Cântarea Cântărilor - imnul iubirii Domnului Isus pentru tine

*

Cantarea Cantarilor predica - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

“Cântarea Cântărilor este atât de sfântă încât întreaga lume nu merită ziua în care Cântarea a fost dată Israelului” Rabinul Aqiba

Cineva îmi spunea, oridecâteori făceam referire la această scriere, că nu crede nici o iotă din interpretarea simbolistă a acestei sfinte cărţi. „-Cum poţi spune că imnul acesta face referire la Isus şi la Biserică? Nu vezi toate elementele de senzualitate pe care ea le cuprinde?” Ba da, le văd, dar nu înţeleg două lucruri din acest mod de gândire. Întâi, nu pot pricepe de ce sexualitatea e separată de spiritualitate, chiar considerată impotriva lui Cristos, câtă vreme descrierea acestei pure iubiri din Shir HaShirim e o icoană, în chip pământesc, a unirii mistice dintre Mirele Isus şi Mireasa Biserică. „Solemnitatea solemnităţilor”, cum i s-a mai spus acestei cărţi, este chiar o invitaţie la acea sexualitate care devine act de închinare înaintea Domnului, prefigurând intimitatea relaţiei dintre Domnul şi Biserică, la vremea împlinirii celor viitoare. Apoi, de ce n-ar folosi Dumnezeu un limbaj binecunoscut nouă, „limbajul slăbiciunii noastre” (Sf. Grigorie de Nissa) pentru a ne dezvălui puterea Cuvântului Său? “Pentru a aprinde inimile noastre de iubirea Sa sacră”, afirmă sfântul Grigore cel Mare, “El merge până acolo încât foloseşte limbajul iubirii noastre, şi, aplecându-Se astfel în cuvinte, înalţă înţelegerea noastră; într-adevăr, prin limbajul acestei iubiri învăţăm cât de puternic trebuie să ardem de iubirea divină. Dacă Dumnezeu nu ar fi îndrăznit să vorbească în cel mai uman şi arzător limbaj al iubirii, am fi avut noi îndrăzneala să credem pasiunea care există în Inima Sa pentru noi?”

Povestea s-ar putea rezuma în câteva idei: Solomon are o vie pe care o încredinţează unei familii de arendaşi, compuse din mamă, doi fii şi două fete (Sulamita şi sora ei mai mică). Sulamita este un fel de cenuşăreasă a familiei, cei doi fraţi o dispreţuiesc. Într-o zi, Solomon vizitează via, deghizat în păstor. El o cucereşte pe Sulamită, îi face promisiunea că va reveni şi o va lua în căsătorie. Adesea, ea îl visează noaptea, având impresia că e lângă ea. În cele din urmă, Solomon revine, o face mireasa lui, o ia la el, în splendoarea regală.

Naturaliştii văd în această operă doar „erosul care vibrează fără vreo altă cauză decât cea naturală”. Interpretând literal, ajungi la aceeaşi concluzie cu cea trasă de Emile Osty: „cântarea cântărilor celebrează iubirea, iubirea umană şi doar iubirea umană”. Cunoscând contextul scrierii cărţii, analizând cuvintele ei în corelaţie cu alte cărţi ale Sfintei Scripturi, mergi pe urmele sfinţilor, urci muntele înţelegerii inimii lui Dumnezeu, te întăreşti în credinţă, părăseşti profanul şi pătrunzi mai adânc misterul dragostei pe care Cel Preaînalt ţi-o poartă.

