimineaţa, una la prânz şi două seara". "Dar de sufletul din dumneata, câte ore pe zi te îngrijeşti?", a fost a doua întrebare. La care omul nostru a făcut socoteala şi-a zis: "Crezul nu-l mai ştiu de mult, Născătoarea am uitat-o, de mult timp nu mă mai gândesc la cele sfinte, doar un minut sau două pe zi în mintea mea mai apare ideea de Dumnezeu". Preotul a început să plângă, s-a uitat în ochii acelui enoriaş şi i-a zis: "Domnule, aş vrea mai degrabă să fiu calul tău, decât sufletul tău!" Mă întreb ce ar zice preotul dacă ar trece prin dreptul sufletului meu şi mă ruşinez la gândul acesta. Mă întreb ce ar zice Marele Preot, Cel care îmi cunoaşte ferecatele taine ale lăuntrului, despre sufletul meu. Mi-ar spune Domnul Isus, Cel care ar trebui să fie binecuvântatul Rege al locuinţei mele interioare, că ar dori să fie altceva decât sufletul meu? Poate ar vrea să fie maşina mea, casa mea, familia mea, meseria mea, prietenii mei, animalul meu preferat, prestanţa mea, exteriorul meu cosmetizat...

A început un an nou. Cu planuri noi, cu speranţe proaspete, cu drumuri la fel sau altele care ne aşteaptă a le parcurge. De ne va prinde din nou viaţa în mrejile ei, de timpul va trece prea lesne, luându-şi, cu fiecare clipă ce ne-o răpeşte, tributul în noi, să ne oprim un moment... Să ne oprim pentru a ne aminti că vom muri. Şi atunci, să privim în Sus, spre Cel care, Dumnezeu fiind, chipul nostru a luat, pentru ca noi, dumneavoastră şi cu mine, să devenim, crezând în El şi trăind cu El, ceea ce am fost destinaţi a fi: chip al Chipului, chip uman care, privind la Isus, îşi ucide urâţenia, îşi sfinţeşte trăsăturile, îşi desăvârşeşte frumuseţea. Aşa, fiinţa aceasta transformată în Isus nu are a se mai teme de moarte, ci va socoti plecarea din această lume prilej binecuvântat de unire plenară cu Domnul Vieţii. Şi să spună Domnul Isus, la sfârşit de an 2010, trecând prin dreptul fiecăruia dintre noi şi cercetându-ne, că nu ar vrea să fie nimic altceva decât sufletul nostru, măturat şi îmbrăcat acum de Duhul Sfânt, în toată estetica Lui!

Un an cu Domnul Cristos, preaiubitule cititor!

