Îngenuncherea depresiei

Emisiune depresie 2 - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse


"Deprimarea este viermele care se naşte în inimă şi-şi mănâncă născătoarea"
Cuviosul Antioh

Într-o zi, un om necăjit a vizitat un medic şi s-a destăinuit că suferă de ani de zile de depresie, cerându-i terapeutului medicamente împotriva bolii sale. Medicul i-a zis: "De astăzi, să mergi să vezi comediile lui Moliere şi vei râde din toată inima. Te vei face bine astfel şi nici nu te vei mai îmbolnăvi." Bolnavul i-a răspuns: "Doctore, eu sunt Moliere." Marele scriitor de comedie din Franţa, dramaturg şi poet, cel care stârnea hohote de râs prin piesele lui, suferea de depresie.

Ce adâncă şi tainică e mintea umană! Cine o poate cuprinde, cine-i poate desluşi misterele?! Cum din aceeaşi inimă, care ştie să bucure alte făpturi, nu se naşte nici o luminiţă care să anime propria existenţă?! De veacuri, ne străduim să înţelegem sufletul uman. Nu cunoaştem mai nimic. Şi poate că nu vom cunoaşte nicicând, în a noastră lume. Nici despre depresie nu ştim multe. De unde vine? De ce îi atinge pe unii, iar pe alţii îi ocoleşte? De ce îi conduce pe unii în pragul suicidului, în ciuda celei mai puternice năzuinţe a oricărei fiinţe, dorinţa de a trăi?

* * *

Te simţi trist în cea mai mare parte a zilei, de multă vreme? Ţi-ai pierdut interesul pentru toate activităţile, inclusiv pentru cele care te bucurau odinioară? Ai slăbit în ultimul timp? Ai probleme cu somnul? Eşti neliniştit, agitat sau mai lent precum odinioară? Te simţi ostenit? Crezi că nu mai eşti bun de nimic? Te copleşesc simţămintele de vinovăţie? Îţi e greu să te concentrezi? Te gândeşti la moarte mai mult decât altădată? Nu mai eşti la fel de activ familial? Nici randamentul la locul de muncă nu mai e unul satisfăcător? Dacă răspunzi cu "da", s-ar prea putea să suferi şi tu de depresie. Nu eşti singurul. O mulţime crescândă de oameni, în lumea întreagă, experimentează aceleaşi trăiri, sub imperiul aceleiaşi boli a veacului, depresia. Îmi permit să-ţi dau câteva sfaturi! Da, ştiu, ai încercat atâtea remedii şi n-au mers. Nici ceaiul de tei, nici miraculoasele amestecuri orientale, bune la toate, nici sfaturile domnişoarelor psiholog cu fuste scurte (şi sinapse pe măsură) de la "tembelizor", nici orele de la fitness, nici sexualitatea, nici comediile, nici muzica de relaxare, nici... nici... nu au avut efect. Şi ştiu, de asemenea, că sunt tânăr, nu am avut parte de problemele tale de viaţă, nu-ţi înţeleg suferinţa, nu te cunosc. Îţi dau dreptate. Te invit numai să citeşti mesajul acesta până la capăt! Oricum, nu ai nimic de pierdut.

Vreau să vorbesc despre trei priviri care sunt salvatoare în depresie. O primă privire este înlăuntrul tău. Priveşte în tine însuţi! Când te vei uita la tine cu băgare de seamă, îţi vei da seama că ai o problemă. Că ceva în tine nu funcţionează aşa cum trebuie. Apoi, analizează-ţi gândurile şi înlocuieşte-le pe cele distructive cu altele pozitive! Schimbă gândul care-ţi spune: "Nu mă iubeşte nimeni!" cu cel care afirmă "Sunt iubit şi acceptat de Dumnezeu şi asta mi-e de-ajuns!" O voce îţi spune că nu poţi trăi fără al tău serviciu. Răspunde-i că oricum aveai nevoie de o pauză şi că, în curând, îţi vei găsi ceva mai bun. "Nu pot exista fără prietenul/prietena mea!", crezi tu. De fapt, nu ţi-ai dori lângă tine pe cineva care să nu te iubească, e mai bine că s-a terminat totul. "Nu voi putea să mă acomodez noii locuinţe!" Ba da, îţi spun eu, vei da peste vecini cumsecade, îţi vei mobila casa aşa cum doreşti, etc. De îţi trece cumva prin minte că nu ai nici o valoare, adu-ţi repede aminte că ai preţul sângelui lui Cristos. "Ce rezultate au colegii mei! Cât de mult au realizat în viaţă!", poţi gândi. Dar cât sprijin au avut, câte uşi deschise, câte mâini întinse, nu te întrebi? Şi, în plus, chiar şi ei se mai uită cu jind la cei din jur. Crede-mă! "Oh, dacă voi câştiga şi medalia aceasta, voi fi împlinit!" Hai să schimbăm puţin: "Mă bucur pentru tot ce am realizat până acum! Privind în urmă, am înfăptuit multe, cât să încapă într-o viaţă de om." "Dacă interveneam la vreme, părinţii mei nu se despărţeau", "copiii mei ar fi luat-o pe alte căi şi nu i-aş fi pierdut". Spune altfel: "vreau să trăiesc prezentul, acceptând lucrurile care nu mai pot fi schimbate şi asupra cărora nu ştiu sigur dacă aş fi putut interveni nici măcar atunci, darămite acum". "Mă uit în oglindă şi nu mai arăt ca şi altădată". Schimbă-ţi felul de a gândi: "Mă uit în oglindă, nu mai sunt ca altădată, e drept. Dar mă uit în oglinda sufletului şi văd că viaţa m-a învăţat atâtea... Faţa îmbătrâneşte, dar inima întinereşte! Picioarele mă lasă, dar înţelepciunea şi credinţa îmi dau aripi!" În altă ordine de idei, e important ca, uneori, să opreşti vâltoarea gândurilor. O poţi face prin încetarea monologului interior, adică prin meditaţie creştină. O clipă de sfântă meditaţie e ca oază mult râvnită în deşertul arid! Opreşte-te o clipă şi meditează!

