duminică, 28 iunie 2009

Privirile biruitorului 2





Privirile biruitorului David - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

Privirile biruitorului 1







Ceea ce-mi place mie la români, în ciuda multor lucruri care-mi displac atât la românul de mine, cât şi la confraţii mei de aceeaşi naţie, este acel simţ al simplităţii, acea conştienţă a neputinţei, acea smerenie şi sfântă umilinţă dovedite în toate etapele istoriei noastre tumultoase. Poate şi de asta Dumnezeu s-a îndurat de neamul nostru, făcând, după cum spunea unul dintre marii români, ca cerul de deasupra României să fie atât de frumos, sfinţit, curăţat, înseninat cu sângele martirilor, înmiresmat de rugăciunile sfinţilor. Şi, deşi doresc trezirea mea spirituală şi, deopotrivă, a neamului românesc, nutrind năzuinţa unei renaşteri duhovniceşti reale, vizibile, cred că spusele lui Nicolae Steinhardt: "biruinţa nu-i obligatorie, obligatorie e lupta" sunt adevărate. Dar ca să lupţi, trebuie să crezi în victorie, apoi să-ţi reactualizezi constant credinţa, înveşmântându-ţi fiinţa într-o altă virtute, cea a speranţei, totul motivat şi animat fiind de iubire.

Din istoria sfinţilor păstrăm puţine episoade ale căderilor lor. Lucru care ne face să asociem ideea de biruinţă spirituală cu cea de imaculare. Adesea spunem: "am greşit, că doar nu sunt sfânt". Iar când citim despre lepădarea lui Petru, puţin-credincioşia lui Toma, viaţa de dinainte de Damasc a lui Pavel şi multe, multe alte păcate ale preaiubiţilor noştri sfinţi, înainte şi chiar după întâlnirea Domnului Isus, ne cutremurăm întâi şi ne bucurăm mai apoi, văzând îndurarea lui Dumnezeu şi a Lui pricepere de a transforma ale noastre slăbiciuni în pricini de înălţare a Lui în noi. Dar parcă nici un personaj nu mă intrigă mai mult decât împăratul David. Căzut în adulter, apoi ucigaş al soţului celei cu care s-a culcat, lăsând-o însărcinată, David rămâne pentru Domnul "omul după inima Lui". Care să fi fost motivul acestei aprecieri a lui David de către Creator? Ce l-a calificat pe psalmistul nostru scump, după a lui cădere, la o aşa mare biruinţă? În găsirea răspunsurilor, vă invit să mergem pe urmele gândurilor lui David, poposind împreună în psalmul pocăinţei - Psalmul 50(51)!

"Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curaţeşte, că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi." Aşa îşi începe psalmul David! Recunoscându-şi păcatul! Regretând că l-a comis! Mărturisindu-l! Cred eu că prima privire a biruitorului credincios este cea sinceră nu mai departe de lăuntrul său. Când te analizezi interior cu onestitate, constaţi că ai o problemă, păcatul, care trebuie rezolvată.

În al doilea rând, cred eu că trebuie să-ţi îndrepţi privirea spre Dumnezeu. Oamenii au feluri diferite, adesea eronate, de a-L privi pe El. Unii Îl văd într-un fel fatalist, ca pe un Creator căruia nu-i pasă de creaţia Sa, ca pe Unul căruia-I plac ura şi războiul, ca pe o forţă superioară primordială care e depăşită de multe situaţii ce ţin de existenţa umană. Alţii consideră că Dumnezeu e bun, îndurător, iubitor şi dator să ne ierte nouă toate câte i-am greşit, indiferent de a noastră atitudine faţă de El. Dar psalmistul Îl vede pe Dumnezeu aşa cum este: un Dumnezeu al dreptăţii şi al iubirii. Ştie David că El e sfânt, că urăşte păcatul, că al Său caracter se opune rebeliunii prin fărădelege: "vei fi drept în hotărârea Ta şi fără părtinire în judecata Ta" - vers. 4b. În lumina cunoaşterii dreptăţii Lui, David se vede greşit, păcătos voit, dând curs voluntar şi nejustificat naturii sale: "Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut" - vers. 4a. Şi abia atunci, când vede măreţia divină şi nimicnicia proprie, dragostea lui Dumnezeu devine operantă în viaţa lui. Un creştin biruitor îşi spală hainele în sângele Mielului, după ce recunoaşte că îi sunt murdare. Dumnezeu îi schimbă starea de întristare în bucurie atunci când credinciosul îşi aduce afectivitatea înaintea Lui. El, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, iartă păcatul doar atunci când e recunoscut şi mărturisit. Şi, mai presus de toate, crează o inimă nouă atunci când inima aceasta, cu multe infarcturi spirituale, e depusă aşa cum e ea, la tronul Său. Între dreptatea divină (judecată) şi mântuire (dragoste) stă un singur pas din partea omului: sărăcia-n duh, smerenia.