Sărăcia de azi, bogăția de mâine

Era pe când calendarul număra cu minus anii istoriei. Era pe când domnea Irod, un rege care nu cunoștea nici o altă iubire mai împlinitoare decât cea pentru propriul eu. Era printr-un ținut care nu avea nici o strălucire vizibilă pentru ochiul firii. Un preot și cu soția acestuia, oameni drepți, păzitori în toate a legii, fără copii, dau naștere unui fiu, la bătrânețe - pentru ca puterea zămislirii lui să fie de la Dumnezeu și nu de la oameni -. Apoi, într-o altă cetate, un alt Fiu se naște. Un înger Îi vestește venirea din înalt și poposirea Sa în pântecele unei Fecioare simple, smerite, sărace, dar iubitoare de Dumnezeu. Și de e prima naștere miraculoasă, întrucât Elisabeta, din prima relatare, era stearpă, cum să nu sfideze firescul faptul că Maria, protagonista celei de-a doua istorisiri, e logodită cu un bărbat sfânt, Iosif, dar Cel pe care avea să-L nască fusese țesut în chip tainic, fără ca maica să știe de bărbat, din Duhul lui Dumnezeu?! M-am gândit zilele acestea mai mult la mama Domnului Isus. Fusese crescută, spune tradiția, din părinți evlavioși. De mică fusese oferită Domnului, fiind mereu aproape de sfintele învățături, vibrând lăuntric la unison cu pulsul spiritualității din vremea de atunci. Nu fusese niciodată bogată, nu cunoștea onorurile sociale ale celor avuți, ba chiar nutrea o sfântă temere de cele materiale și de privilegiile comunitare ale deținerii lor. Și totuși, viața ei intrase într-un fel de normalitate. Își dorea să-i iubească pe Dumnezeu și pe ceilalți. Un bărbat drept urma să se căsătorească cu ea. Împreună cu el, avea să crească întru desăvârșire. Împreună cu el, greul avea să fie purtat mai ușor, iar bucuriile urmau să fie înmulțite. Dar, într-o zi, un înger însemnat din oștirea cutezătoare a Dumnezeului viu, îi vestește că Isus, Fiul Celui Preaînalt ce va împărăți veșnic, se va întrupa în ea. Și ca o întărire în Maria a conștiinței putinței lui Dumnezeu de a săvârși miracolul, îngerul îi oferă exemplul rudei sale, al sterilei și vârstnicei Elisabeta, care e însărcinată în lună mare. Îmi sunt dragi cuvintele fecioarei Maria din cursul întâlnirii cu Elisabeta, imediat următoare angelofaniei: ”Sufletul meu preamărește pe Domnul și spiritul mi s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit la starea smerită a roabei Sale... I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară fără nimic...” (Luca 1, 46-47: 52-53). Elisabeta a dorit un fiu și, pentru că a umblat în Voia Domnului, a zămislit cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 11). Maria a dorit binecuvântare și, umblând în Voia Domnului, a devenit cea mai binecuvântată dintre femei (Luca 1, 42). Ieri, dintr-o perspectivă umană, viețile acestor două smerite femei nu păreau a anunța nimic spectaculos... Și, totuși, sărăcia lor, cu Dumnezeu, a devenit, la timpul Lui, bogăție spirituală nemăsurată.

Mă gândesc și la alți eroi asociați Nașterii Domnului. Magii erau păgâni, neștiutori de Dumnezeu în sensul în care evreii credeau a-L cunoaște. Citeau în stele. Se închinau stelelor. În înțelepciunea-I nețărmuită, Dumnezeu Se folosește chiar de idolul lor pentru a-i conduce la Cristos. Că bine spune Troparul Nașterii: ”Cei ce la stele se închinau, de la stele au învățat să se-nchine Ție, Soarelui Dreptății”. Și vin oamenii aceștia din Răsărit, călătoresc zile, săptămâni, luni, ani, găsesc Pruncul după multe peripeții, Îi oferă daruri cu însemnătate profetică, Îl adoră și... ceva se schimbă în ei. Vin închinători la idoli, pleacă închinători în duh și-n adevăr. Vin pe un drum și se întorc pe un altul. Dau curs unei străluciri stelare și găsesc Luceafărul de dimineață. Apoi, pe Câmpiile Betleemului, pășteau oile păstori evrei. Oamenii cei mai disprețuiți social pe atunci. Erau chiar activități care le erau interzise, pentru ”crima” de a fi ciobani. Dar li se arată lor, da, chiar lor, ciobani prea neînsemnați pentru elita socială iudaică, un înger, li se vestește și lor Nașterea minunată, și, deși trăiau din îngrijitul oilor și altceva nu știau a face, lasă totul și pleacă să se închine Pruncului celui de curând născut. Ieri, dintr-o perspectivă umană, viețile acestor două umile categorii sociale, a magilor și a păstorilor, nu păreau a anunța nimic spectaculos. Și totuși, sărăcia s-a transformat, atunci când harul Lui a găsit disponibilitatea lor, într-o bogăție spirituală de nedescris.

Iubite suflet, nu știu în ce categorie te regăsești! Poate că ești om sfânt, evlavios, urmaș demn al lui Cristos, precum sfintele rude ale Domnului. Poate că ești, asemeni mie, parte a oamenilor idolatri [1] sau puțin cunoscători și puțin iubitori de Dumnezeu. Îți dau o veste bună: ai un loc la iesle și tu! Poți face și tu parte din ceata adoratorilor care tot vin, de vreo două milenii, la iesle!