Priveşte apoi la cer! În faţa Tronului Ceresc, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, Cristos e prezent, gata să mijlocească pentru tine. Spune-i Lui tot ce simţi, în cuvintele tale simple. Nu ai nevoie de formule magice! Nici de fraze pompoase cu care să-ţi descrii suferinţa. Îţi trebuie doar deschidere şi credinţa că El te poate elibera. De te simţi vinovat, El îţi va şterge culpa şi îţi va creşte stima faţă de tine. De eşti în întuneric, El îţi va deveni lumină. De ţi-e teamă, El îţi va fi pace. De te-ai rătăcit pe ale lumii uliţe, El îţi va deveni Păstorul gata a te aduce din nou pe Cale. De ai un gol dureros în al tău suflet, El e singurul care-l va putea umple. De nu mai ai prieteni, El îţi va fi însoţitor permanent. De ţi-e teamă de moarte, El îţi va fi înviere. Îngenuncherea înaintea Domnului Isus este, adesea, şi îngenuncherea depresiei. Un al doilea pas, în aceeaşi direcţie a privirii în sus, este spovada. În confesional, păstorul sufletesc împleteşte cele două vocaţii, absolut necesare vindecării tale, cea de reprezentant al Domnului Isus şi cea de reprezentant al întregii comunităţi bisericeşti. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale, să pună în deschiderea faţă de duhovnic o forţă aparte de vindecare sufletească.

Priveşte la semenii tăi! Mulţi sunt cei care s-au vindecat de depresie atunci când membri ai familiei lor s-au îmbolnăvit de boli severe. Unde şi cum poţi să-i ajuţi pe ceilalţi, o ştii tu cel mai bine. Poate fi vorba despre un telefon prin care îţi încurajezi părinţii, cei de departe, poate fi un bănuţ dăruit unui sărac, poate fi o vizită făcută cuiva cunoscut sau necunoscut în spital, sau la închisoare. Aplecarea înspre suferinţa altora poate fi şi cheia vindecării tale.

Sunt forme ale depresiei în care asistenţa medicamentoasă şi psihoterapeutică sunt absolut necesare. De eşti cuprins de gânduri de sinucidere, de vezi, auzi, simţi lucruri ireale sau cei de lângă tine spun despre tine că "aiurezi", dacă ai printre rudele tale persoane depresive, dacă ai fost de mic mai trist, dacă dispoziţia ta oscilează între tristeţe şi euforie, adresează-te, în cel mai scurt timp, unui medic psihiatru şi unui psihoterapeut!

Până una alta, să nu uităm că al nostru Dumnezeu e viu! Să ne bucurăm în El!

"Bucuraţi-vă, că a înviat Cristos!
Intraţi toţi în bucuria Domnului nostru!
Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă...
Nimeni să nu se plângă de sărăcie, căci s-a arătat Împărăţia cea pentru toţi!
Nimeni să nu se tânguiască de păcate, căci iertarea din pământ a răsărit!
Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului!
A înviat Cristos şi se bucură îngerii.
A înviat Cristos şi viaţa veşnică stăpâneşte.
A înviat Cristos şi nici un mort nu este în groapă. Căci Cristos, sculându-Se din morţi,
începutul învierii celor morţi S-a făcut.
A Lui este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin."
Sfântul Ioan Gură de Aur

Omul, între medicină şi creştinism

Până şi cei mai devotaţi adepţi ai evoluţionismului au recunoscut, într-o formă sau alta, că dincolo de lumea vizibilă a organismului uman, există un teritoriu nevăzut, neexplorat, cu multe enigme şi în comuniune continuă cu lumea spirituală. Darwin, părintele evoluţionismului, a recunoscut, spre sfârşitul vieţii, că a greşit în interpretările lui, că lipsurile din lanţurile genetice nu pot fi explicate nicicând prin "evoluţie". Cercurile de interese din jurul noii teorii, care-L excludeau pe Dumnezeu din ecuaţia creaţiei, au avut grijă să acopere mărturisirea de căinţă a lui Darwin. Freud, unul dintre cei mai înverşunaţi agnostici, găseşte, prin observaţiile sale clinice, că psihicul uman se împarte în trei categorii distincte, în raport cu moralitatea: eul, sinele şi Supraeul. În Supraeu, Freud identifică o forţă mai presus de cele ale firii, care-l îndreaptă întotdeauna pe om să se analizeze, să se judece, să-şi facă procese de conştiinţă, să-şi potolească instinctele şi să caute frumosul, adevărul, binele. Nici refuzul mental al morţii nu şi-l explică agnosticul Freud, declarând plin de mirare: "În inconştient, nimeni nu crede în propria-i moarte!" Nietzsche, filosoful supranumit "Anticristul", întrucât a afirmat despre Dumnezeul creştin că a murit o dată cu răstignirea, spre sfârşitul vieţii este cuprins de sentimente de compasiune care-l fac să îngenuncheze şi să verse lacrimi fierbinţi îndată ce zăreşte un cal, agresat drastic de al său stăpân. Să existe oare, în fiecare om, chiar şi în conştiinţa celor care neagă public existenţa divină, un chip şi o asemănare cu al său Creator?