Dar creştinul biruitor continuă să privească. Îşi îndreaptă ochii spre semeni. De fapt, Isus e singurul pe care-L poţi privi în acelaşi timp în care îi priveşti şi pe cei iubiţi de El. Iarăşi e o capcană aici. Un alt psalmist era să cadă în ea. Asaf - Psalmul 72 (73). Uitându-se la necredincioşi, se umple de cârtire, invidie şi amărăciune. Ei au toate motivele să fie fericiţi: sunt indiferenţi la problemele vieţii, par scutiţi de necazuri, sunt îmbuibaţi, bârfitori, bine văzuţi social, hulitori la adresa Numelui lui Dumnezeu. Unde a greşit Asaf? El i-a privit pe necredincioşi înainte de a-L privi pe Dumnezeu. Dar când te uiţi la necredincioşi prin vederea căpătată de îndreptarea ochilor tăi înspre Dătătorul de lumină, îţi dai seama de cât de mult ai tu şi de cât de puţin au ei. Realizezi că fericirea nu stă în "ce ai", ci în "pe Cine ai" drept Domn. Constaţi că nu ziua de azi contează, ci Ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Cristos. Când îţi îndrepţi privirea spre oameni în felul acesta, după ce îndelung ţi-ai admirat Dumnezeul, laşi haina judecăţii semenilor şi o îmbraci pe cea a iubirii. O iubire care însufleţeşte mărturisirea constantă a lui Cristos, Marele nostru Biruitor, "folosind, din când în când, şi cuvinte" (Sfântul Francis de Assisi).

Biruitorul priveşte în el însuşi ca să-şi vadă nevoia, priveşte la Domnul Isus pentru a-şi găsi puterea, priveşte la semeni întru împărtăşirea Iubirii, Iubire care-I este, mai presus de toate, menirea!

marți, 16 iunie 2009

Să aprindem o lumină

Între sclipire si plinătate


"E sigur că, golind noi tot ce înseamnă fiinţă
şi desprinzându-ne de ea pentru iubirea Domnului,
însuşi Majestatea Sa ne va umple la loc cu Duhul Său"
Sfânta Tereza din Avilla

Dintre toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, a vorbi despre Duhul Sfânt e cel mai greu lucru cu putinţă. Deşi e vremea în care Dumnezeu ni Se face de cunoscut doar prin Duhul Sfânt, deşi Duhul nu ne mai este extern nouă, creştinilor, ci ocupă cel mai tainic spaţiu interior al sufletului nostru, Spiritul lui Dumnezeu rămâne adesea un subiect care stârneşte controverse sau nu iscă interes decât în timpul praznicului Rusaliilor. Iată de ce m-am gândit că ne-ar fi de folos să medităm, vreme de această reflecţie, la Duhul Sfânt, adică Dumnezeu astăzi printre noi, în mijlocul şi înlăuntrul nostru!

Înainte de toate, Duhul Sfânt este mijlocul prin care noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El ne cercetează, El ne convinge de păcat şi de nevoia de împăcare cu Cristos, El ne conduce în sânul Sfintei Treimi, înfiindu-ne în Familia lui Dumnezeu (Romani 8, 15). În viaţa lui Simon, Petru cum îl cunoaştem noi, au existat câteva momente în care Duhul Sfânt a lucrat cu putere, conducându-l pe ucenic mai aproape de inima Învăţătorului Său. Un prim astfel de moment este prilejuit de chemarea sa la ucenicie. Pe Marea Galileii, în corabie cu alţi pescari iscusiţi, Petru se trudeşte toată noaptea să prindă peşte şi nu reuşeşte nimic. Atunci când Domnul Isus vine şi, la cuvântul Lui, se aruncă din nou mrejile, în doar câteva clipe bărcile se umplu, aproape să se scufunde. Şi iată prima sclipire a Duhului în viaţa lui Petru, consemnată de evanghelişti pe paginile Bibliei: "Doamne, pleacă de la mine, căci sunt om păcătos" (Luca 5, 8). Când te atinge Duhul Sfânt şi începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, te înspăimânţi de păcatul din tine. Dar Isus nu pleacă, ci îi răspunde blând: "Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni". Şi înţelege Petru, la inima căruia lucrează Duhul Sfânt, ceea ce vrea Isus să-i transmită: "Petru, nu am de gând să plec, să te părăsesc. Nu, Petru, pleacă tu de la ale tale, ieşi din tine însuţi ca să intrii în Împărăţia lui Dumnezeu. Lasă-ţi peştii fizici şi vei avea parte de cei duhovniceşti! Dezleagă-ţi legăturile cu pământul şi te voi lega puternic de Cer". Şi iată reacţia lui Petru şi a prietenilor lui: "Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El" (Luca 5, 10b-11). Când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, laşi drumurile tale şi mergi pe Cale! Şi Calea aceasta este Cristos! O a doua sclipire a Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru se produce tot pe Marea Galilelii. Isus merge pe ape şi Petru îndrăzneşte să-L roage pe Domnul să-L poarte şi pe el, în acelaşi chip minunat, pe deasupra lor. "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!" (Matei 14, 28). Şi merge Petru un timp. Vântul se înteţeşte. Valurile se ridică. Petru îşi trage privirea de la Cristos, în inima lui încolţeşte îndoiala şi, dintr-o dată, valurile sunt gata să-l înghită. Cât timp priveşte la Isus, poate merge pe ape. Căci Dumnezeu te poate face biruitor prin Duhul Sfânt atâta vreme cât priveşti la Fiul Lui. Dar îndrăzneala lui Simon, chiar cu micile-i ezitări, îi conduce pe toţi cei din corabie la o cunoaştere mai adâncă a lui Cristos: "Cu adevărat, spun aceştia, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!" Petru ascultă de o licărire a Duhului şi a lui ascultare nu-l îndrumă doar pe el mai aproape de Isus, ci şi pe cei din jurul lui. Şi, iubiţi prieteni, la fel se întâmplă şi cu noi toţi creştinii. Avem doar impresia că nu-i influenţăm pe cei de lângă. De fapt, prin cele mai mici acte de ascultare sau de rebeliune faţă de Dumnezeu, îi apropiem sau îi îndepărtăm şi pe ei de aflarea mântuitoare a Măreţului nostru Domn. Şi încă o a treia ipostază vădind sclipirea Duhului Sfânt în viaţa lui Petru: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Matei 16, 17). Nu prin fire avea Petru să recunoască identitatea de Dumnezeu a lui Cristos, ci prin Duhul Sfânt, care-i lumină gândul şi-i inspiră cuvântul.