Știi de ce-mi place să merg la Isus? Pentru că, înainte de a merge la El, viața mea nu pare să anunțe nimic spectaculos. Dar oridecâteori merg la Domnul Isus, sărăcia mea se transformă într-o bogăție spirituală fără egal. Este ceea ce descrie Coehlo într-o scriere a sa -și tare bine reușește aici a o face -: ”trec zile, săptămâni, luni și ani fără să simți nimic nou. Totuși, odată ce se deschide o ușă, o adevărată avalanșă pătrunde prin spațiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poți accepta”. O ușă e deschisă spre ceruri. E Isus Cristos. Azi, e vremea aducerii aminte a întrupării, mâine e vremea comemorării răstignirii și a învierii. Dar toate aceste evenimente, înțelese, acceptate, personalizate, așezate în trăirea noastră curentă, ne aduc desfătări ale duhului inimaginabile. De aceea îmi place mie mult să merg la Domnul Isus: poți să nu ai nimic, iar în clipa următoare, cu El, ai mai mult decât poți accepta. Poți să fii sărac azi, dar cu El, mâine, ești bogatul moștenitor al cerului, cetățean împreună cu sfinții, om din Casa lui Dumnezeu.

Oricine și oricum ai fi, hai cu mine să ne închinăm Domnului Isus! Să mergem spre El așa cum suntem, pe drumurile noastre, dar să ne întoarcem pe drumul spre Casă! Să mergem săraci cu duhul la iesle, să ne întoarcem bogați în Cristos!

Doamne Isuse Cristoase, într-o vreme ca aceasta Te-ai pogorât din înălțime în grajdul ființei mele! Te-ai făcut Tu sărac, ca eu să fiu bogat! Te-ai dezbrăcat Tu de slavă, ca să mă îmbraci pe mine cu haina dreptății! Toate câte mi-au lipsit mie, Tu le-ai împlinit! Sărac vin la Tine, Tu fă-mă bogat în Tine! Rece sunt, mă încălzește Tu, cu focul dragostei Tale! Lipsit sunt de ale Tale, mă umple de Duhul Tău! Și învrednicește-mă pe mine, nevrednicul, împreună cu toți frații mei, spre iesle a mă îndrepta,Ție a mă închina, cu Tine în suflet a pleca și-ntru acceptarea crucii a mă îndrepta! Căci Ție Ți se cuvine toată slava, Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, în veci! Amin!


[1] Persoane care iubesc alte ființe, lucruri sau se iubesc pe ei înșiși mai mult decât Îl iubesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime

Alegerea Adventului

Am avut ocazia, în săptămâna electorală, să merg la casa părinților. Am trăit clipe de odihnă, de relaxare, dar și de tulburare... Știți, partea aceasta din urmă, a frământării lăuntrice, a venit prin televiziune. Părinții mei au încercat să nu rateze nicio știre din cele multe transmise, fiind pentru mine ocazie de îngrijorare, dar și prilejul prin care am realizat cât de mare forță au mass-media și cât de mare e responsabilitatea celor care se află în slujba lor. Poate mi se pare mie, dar a fost deplasată tulburarea creată în acest an de evenimentul alegerilor prezidențiale. Ca niciodată până acum, unele televiziuni se luptau cu alte televiziuni, fără menajamente, unii oameni politici le trimiteau altora deschis, public, invenctive, unii intelectuali se luau la harță cu alți semeni de-ai lor pe seama opțiunilor electorale distincte, unii mai aveau puțin până la a-i brusca fizic pe vecinii lor ce simpatizau cu ”adversarii” politici. Dar ce, merg prea departe, curios lucru a fost să constat că între tată și fiu s-au putut naște disensiuni serioase din aceeași pricină.