Astăzi se ştie că omul e fiinţă tripartită: trup, suflet şi duh (spirit). Astăzi se ştie că biruinţa duhului (fie că-l numim Supraeu, fie inteligenţă emoţională) asupra sufletului aduce cu sine o viaţă armonioasă, în toate planurile existenţei.

Daniel Golemann, în cartea sa de referinţă, numită "Inteligenţă emoţională", publică studiul prin care arată că bolnavii cu practică religioasă, indiferent de suferinţa lor, se însănătoşesc mult mai repede, în comparaţie cu nepracticanţii. Studii multiple încurajează practica religioasă pe parcursul spitalizării, evidenţiind mai ales rezultatele pozitive pe care creştinismul le aduce în ameliorarea şi tratarea bolilor. Şi aceasta pentru că, în Cristos, există soluţii pentru orice problemă de sănătate. Stresul excesiv, îngrijorările peste măsură, lipsa vizualizării unui viitor strălucit conduc la tulburări cardiace, ulcer gastric şi duodenal, depresie, tulburări de somn, ş.a. Din contră, conştientizarea faptului că Cineva este în controlul vieţii stopează neliniştea interioară, conferind calm şi încredere de sine, în orice circumstanţă a vieţii. Anxietatea, după învăţătura creştină, dispare pe măsura încrederii în Dumnezeu, a iubirii faţă de El şi faţă de semeni. Iar dependenţa de Cristos anihilează orice dependenţă, din multele care pun stăpânire pe om.

Omul, în ansamblul său tripartit, corp, suflet, duh, este mult mai mult decât ceea ce se vede, ceea ce s-a descoperit până acum şi se va descoperi vreodată. El poartă emblema Creatorului Său, tânjeşte după vindecarea Lui, iubeşte stăpânirea Lui, aşteaptă regenerarea Sa, prin experienţa miraculoasă a naşterii din nou, a sfinţirii şi apoi a restaurării ce se va produce la vederea feţei Domnului Cristos şi la înnoirea tuturor lucrurilor!

Apa de la Masa Regelui

O istorisire, compusă din elementele următoare, era aşternută pe eticheta unei sticle de apă: "Apa aceasta a fost consumată de regele F.J." , "în primii ani ai erei noastre a fost descoperit paradisul acesta, în Munţi", "nu-ţi refuza acest dar al naturii", "apa împăraţilor va ajunge azi pe masa ta". Am modificat puţin exprimarea şi am omis detaliile, pentru a nu fi recunoscută firma producătoare şi a nu atenta cumva la imaginea sa.

Wow! Nu-mi vine să cred! Apa regelui pe masa mea? Comoara ascunsă în adâncimile pământului încă de la începutul erei noastre (care "eră a noastră" de unde şi-o trage numele, dacă nu de la Cristos Domnul)? Paradisul e în Munţi (păi, acum vreo 6 milenii, protopărinţii noştri au fost alungaţi din el şi de atunci îl tot căutăm în fel şi chip)? Darul naturii (adică al minunatului Big-Bang prin care din nimic se face şi materie şi suflet şi spirit)? E pe masa mea apa preferată de împăratul Franz Joseph? Ce să spun? Nu mai am cuvinte! Sunt emoţionat având înaintea mea acest miracol. Când mă gândesc că apa asta străbate tubul meu digestiv, intră în sângele meu - îl face albastru, că doar din asta beau regii, nu?- şi apoi iese ajungând din nou în adâncuri, mă cuprinde o stare minunată.

După cum vedeţi, oamenii cu imaginaţie bogată sunt în stare să croiască cele mai năstruşnice povestiri cu care să-şi îmbrace reclamele lor. Mă gândesc că noi, românii, am consuma mai degrabă o apă de masă mai ieftină, lipsită de legenda sorgintei sale, decât una cu etichetă precum aceasta. N-am ajuns încă aşa de snobi să alegem un produs pentru că a fost purtat, folosit, consumat de regele nu ştiu care.

Cu toate acestea, apa este elementul indispensabil vieţii. Un om consumă în medie 3 l apă/zi, iar corpul său are un conţinut de 60-70 apă. Un pom evaporă aproximativ 200 l apă/zi. Un om adult, cântărind 70 kg conţine apă într-un procent de 65-70 din greutatea sa, adică până la 50 kg apă.

Pe străzile Samariei, o femeie scoate apă dintr-o fântână publică, cu importanţă istorică pentru ţinutul respectiv. Un ostenit de pe drum, iudeu, îi cere femeii să-i dea să bea. Cam greu de înţeles în contextul postmodern al emancipării femeii, dar în timpul şi spaţiul acela, era un privilegiu pentru o femeie să scoată apă pentru un bărbat, mai ales de acesta era evreu. Este prilejul pentru Omul acesta să-i prezinte femeii un alt fel de apă. O Apă Vie, care potoleşte setea pentru eternitate. O apă care nu se va pierde, ci, care odată pătrunsă în fiinţa umană, va zămisli în ea un izvor de apă ce va ţâşni în viaţă veşnică. (Ioan 4, 14).

Desigur, v-aţi dat seama. Isus este bărbatul şi apa despre care vorbeşte este chiar El. Multe trebuinţe are omul. De dimineaţă şi până de cu seara, respiră, mănâncă, bea, vorbeşte, munceşte, se odihneşte... Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată, dar toate aceste nevoi converg spre Nevoia Primordială a omului: Domnul Isus. Da, am nevoie de Isus aşa cum am nevoie de aer pentru a respira, de apă pentru a-mi potoli setea. Orice dorinţă a mea provine din marea nevoie a sufletului meu, nevoia de Dumnezeu. Şi cine ne-ar potoli setea de Dumnezeu dacă nu Isus, Fiul Său, Dumnezeu venit în lume pentru ca, învelindu-Se cu haina naturii umane, să poată fi, pentru noi, Cale de împăcare cu Tatăl. El, unicul dintr-al cerului şi dintr-al nostru, deopotrivă.