Să îndrăznim să descifrăm împreună câteva din cuvintele pe care Dumnezeu le trimite Bisericii pentru ca Biserica să ni le transmită nouă, preaiubiţii Fiului Său!
Mă opresc asupra unei prime lecţii pe care Domnul vrea să ne-o împărtăşească aici: „-Dăruieşte-Mi-te şi te voi face cu adevărat frumos (frumoasă)!” „-Iubita mea, te asemăn cu o iapă de la carele lui Faraon. Frumoşi sunt obrajii tăi, cu şiraguri de mărgăritare, gâtul tău cu lănţişoare de podoabă! Îţi vom face şiraguri de aur cu stropituri de argint” C.C. 1, 11. O anumită frumuseţe o avem cu toţii, prin creaţie. Purtăm, în adânc, chipul Dumnezeului sublim. Prin păcat însă, ne-am urâţit, frumuseţea noastră interioară a rămas acoperită vederii celor mai mulţi. Dumnezeu ne invită la redobândirea frumuseţii pierdute! Dumnezeu ne cheamă de la o frumuseţe naturală la una cerească. „Vedem frumuseţea ta, dar Noi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îţi vom reda adevăratul chip regesc, pentru care ai fost creat(ă). Aurul, argintul, însemnele împărăteşti, adică toată estetica Duhului Sfânt va fi turnată în tine, ca cerul să ştie că eşti Fiu (Fiică) de Rege”. Preaiubiţilor, eu cred că cei mai frumoşi oameni sunt creştinii. Uitaţi-vă la chipurile schimonosite de nesomn, de adicţii de orice fel, de păcate, patimi şi poveri nepredate Domnului Isus! Comparaţi-le cu cele ale creştinilor, într-un ceas de slujbă, în părtăşia lor unii cu ceilalţi, în suferinţa lor cea împreună cu Cristos. Acolo sunt aurul şi argintul Împăratului Dumnezeu. „Să ne îndrăgostim de Isus al nostru! Să fie El privirea pe care o căutăm dimineaţa, mângâierea care ne însoţeşte seara, memoria şi tovărăşia fiecărei respiraţii a zilei” – Sfântul Ioan Maria Vianney.

Şi iarăşi ne spune Cristos: „Fii ca un crin între spini, asemeni Mie, care-ţi sunt Iubit!” Ce bine ar fi să spună Domnul despre noi că suntem asemenea Lui: cu un caracter similar şi cu o astfel de mireasmă, de la viaţă spre viaţă, în pofida mucegaiului şi a mirosului morţii lumii fără de Dumnezeu. Atunci ne-ar spune Isus: „Ca un crin între spini, aşa este iubita mea între fete.” C.C 2, 2. Atunci I-am spune şi noi Lui: „Ca mărul între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între fii; la umbra lui m-am desfătat şi m-am aşezat; şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele” CC. 2, 3. Pătrunderea profundă în dimensiunea spirituală, prin convertire, atrage, de la sine, împotrivirea lumii fireşti. Un preot, întemeietor al unui ordin de renaştere spirituală, le scria celor păstoriţi de el: „Până vor fi prigoane, lacrimi şi plâns între noi, până vor fi izbelişti şi persecuţii din partea lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că Îl aveţi în mijlocul vostru pe Isus Cel Răstignit şi sunteţi cu El. Îndată ce vor trece prigoanele şi lacrimile şi îndată ce vor veni liniştea şi tihna, îndată ce vor veni laudele şi aprobările lumii, să şiţi, iubiţii mei, că L-aţi pierdut pe Isus Cel Răstignit. Şi ordinul nostru a devenit un ordin de nume şi de forme, un ordin mort”. Oh, ce rău stăm noi astăzi la a-L mărturisi pe Cristos! Dacă am călca pe urmele primilor creştini, dacă L-am iubi în mod real pe Cristos, dacă ne-ar păsa cu adevărat de oameni , ce înduplecătoare mărturii ale credinţei am aduce! Haideţi să fim crini în mijlocul spinilor! Să nu ne fie teamă de ţepii lor! Când străpungi un crin, abia atunci el e mai parfumat! Persecuţia din partea lumii e fericirea creştinilor, nu ştiţi? Fiind aşa doar, stânga Lui va fi sub capul nostru şi dreapta Lui ne va cuprinde strâns, vom fi cu totul îmbrăţişaţi de mâinile ce au purtat povara lumii (CC. 2, 6).
O altă lecţie pe care aş vrea să ne-o însuşim este aceasta: „Când crezi că M-ai pierdut, caută-Mă şi Mă vei găsi!”. „În patul meu, nopţile, l-am căutat pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu, l-am căutat, dar nu l-am găsit. Mă voi ridica acum şi voi cutreiera cetatea, pe străzi şi pe drumuri mari, voi căuta pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu. L-am căutat, dar nu l-am găsit. M-au găsit păzitorii care cutreieră cetatea. ‘L-aţi văzut pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu? Abia trecusem de ei, că l-am şi găsit pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu… ‘ CC. 3, 1-4a. În Calea creştină, se prea poate ca Preaiubitul nostru să se fi ascuns de noi, fie din pricina păcatului nostru, fie pentru a ne încerca credinţa şi a ne maturiza. Două acţiuni ni se cer: să mergem în căutarea Lui şi să le cerem sfatul şi ruga mai marilor noştri în Domnul. Noi nu putem trăi viaţa de credinţă izolaţi de păstorii noştri sufleteşti! Se prea poate ca, imediat după ce-i întrebăm pe ei de Cristos, să-L şi găsim pe Cel fără de care al nostru suflet nu are linişte. Important e să nu disperăm: Domnul Isus e cel mai aproape chiar atunci când Îl credem departe de noi! Cu câtă dragoste doreşte să mergem după El, cu câtă iubire ne va cuprinde din nou, luminându-ne sufletul cu razele Sale!