Știți, îmi place tare mult o istorioară ce-l are drept protagonist pe un îndrăgit compozitor sibian de imnuri creștine. După ani mulți și reci de închisoare pentru vina de a fi creștin autentic, Nicolae Moldoveanu avea să treacă printr-o altă încercare. Se prezintă bucuros la secția de votare, în vederea alegerilor pentru ”marea adunare națională” și, ajuns acolo, i se refuză dreptul de a vota, pe motiv că nu e cetățean demn al ”republicii populare”. Atunci, pe drumul întoarcerii spre casă, îi vin în minte versurile acestei sfinte cântări, un imn de o inestimabilă și perenă valoare, din care redau câteva versuri:

”Isuse dintre toţi Te-aleg mereu
În orice zi, în orice clipă,
Căci Tu eşti viaţa sufletului meu
Şi harul care mă ridică.

Te-aleg mereu, Te-aleg mereu
Isus Mântuitorul meu,
Te-aleg mereu, Te-aleg mereu.
Isuse-aleg iubirea Ta de jar
Din tot ce-n lume mă îmbie,
Ca să-mi aprind-al inimii altar,
Să ardă acum şi-n veşnicie.

Isuse, din orice Te-aleg mereu,
Zi după zi, Te ştiu mai bine,
Căci Tu eşti viaţa sufletului meu,
Alt bun nu-mi vreau, decât pe Tine”.

Și când te gândești că Adventul acesta trebuia să fie unul al îndreptării privirii noastre spre Cer! Ce neliniște ne-a adus anul acesta, din pricina alegerilor! Câți ne-am înverșunat cu simpatiile noastre electorale, câți am devenit susținători înfocați ai unei părți și opozanți ostentativi ai celeilalte! Câți ne-am pus nădejdea într-un om, indiferent de culoarea lui politică, de promisiunile sau de caracterul lui, uitând de Cel care, Dumnezeu fiind, la capătul Adventului, devine Om, cu adevărat Omul care nu înșală, nu minte, promite și înfăptuiește, dăruiește, mântuiește, mângâie, iubește, iubește, iubește și nu încetează a iubi. Bine spune Sfântul Augustin: ”Duhul nostru este din Dumnezeu și numai în Dumnezeu își poate găsi liniștea și fericirea”. Adevărate și vrednice de crezare sunt cuvintele Arhiepiscopului Nijegorod: ”omule, nu căuta bunătățile satisfăcătoare pe pământ, în această vale a deșertăciunii și pieirii; fericirea ta nu e decât în unicul Dumnezeu!”. Inspirate găsesc vorbele aceastea: ”Nu este nimic așa de mare ca omul cu Dumnezeu și nu este nimic așa de neînsemnat ca omul fără Dumnezeu” (Adrian Jusgschii). Mă tem că, iubiți creștini, ne-am legat prea mult inimile de alegerile prezidențiale și am uitat că suntem în Advent, unde necurmat ni se transmite invitația de a-L alege pe Domnul Isus.

Dincolo de președintele țării, multe alegeri facem noi, în fiecare zi, de când ochii noștri se deschid și trupul nostru se ridică pentru a înfrunta provocările zilei și până la tainicele ceasuri ale nopții, când rămânem singuri cu gândurile și cu visele noastre. Alegând după voia noastră, după plăcerea noastră, după confortul nostru, după îndemnurile lumii, ea însăși în rebeliune față de Calea cea unică dătătoare de pace, sunt șanse mari să ne îndreptăm spre suferință, tristețe, teamă și furtună interioară. Subordonând alegerile noastre alegerii Domnului Isus Cristos, suntem în siguranță. Suntem în siguranță aici și, mai cu seamă, dincolo, unde ne este țara.

Preaiubiților, în lumina alegerii celei mai presus de toate, adică a Domnului Isus, toate celelalte alegeri, mai lesne sau mai greu de înfăptuit, se umplu și ele de lumină. Un Advent în care să faceți din Domnul Isus alegerea primordială a fiecărei zile vă doresc! Pace tuturor!