Trăim vremuri în care alternativele la creştinism sunt mai atractive ca niciodată. O apă minerală cu o reclamă bună se vinde mai bine decât Biblia. Ritmul rockului de pe centru îmbie mai repede firea vizitatorilor decât cântările creştinilor. Când tobele răsună cu putere la câţiva metri de lăcaşul de închinare, acoperind orga, corul, vocea păstorului sufletesc, nu e de mirare că, dintr-atâţia creştini, puţini mai sunt în Biserică şi mulţi sunt la uşa ei, cu privirea în afară. Două lucruri am de spus. Primul este că aceste alternative nu ne vor împlini niciodată. Bucuria şi pacea unei ore de rugăciune nu se vor naşte în nopţi de veghe la concertele lumii. Al doilea este că, odată, vom fi întrebaţi: "Ce ai făcut cu Cristos?"

Ni se oferă prilejul astăzi să bem din Apa de la Masa Regelui! Apa venită din Cer, din Sfântă şi Nedespărţită Sfântă Treime. De două milenii, Izvorul acesta a rămas la fel de viu. Apa Sa are aceleaşi proprietăţi miraculoase. Mulţi sunt cei care o critică, mulţi sunt cei care-i elogiază prospeţimea, puţini sunt cei care o gustă. Însă întotdeauna Apa Vieţii stârneşte reacţii. De o vreme sunt cuprins de o temere. Să nu cumva să fiu şi eu din rândul celor care au venit aproape de Acest Izvor, dar ale cărui haine sunt încă murdare de praful drumului. De aceea, spun: "Doamne Isuse, ai coborât în locuinţa morţilor şi mi-ai desfăcut încuietorile Iadului meu. Ai înviat şi mi-ai adus puterea vieţii celei noi. Te-ai ridicat la cer şi m-ai condus în părtăşia sfinţilor. Ai coborât din nou prin Duhul Sfânt şi m-ai îndemnat să mă împart oamenilor, propovăduind mesajul universal al iubirii. Mâine, de vei îngădui, voi fi cu Tine. Câtă vreme sunt încă pe pământ, am nevoie să spun neîncetat: Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!"

"Veniţi să bem băutură nouă,
Nu din piatră stearpă, făcută cu minuni,
Ci din Izvorul nestricăciunii,
Care a izvorât din mormântul lui Cristos,
Întru care ne întărim."

Troparul Învierii

Mă încăpăţânez să cred

Analizând macheta ce reprezintă simbolic Întruparea Domnului Isus, expusă în Biserica Parohială din centrul Sibiului, am început să mă gândesc la motivele care ne împiedică pe noi a ne întâlni personal cu Dumnezeul Cristos. Vedeţi dvs, păstorii de pe câmpia Betleemului şi-au lăsat oile, şi-au părăsit singura îndeletnicire care le aducea venit, pentru a-L găsi pe Pruncul vestit angelic. Iar magii, cum spune o frumoasă cântare liturgică "de la stele au învăţat să se închine Ţie, Soarele Dreptăţii", mergând şi ei în căutarea Regelui Cristos.

Se tot vorbeşte în mediile creştine despre secularism, tradiţii păgâne, moşi Crăciuni care-i fură slava lui Cristos, mall-uri, cadouri, mâncăruri, băuturi, beculeţe, pomi, etc. Şi le facem răspunzătoare pe acestea de îndepărtarea omului de Isus şi, prin această alienare, de înstrăinarea faţă de propria-i mântuire care poartă un singur Nume: Isus Cristos. Hei, daţi-mi voie să vă contrazic, măcar în parte! Unde erau oamenii credincioşi atunci când Isus S-a născut? Unde erau preoţii, fariseii, cărturarii, fruntaşii sinagogilor? Aveau în faţă legea, cunoşteau scrierile profetice, citeau despre Cristos de fiecare dată când se întâlneau şi totuşi nu-i vedem asociaţi evenimentului Naşterii niciunde. În schimb, spre iesle veneau păstori, oameni de speţă joasă, rău famaţi, neacceptaţi în multe cercuri sociale evreieşti. Şi mai veneau astrologii, "ghicitorii în stele", care nu aveau nici o iotă din revelaţia dumnezeiască vetero-testamentală şi ai căror dumnezei erau stelele şi veniturile dobândite de pe urma cunoaşterii drăceşti a tainelor lor. Şi ajungem la un prim răspuns la întrebarea care constituie intriga dezbaterii noastre: nu venim la Isus din pricina prea multei noastre religiozităţi. Da, noi, "ăştia" practicanţi, mărturisitori, creştini "cu tot neamul nostru", "de două mii de ani", cititori fervenţi ai Scripturii, împlinitori zeloşi ai rânduielilor bisericeşti, să luăm bine seama la lecţia ieslei! Să nu rodească în noi germenele celui mai greu păcat, mândria, să nu ne vedem cumva, la dreapta judecată de apoi, necunoscători de Cristos, în simplitatea şi-n umilinţa Sa, şi despărţiţi de El în chinurile Iadului! Îndeosebi ne urmăreşte pericolul neîntâlnirii cu Cristos pe noi, cei ce ne mulţumim cu religia şi religiozitatea noastră, fără a veghea la relaţia şi la înaintarea întru smerirea noastră şi înălţarea Lui în noi. Cu adânc respect pentru cei care îmbracă haina preoţească, îndrăznesc să-i aşez aici şi pe preaiubiţii noştri păstori sufleteşti. Apostolul Pavel, parcă întrezărind pericolul care-i paşte pe slujitorii Bisericii, aducea pe paginile Scripturii exemplul propriei vieţi, în care, pentru a se feri cumva de căderea din harul mântuitor al cunoaşterii şi trăirii cu Cristos, punea la loc de cinste un Supraeu puternic, dârz, luptător şi împotrivitor pornirilor Ego-ului său: "Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat" (1 Corinteni 9,27). Acelaşi risc îl vede şi Papa Benedict, exprimându-l prin numeroasele mesaje îndreptate preoţilor, şi aceleaşi recomandări salvatoare ale dezvoltării personale a comuniunii cu Cristos, printr-o relaţie vie, sinceră, zilnică, personală cu El, dincolo de viaţa comunitar-liturgică. Desigur, aşa cum păstorii sunt responsabili de bunăstarea oilor turmei, mioarele sunt răspunzătoare de binecuvântările pastorale şi proprii ale liderilor săi. Adesea, cea de-a doua parte nu e împlinită, din vina noastră, a laicilor.