Sclipirile Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru l-au dus la descoperirea interiorului său greşit şi a soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat: renunţarea la propriile căi şi urmarea Domnului Isus. Iar curajul de a se conforma imboldului interior al Spiritului Sfânt l-a îndreptat spre o descoperire autentică a identităţii Domnului Cristos. Şi, cu toate sclipirile, Petru e cuprins de temeri în clipele prinderii Învăţătorului său, îl părăseşte în noaptea pustie şi rece, îl tăgăduieşte pentru a-şi scăpa viaţa, după care îşi plânge cu amar neputinţa spirituală. Dar vine Cincizecimea. Şi când Duhul Sfânt se pogoară peste adunarea maicii lui Isus şi a ucenicilor Lui, printre care şi Petru, instituind Biserica, Duhul Sfânt, din exterior îi devine lui Petru interioritate. Iar din sclipire, plinătate. Un preaplin de Dumnezeu care avea să-l umple de curaj în mărturisirea Celui mai ieri tăgăduit, să-l aşeze piatră binecuvântată la zidirea Bisericii, să-l facă sfânt martir pentru numele lui Cristos. Sclipirile Duhului Sfânt nu l-au absolvit de dureroasa negare a lui Isus. Dar plinătatea Spiritului Sfânt l-a împuternicit să moară, fără regret şi fără ezitare, pentru Numele Lui.

Înainte ca Moise să vadă slava lui Dumnezeu, i s-a cerut să ridice un altar şi să aducă sânge drept jertfă. (Exod 24, 8-12). Noi, azi, ca şi creştini, nu putem vedea faţa lui Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, fără să fim întâi curăţaţi de sângele Domnului Isus. Şi a mai văzut Moise iarăşi gloria lui Dumnezeu, ascultând de îndemnul divin: "urcă-te pe munte!". Cristos e o Cale în sus spre Dumnezeu. O stâncă de adăpost, un drum care parcurs ne înalţă mereu. Şi aceasta este cărarea îngustă de la sclipire la plinătatea Duhului Sfânt: căinţă neîncetată, mărturisire necurmată, spălarea hainelor sufletului în sângele Mielului, credinţă, speranţă şi dragoste!

Nu ştiu cum sunteţi frăţiile voastre în raportarea la Duhul Sfânt. Eu, de multă vreme, nu am mai avut nici sclipirea ucenicului Simon, darămite plinătatea sfântului şi apostolului Petru. Poate că n-am plecat încă cu totul de la ale noastre, izgonindu-L pe El. Poate că vântul aprig şi valurile furioase ale vieţii ne-au luat privirea de la Cel care ar fi trebuit să ne fie ţintă, scop, ţel. Poate că am uitat cine este El sau cine suntem şi nu suntem noi. Poate că ne-au mulţumit sclipirile şi nu am ştiut că, în Cristos, e întotdeauna "un dincolo". Poate că ne-a înspăimântat muntele umblării cu El şi am renunţat a-l mai parcurge. Şi poate că în noi se naşte acum şi aici o dorinţă arzândă după plinătatea prezenţei Sale în noi. Şi de va fi acest ultim "poate" real, chiar de ar fi prezente în noi şi toate celelalte, avem o şansă reală ca Majestatea Sa să facă din noi Temple pentru Duhul Său, Cel ce vieţuieşte şi domneşte în unire cu Tatăl şi cu Fiul, în toţi vecii vecilor. Să îndrăznim deci a spune, în modul în care Duhul a inspirat sfânta rugă:

"Odaia Ta, Doamne, o văd împodobită,
Dar îmbrăcăminte nu am, ca să intru-ntr-nsa
Luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină
Şi mă mântuieşte!"

*În redactarea acestei reflecţii, au fost folosite Sfânta Scriptură, scrieri patristice şi lucrări ale unor preoţi contemporani, catolici şi ortodocşi.