Şi, în sfârşit, să nu uităm lecţia venirii Lui: „Aşteaptă-mă, voi veni curând!” E drept, prin Duhul Sfânt, Isus ne e aproape. Şi nu doar „aproape”, ci e chiar în odaia tainică a lăuntrului nostru. Dar ochii noştri fizici nu-L pot vedea. Simţurile nu discern mereu adierea prezenţei Sale. Fericită va fi ziua când cei care I s-au dăruit, au fost dispreţuiţi mărturisindu-L pe El, L-au căutat şi L-au ţinut aproape de ei, L-au aşteptat cu dor nestins, Îl vor vedea! Să fie aşa şi cu noi! Să spunem şi noi: „Vino repede, preaiubitul meu, şi fii ca o gazelă sau ca un pui de cerb pe munţii de miresme!” CC. 8, 14.
Unde suntem noi, preaiubiţilor? I-am spus vreodată „Da” Domnului Isus? Am avut noi acea întâlnire cu El în care să-I auzim glasul blând şi să răspundem chemării Lui? Ne-am lăsat noi zdrobiţi, înfrânţi, înaintea Lui, ca El să ne readucă pacea, iertarea, bucuria? Am lăsat noi Sfânta Treime să ne modeleze caracterul, prin acceptarea mulţumitoare a pierderilor, a durerilor, a înfrânărilor? Mai suntem noi înscrişi în cursa mântuirii, sau am abandonat de mult? Oricum am fi, Cristos ne cheamă iarăşi! Nimic nu-i pierdut pentru El! În orice stare am fi, El ne poate mântui. Orice obstacol al vieţii se transformă, când suntem în mâna Lui, în prilej de devenire. De suntem într-o fundătură a vieţii, Domnul poate deschide o cale, sau ne poate da forţa de a ne întoarce în punctul de unde am început să mergem greşit.

Cântarea Cântărilor e scrisă pentru tine! Pentru tine, cel căsătorit, ca să te înveţe că iubirea înseamnă curăţie, jertfă, dăruire, perseverenţă. Pentru tine, cel necăsătorit, laic, preot, monah, ca să-ţi arate că adevărata iubire vine de la El, Regele, şi nici o altă iubire omenească nu te-ar putea împlini precum dragostea Lui! Mai cu seamă pentru tine, cel dedicat lui Cristos în celibat, scriu acum. Ca pe drumul tău înspre El, să nu te laşi doborât de singurătate, de remarci prosteşti ale lumii care caută orice prilej de a te face să te simţi inferior ei. Ci aşa, în celibat, să prefigurezi, unindu-te cu Domnul, viaţa veşnică în care oamenii nu vor mai fi bărbat şi femeie, nu se vor mai căsători, ci fi-vor cu toţii ca îngerii. Sau pentru tine, văduv, bătrân, părăsit de cei în care ai investit atât! Pentru fiecare dintre dvs. şi pentru mine, Cântarea Cântărilor rămâne o dovadă a dragostei Domnului Isus dinspre cer înspre noi, dinspre crucea umilinţei înspre mândria noastră, dinspre familia Sfintei Treimi înspre solitudinea noastră!

„Şi Duhul şi Mireasa spun: ‘Vino!‘ Şi cine aude să spună: ‘Vino!’ Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” Apocalips 22, 17.

„M-ai sedus şi eu m-am lăsat,
M-ai cucerit şi ai fost mai puternic,
Mai puternic decât mine.
Dar vezi, Doamne,
Acum sunt motiv de râs,
Toată ziua, oamenii râd de mine
Pentru că eu m-am îndrăgostit de Tine.