Ne mai poate împiedica călătoria noastră spirituală conştiinţa fatalistă a propriei păcătoşenii. După pescuirea minunată, Petru Îi spune Domnului Isus: "Doamne, ieşi de la mine, căci sunt om păcătos!" (Luca 5, 8). Nu s-a depărtat Domnul. Căci nu e păcat mai mare decât puterea Lui de a ierta, afară numai de cel de a nu crede în puterea Lui de a oferi reabilitare, ofensând Duhul Său cu care în unire vieţuieşte şi domneşte în veci. În Jurnalul de Psihiatrie American, apare un articol în care se istoriseşte un caz deosebit. Un bărbat se prezintă la psihiatru pentru o anumită problemă, care-i afecta destul de mult funcţionarea social-umană. În copilăria acestui bărbat, frecventa, împreună cu părinţii, o biserică. La slujbă, pastorul vorbea adesea despre cei care au o problemă asemeni celei pe care el avea să o dezvolte mai târziu, dar al cărei început se contura atunci, în următorul fel: "în iad cu ei!" Şi toţi cei din Biserică spuneau "Amin!". Bărbatul nostru nu doar că a rămas marcat de cuvintele pastorului vreme îndelungată, dar şi-a format o imagine distorsionată despre Dumnezeu, rămânând departe de El, deşi şi-ar fi dorit a-L cunoaşte. Vedeţi dvs., nici păstorii, nici magii nu erau sfinţi! Dar s-au încăpăţânat să meargă spre Isus. Şi a lor încăpăţânare a fost primul act mântuitor, sfinţitor, căci, aşa cum spun Părinţii Bisericii, "oridecâteori omul încearcă să îşi depăşească condiţia, devine un om spiritual".

Desigur, necredinţa în întruparea Domnului Isus din Spiritul Sfânt şi din Fecioară, dubiile cu privire la dumnezeirea Lui, la răstignirea Lui pe cruce, la Înviere, Înălţare şi Pogorâre prin Duhul Sfânt, în zi de Rusalii, sunt motive reale de îngrijorare şi piedici ştiute de noi toţi în itinerariul nostru spiritual. Oricine este creştin, cunoaşte şi crede măcar aceste simple adevăruri mântuitoare.

Scumpii mei prieteni, între Crăciun şi Revelion, când tot omul îşi analizează trăirea, eu aş putea să fiu trist. Apăsat de conştiinţa propriei nimicnicii. Sunt multe greşeli pe care le-am făcut, multe căi pe care regret că am păşit. Privesc încă o dată frumoasa reprezentare a naşterii Domnului şi mă umplu de speranţă. Păstorii, magii, grajdul mizer al Întrupării Regelui universului îmi sunt prilej de a crede că e şi pentru mine, păcătosul, mântuire. Mă încăpăţânez să cred în propria-mi iertare, chiar când întreg lăuntrul spune că nu mai e Cale de scăpare pentru sufletul meu! Vă invit şi pe dvs. a vă alătura drumului spre iesle! Şi, cine ştie, după ce vom fi făcut din ale noastre inimi sălaş de zămislire a lui Isus, poate, împreună fiind în călătoria fascinantă spre Golgota consacrării, nu ne vom mai întoarce pe acelaşi drum pe care am venit, precum magii odinioară. Dar să lăsăm aceasta în mâna Domnului! Deocamdată, să ne încăpăţânăm să venim la El aşa cum suntem! Să nu ne refuzăm cel mai frumos cadou la cumpăna dintre ani: întâlnirea proprie cu Domnul Isus Cristos, slăvit să-i fie Numele!

Mesajul ieslei

Profeţii I-au proorocit naşterea cu multă vreme în urmă. S-au scris pagini peste pagini despre El. S-au născut atâtea legende legate de numele Lui. Aproape că nu mai sunt oameni sfinţi în ţară. Preoţii şi cărturarii au transformat religia într-un set de reguli lipsite de viaţă şi, mai ales, departe de a conduce poporul ales la o relaţie cu Dumnezeul său. Pe scena istoriei, apăruseră tot felul de falşi Mesia, dar nici măcar pieirea acestora nu stinsese speranţa venirii Lui! Şi a sosit. Imperiul Roman era, pe atunci, marele stăpânitor. Limba oficială era cea greacă. Spiritualitatea iudaică nu cunoştea o altă capitală decât Ierusalimul. Iar marea ameninţare a păgânismului era pe punctul de a se risipi, ca orice sistem religios al cărui întemeietor nu este Dumnezeu. Aşadar, o singură stăpânire, o singură limbă oficială, un singur centru al spiritualităţii şi dezamăgirea cauzată de religiile false, iată cadrul venirii în lume a Domnului Isus Cristos.