Refren: M-ai fascinat, Isuse,
Şi eu m-am lăsat îndrăgostit,
Am luptat contra Ta,
Contra a tot ceea ce simt
Dar ai învins Tu.”
Tu me has seducido – Hermana Glenda

Cei din jur nu sunt perfecti

Nu ştiu cum sunteţi dvs., dar eu sunt sceptic la orice carte care are în spate filosofia prosperităţii. Ştiţi dvs., acele materiale care ne spun cum putem deveni bogaţi şi faimoşi peste noapte. Nu le agreez în totalitate, deşi, dacă-mi sunt recomandate, le citesc. În ultima carte de genul acesta lecturată, am găsit însă şi un paragraf care m-a inspirat pentru reflecţia aceasta. Redau câteva idei: "marea limitare a lui Ted era următoarea: se aştepta ca cei din jur să fie perfecţi. Pe Ted îl deranjau multe lucruri mărunte, cum ar fi greşeli gramaticale, oameni dezordonaţi, prostul gust în vestimentaţie. Ne-a întrebat dacă îl putem ajuta să-şi vindece slăbiciunea. I-am sugerat trei lucruri. 1. Să recunoască faptul că nimeni nu e perfect! Unii sunt mai aproape de perfecţiune decât alţii, dar nimeni nu este perfect. Cea mai umană calitate a oamenilor este că fac greşeli, tot felul de greşeli. 2. Să recunoască dreptul celuilalt de a fi diferit! Nu vă substituiţi niciodată lui Dumnezeu în legătură cu nimic din ceea ce faceţi! Nu îi antipatizaţi pe ceilalţi pentru că au obiceiuri diferite de ale dumneavoastră sau pentru că preferă altfel de haine, o altă confesiune, alte partide sau alte mărci de maşini! Nu trebuie să fiţi de acord cu ceea ce face celălalt, dar nu trebuie să-l antipatizaţi pentru acţiunile sale! 3. Să nu fie un moralist! Majoritatea oamenilor urăşte să i se spună: 'N-ai dreptate!' Aveţi dreptul la propria părere, dar uneori e mai bine să v-o păstraţi pentru dumneavoastră. Tod a aplicat conştiincios aceste sugestii. La doar câteva luni, privea lumea altfel. Acceptă acum oamenii aşa cum sunt: nici 100% buni, nici 100% răi. 'În plus', spune el, 'lucrurile care mă scoteau din sărite mă amuză acum. Mi-am dat în sfârşit seama că lumea asta ar fi tare plicticoasă dacă am fi cu toţii la fel'."

De pe vremea regimului de tristă amintire, păstrăm în conştiinţa colectivă această metehnă ontologică: "să fie toţi la fel!" Imperativul acesta parazitează şi apoi paralizează relaţiile interumane la orice nivel. Omorâm orice e distinct de noi, încă din cocon. Culmea este că nu prea găsim momente de conştientizare - că şi la introspecţie stăm mai prost -, de îndreptare nici nu mai vorbesc. Deunăzi, un prieten scump îmi spunea că a asistat emoţionat la o scenă de injustiţie, într-un metrou din capitală: o doamnă de etnie romă s-a aşezat pe locul din faţa unui bărbat, prea mândru de rasa sa pentru ca evenimentul cu pricina (cât se poate de firesc) să nu-l facă să izbucnească în ropote de acuze nejustificate la adresa dumneaei.

Ca implicat în relaţiile dintre creştinii de diverse denominaţiuni şi cunoscător de aproape, prin mila Domnului, a vieţii creştinilor trinitarieni din majoritatea confesiunilor din România, o spun deschis: microbul aşteptărilor nerealiste din partea semenilor diferiţi de noi a pătruns adânc în noi, între noi. Mă abţin să dau exemple, dar vă provoc la un exerciţiu: gândiţi-vă, dacă sunteţi catolic, la un ortodox şi la un protestant! Puneţi-vă apoi întrebarea: "ce nu îmi place la ei?" Dacă sunteţi protestant sau ortodox, faceţi aceeaşi temă, inversând confesiunile. Dar staţi puţin că merg prea departe! Gândiţi-vă nu mai departe de parohia dvs.! De la preot în jos, găsiţi multe imperfecţiuni, aşa-i?