*

Dumnezeu le dăruise chiar şi îngerilor capacitatea de a gândi şi de a acţiona liber. În toiul unei astfel de atmosfere de închinare, liderul îngerilor, Lucifer, e nemulţumit cu statutul său şi doreşte să devină el-însuşi parte a Sfintei Treimi, asemenea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt: "Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi sta pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoapte; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt" - Isaia 14,12-14. Suspiciunea mândriei lui Dumnezeu, care limitează făpturilor posibilitatea de cunoaştere şi de putere, străbate, asemeni unui fulger, întreg cerul. O treime din îngeri îl urmează pe Satan în răzvrătirea sa. Omul este atras şi el de această înşelare demonică. De la prima atitudine de rebeliune, ascultând de cel rău, Adam şi urmaşii lui exprimă, prin orice formă de păcat posibilă, dorinţa de a avea cinstea lui Dumnezeu, fără a-I împărtăşi caracterul. Peste întreaga Creaţie plana acuza adusă lui Dumnezeu, o acuză reiterată prin fiecare păcat individual, comunitar, naţional, global, universal. Dar Isus Se naşte şi trăieşte smerit. "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor" - Filipeni 2,6-7. Isus devine purtător de Dumnezeu în cel mai smerit mod care exista în vremea Sa. Domnul Isus S-a întrupat pentru a descoperi întregii creaţii, zbuciumată de suspiciunea mândriei lui Dumnezeu, caracterul smerit al lui Dumnezeu.

**

De altfel, Dumnezeu nu a lăsat vreodată omul singur. A fost tot timpul în spatele lui, uneori tacit, alteori într-un mod evident, uneori în susur blând, alteori în tunetul grav al ciocnirii norilor, câteodată în tăcere, alteori în profeţie. În fiecare lacrimă, în fiecare casă de jale, în bucuriile cele mici şi efemere, în împlinirile cele mari, Dumnezeu a fost întotdeauna prezent. Mesajul ieslei dezvăluie grija divină pentru om. Isus se întrupează pentru a fi o prezenţă vie, palpabilă, incontestabilă în mijlocul oamenilor: "Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" - Ioan 1,14.

***

Sfântul Atanasie descrie atât de frumos un alt mesaj al ieslei: "Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să se facă purtător de duh". Isus S-a îmbrăcat în fire omenească pentru ca noi să fim îmbrăcaţi în fire dumnezeiască. Alţi slujitori ai lui Dumnezeu adaugă: "Cristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El". "Cristos a purtat rănile noastre, pentru ca noi să fim vindecaţi". "Cristos a fost condamnat pentru păcatele noastre, pentru ca noi să fim îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui". "El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui". Pentru că, vedeţi dvs, oricât am vrea să separăm Crăciunul de Vinerea Mare, Învierea de Rusalii şi Rusaliile de Crăciun, nu vom reuşi niciodată decât să fragmentăm mesajul Domnului Isus pentru lume şi, implicit, pentru fiecare dintre noi, în parte.

****

M-am gândit că pot expune succint mesajul ieslei. Am găsit însă doar câteva valenţe ale Întrupării, invitându-vă pe dvs să le descoperiţi pe celelalte. Şi vă las cu ruga aceasta, înălţată pentru fiecare dintre dvs: să nu cumva să credeţi că sunteţi mai mult decât o iesle umilă pentru Isus şi să nu cumva să credeţi că Dumnezeul Cristos ar dori să se nască altundeva decât în dvs! Isus iubeşte ieslea. Ieslea umilă nu a fost inadecvată Lui. Căminul alăturat, unde mândria sinelui dansa valsul morţii veşnice, era locul nepotrivit întrupării Sale. Isus este Mântuitorul oamenilor căzuţi, este luminătorul cerurilor întunecate, este focul inimilor îngheţate, este iubirea celor ce-şi recunosc lipsa...

Statornicia îngerilor şi înaintarea veacurilor

Cu puţin timp în urmă, o doamnă depresivă mi-a relatat că îi este greu să-l suporte pe al său soţ, un dependent de alcool care i-a făcut viaţa un calvar. În multiple instanţe, i-a trecut prin minte să-i curme viaţa celui cu care a împărţit o bună bucată din a sa existenţă. Femeia era creştină practicantă, evlavioasă, foarte ancorată în spiritual.

Un autor inspirat afirma: "Îmi este uşor să-l iubesc pe cel care este departe de mine, îmi este greu să-mi iubesc vecinul". Alteori, îţi e mai facil a-ţi iubi vecinul decât pe cel din casa ta. Mântuitorul leagă iubirea aproapelui de dragostea faţă de propria-ţi făptură. "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!" Cum l-ai putea iubi pe cel de lângă tine, când faţă de Cristosul dinlăuntrul tău nutreşti o indiferenţă indolentă? Cum îl poţi iubi pe cel din căminul tău, când în locaşul tău interior Cristos e dispreţuit, redus la tăcere?

Pe de altă parte, găsirea Domnului Isus, înnoirea minţii prin fiinţarea Lui în noi, nu ne transformă în "desăvârşiţi" peste noapte. Cred în sfinţire, nu cred însă în perfecţiunea umană, pe pământul căderii. Pentru noi, fiinţe limitate, cei de lângă sunt mai uşor sau mai greu de iubit. Vorbim despre dragoste mai mult decât iubim, în acelaşi mod în care vorbim despre Isus fără a-L cunoaşte real, personal, profund.

Ce să facem atunci când nu putem iubi? E o întrebare care m-a frământat o vreme. Până când mi-am amintit că iubirea este, înainte de toate, o poruncă. Şi, ca orice poruncă, trebuie împlinită indiferent de simţămintele noastre cu privire la ea. Să începem să iubim cu ale noastre sforţări şi vom sfârşi iubind prin puterea Duhului Sfânt! Să începem să împlinim porunca iubirii şi vom sfârşi dobândind cea mai înaltă virtute, "statornicia îngerilor şi înaintarea veacurilor" (Sf. Ioan Scărarul), iubirea. Ce alt cadou I-am putea face lui Dumnezeu, care Şi-a dat ce-a avut mai scump pentru salvarea noastră, într-o perioadă de Advent?

Să facem din Adventul acesta sărbătoarea dragostei faţă de Domnul Cristos şi faţă de aproapele nostru! Să aprindem lumini care să risipească întunericul mascat al capătului de istorie:

- să aprindem o lumină pentru cei care n-au văzut niciodată lumina! Lumina aceasta să le slujească drept călăuză spre o viaţă de lumină eternă!

- să aprindem o lumină pentru cei care nu pot merge! Lumina aceasta să le dea puteri nebănuite de a-şi purta fiinţele pe Calea Vieţii Celei fără de sfârşit!

- să aprindem o lumină pentru cei care nu aud! O lumină care să îl conducă pas cu pas spre tărâmul muzicii nepervertite a sfintelor sfere!

- să aprindem o lumină pentru cei care mor fără a şti de Isus! Şi, în ceasul cel de pe urmă, să aibă parte de a Lui chemare la o viaţă de adevărată Lumină!

- să aprindem o lumină pentru cei voit despărţiţi de Isus! Lumina Lui să sfarme până şi cele mai ferecate inimi!

- să aprindem o lumină pentru cei flămânzi şi însetaţi! Domnul să le fie hrană îndestulătoare şi băutură nestricăcioasă!

- să aprindem o lumină pentru cei ce plâng! Diamante cereşti să le devină roua din ochi, cu al Lui Cristos zâmbet să le fie întâmpinată zbaterea lăuntrică!

- să aprindem o lumină pentru cei al căror adăpost e frigul! Să le încălzească fiinţele, să le devină haine şi încălţări sfinte!

- să aprindem o lumină pentru văduve şi orfani! Cristos să le fie soţ şi părinte, mângâiere şi îndreptare!

- să aprindem o lumină pentru toţi cei singuri! Domnul să le fie de-ajuns, acum şi-n veşnicie!

- să aprindem o lumină pentru toţi cei răniţi şi stigmatizaţi întru numele Domnului Isus! În rănile Lui să le fie ascunse rănile, în persecuţia Lui să le fie vindecate ponegririle, în moartea Lui să le fie înfrântă moartea!

- să aprindem o lumină pentru cei cu inima zdrobită, cu duhul smerit şi sărac! În a Lui inimă Preasfântă să găsească speranţa mântuirii!

- să aprindem o lumină pentru cei în război! Pacea Lui să se reverse peste inimile cele îndurerate, mântuirea Lui peste trupurile frânte!

- să aprindem o lumină pentru cei asemenea nouă şi pentru cei diferiţi de noi! Împreună să ne găsească Ziua cea de pe urmă fiind în El şi năzuind la El!

- să aprindem o lumină pentru cei pe care-i apreciem şi, mai ales, pentru cei pe care-i criticăm şi bârfim! Să ne inspire Logosul a noastră vorbire, ca în ea să nu fie decât mierea iubirii pentru toţi oamenii... şi atât!

- să aprindem o lumină pentru oameni, indiferent de naţie, religie, culoarea pielii, păcat sau virtute!

E sfârşit de istorie... Noaptea aproape a trecut. Dar, cum e încă întuneric, să nu uitaţi să aprindeţi, cu gândul şi cu ruga, lumina iubirii! Aprindeţi, dacă nu vă cer prea mult, o lumină şi pentru mine! Sunt om şi nimic din ceea ce-i omenesc nu-mi este străin!

Filosofie - consolare sau plinătate?

Traversam o perioadă dificilă a vieţii mele, nu cu multă vreme în urmă. Circumstanţele existenţiale făceau să pară greoaie fiecare nouă zi. O doză considerabilă de tristeţe, alături de autoculpabilitate şi de lipsă completă a vizualizării... iată câteva secvenţe din tabloul meu interior. Cineva îmi dăruise cândva un documentar în engleză, numit "Secretul", un filmuleţ american realizat cu "oameni de succes" în diferite domenii de activitate, oameni bogaţi, cunoscuţi, aparent fericiţi. Concluzia filmului era următoarea: trebuie doar să-ţi doreşti ceva, dar să-ţi doreşti din toată inima, pentru ca tot universul să lucreze la împlinirea dorinţei tale. În concepţia realizatorilor acestui film, universul e un fel de forţă misterioasă activată sau blocată în acţiunile sale de dorinţele fiecărui om. Pare ciudat pentru noi, românii, însă nu poţi să nu remarci în materialul cu pricina, dacă analizezi cu băgare de seamă, sâmburele unei ideologii care stă la baza "teologiei prosperităţii" în ţara tuturor posibilităţilor. Da, câteva din ideile expuse acolo sunt adevărate. Felul în care tu te priveşti poate fi şi felul în care ceilalţi se raportează la tine. Dacă eşti tot timpul mânios şi încruntat, vei atrage, asemeni unui magnet, reacţii similare din partea celorlalţi. Dacă te vezi mic, neînsemnat, prostuţ s-ar putea să te vadă şi ceilalţi în acelaşi mod. Dacă nu crezi că vei avea peste noapte o vilă impresionantă, o maşină "ultimul răcnet", o firmă care se conduce singură, nici că vei avea parte de ele. Se ridică însă câteva întrebări. E de ajuns să crezi în aceste chestiuni pentru a le avea? Dacă ne dorim aceleaşi obiecte pe care le vor şi alţii, cum rezolvă dilema "universul"? Dacă avem tot ceea ce vrem, suntem saturaţi, satisfăcuţi, fericiţi? Dacă "universul" e generatorul tuturor lucrurilor bune, consecinţa împlinirii dorinţelor noastre, care este originea răului? Ce răspuns are "universul" la problema veşniciei?