Ştiţi de unde vin năzuinţele de perfecţiune a semenilor noştri? Dintr-o mascată conştienţă a propriei noastre imperfecţiuni. Să ne gândim la Domnul Isus: nu întâlnim, în paginile Scripturii, nici o sancţionare a celor diferiţi în limitele moralităţii. Cristos a fost un nonconformist, privind lucrurile din punct de vedere omenesc. Şi-a găsit plăcerea în compania oamenilor ciudaţi, dispreţuiţi social, foarte departe de perfecţiune. Dar a fost ceva care I-a limitat acţiunea: mândria umană. Acolo unde e mândrie, nu e loc de Cristos. Acolo unde e mândrie, nu e loc nici de oameni. Mândria te transpune, oricât de religios te consideri, pe un loc mai de jos decât toţi marii criminali ai lumii care nu s-au convertit niciodată. Mândria Îl opreşte pe Cristos de la a te mântui, iar pe aproapele tău de la a te iubi.

Cum putem scăpa de microbul aşteptărilor nerealiste în ceea ce-i priveşte pe oameni? Cultivând în noi gândul Domnului Isus. "El, deşi avea chipul lui Dumnezeu, nu a considerat egalitatea cu Dumnezeu ca pe un lucru care, odată apucat, să nu-l mai lase, ci S-a golit de Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor" (Filipeni 2, 6-7). Auziţi? El, deşi era Dumnezeu, nu Şi-a trâmbiţat perfecţiunea. El era perfect şi totuşi i-a iubit pe toţi imperfecţii. Noi suntem imperfecţi şi nu-i iubim nici pe Cel Perfect, nici pe cei imperfecţi, ca noi. Dacă ne vom privi pe noi înşine în adevărata lumină, identificându-ne imperfecţiunile, avem şanse serioase să ne tămăduim. Apoi, ne putem vindeca de infecţia dorinţelor noastre nechibzuite cu privire la oameni, aplicând preţiosul dicton al unui părinte bisericesc de răsărit: "Urăşte păcatul, iubeşte păcătosul!" În zilele noastre, am cam inversat ordinea... Valoarea unui om se întinde dincolo de acţiunile lui! Cel mai nedemn, în a mea concepţie, de harul divin, are acelaşi preţ cu al sufletului meu pentru iubire, pentru mântuire. Şi apoi, un alt mijloc prin care putem scăpa de aşteptările de perfecţiune umană a altora este înaintarea în sfinţenie. Progresul într-o relaţie vie, reală, de comuniune cu Domnul Cristos va mătura în noi mizeria personală şi va aprinde focul iubirii pentru toţi oamenii, indiferent de naţie, religie, culoarea pielii, păcat sau virtute.

Nu aplaud nicidecum acele biruinţe personale expuse de unii confesionalişti în mesajele lor, difuzate prin toate mijloacele cu putinţă. Cred, din toată inima, în victorii spirituale. Dar acea catalogare fatalistă a celor aparent învinşi în pierduţi veşnic îmi miroase mai degrabă a mândrie decât a spiritualitate autentică. Cred, din toată inima, în spusele unui preot: "să nu consideraţi pe nimeni irecuperabil". De sunt cei de lângă noi victorioşi şi pe noi ne supără biruinţa lor, problema e la noi. De sunt cei de lângă noi înfrânţi, să le fim alături, amintindu-ne mereu că, oricât de diferiţi am fi, suntem din acelaşi aluat, din aceeaşi "nefiinţă, dar o nefiinţă care strigă la Dumnezeu" (Rafail Noica).

Cei din jur nu sunt perfecţi. Noi nu suntem perfecţi. Unul singur a fost Om Perfect. Şi de la El vine speranţa că, într-o Zi, şi noi, şi alţii, vom fi perfecţi. De vom ajunge acolo, fi-vom însă uimiţi să constatăm că în Paradis nu-i ca-n comunism: poţi fi perfect fără a fi identic cu cel de lângă tine. Iar pentru noi, cei doritori de Cer, e cazul să învăţăm azi lecţia iubirii aproapelui, în ciuda diferenţelor dintre el şi noi. Dacă nu am ucide, cu aşteptările noastre exagerate, fiinţarea spirituală omidică a aproapelui nostru, de acolo ar ieşi un fluture sublim, cutezând să zboare spre infinit. Să fim solii ale vieţii, nu mijloacele morţii! Prin Domnul Cristos, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!