Filozofia nu este o rezultantă antropologică, ea îşi găseşte începuturile în istoria incipientă a lumii. Nu este rigidă şi inflexibilă, nu are axiome unanim acceptate şi acceptabile. Din contră, câţi filosofi sunt, atâtea filozofii există. Îi putem spune "formă a conştiinţei sociale", "concepţie generală despre lume şi viaţă". Haideţi să-i spunem simplu "contemplare"! Lumea veche o iubea la nebunie. Te învăţa să gândeşti, să trăieşti punându-ţi întrebări, îţi dădea impresia că, însuşindu-ţi-o, eşti mai bun decât ceilalţi. În accepţiune creştină, filosofia nu este rea în ea însăşi. Filosofia a fost unul din multele mijloace prin care Dumnezeu Şi-a revelat frumuseţea, complexitatea, unicitatea în dumnezeire. Filosofia a reuşit să facă multora vieţile frumoase, dându-le sens pământesc. Nu a reuşit însă niciodată să ofere mai mult decât consolare. Adică un fel de încurajare pe care o dai unui muribund care-şi doreşte cu orice preţ să trăiască: "Prietene, haide să râdem împreună azi! Mâine vei muri!"

În cartea sa, "Consolarea filosofiei - un ghid spre fericire", Alain de Botton arată cum poate fi folosită filosofia în vederea îmbunătăţirii vieţii. Iată, dacă ai probleme cu încrederea de sine, urmează exemplul lui Socrate: fii singurul care luptă pentru adevăr şi mergi cu adevărul tău chiar până la sacrificiul suprem! De la Epicur poţi învăţa că atunci când nu ai găsit fericirea, eşti pe o cale greşită: trebuie să cauţi în altă parte. Seneca ne spune că putem lupta cu mânia, acceptând contextul nostru existenţial şi coborând ştacheta aşteptărilor de la viaţă. Iar Montagne ne îndeamnă să iubim înţelepciunea moderată, căci în simplitate este mai multă bucurie decât în cunoaştere. Îmi place mult titlul cărţii. Consolarea filosofiei. Mi se pare inspirat. Aşa şi este. Filosofia oferă consolare, mângăiere. Pe alocuri, dezamăgire şi pseudocăi spre împlinire. Şi cine ar putea fi mai în măsură să afirme acestea, dacă nu un simpatizant înfocat al său, astăzi cunoscut sub numele de sfântul Augustin. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa, Monica, era o practicantă exemplară a creştinismului. În tinereţe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul şi în final neoplatonismul. Părăseşte pe rând aceste curente filosofice, declarându-le incapabile de a răspunde întrebărilor sale profunde. Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o "dramatică examinare a adâncurilor fiinţei sale", Augustin are un moment de revelaţie sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: "Tolle, lege; tolle, lege" ("ia şi citeşte; ia şi citeşte!"). Nu-şi amintea însă nici un cântec de copii care să conţină aceste vorbe şi, imediat, şi-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând "Cartea apostolului", citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: "Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte". "Nu am dorit să mai citesc în continuare şi nici nu mai era nevoie. Imediat ce am ajuns la sfârşitul acestei fraze, în inima mea s-a răspândit ceva asemeni unei lumini pline de linişte şi de încredere, care a risipit tot întunericul îndoielilor mele". Sf. Augustin, Confesiuni, cartea a VIII-a. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie, care l-a şi botezat, în noaptea de Paşti a anului 387.

Augustin îşi dă seama că filosofiile îmbrăţişate de el oferă doar consolare pentru viaţa aceasta, resemnare tacită şi vinovată în faţa unui destin care aparent nu oferă soluţii, dar macină forul interior prin nelinişte, lipsă de certitudine şi de pace. Descoperirea lui Cristos nu l-a făcut mai puţin filosof, ci adevărat şi deplin filosof, prin Cel care, o dată găsit şi internalizat, avea să-i transforme radical existenţa.

Cât despre mine, nu aş putea spune că am traversat, cu înţelepciunea filosofiei, fie ea consolatoare sau deplină, deşertul sufletesc prin care trec de-o vreme. Ca unul care am gustat din plinătatea filosofiei, adică din Isus Domnul, vă recomand cu toată încrederea să vă îndreptaţi spre El, Cheia spre o viaţă trăită din belşug, Răspunsul tuturor întrebărilor, Remediul temerilor interioare, Mulţumirea in orice aspect potrivnic al vieţii, Stânca în faţa ispitirilor, Stavila împotriva căderilor, Preaplin de bucurie şi de Iubire. Îl ştiu pe Cristos, "frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă"; Îl ştiu, deşi mi-e atât de greu să-L ating!

"Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta." - Sfântul Augustin

Invizibilul şi omul recent

"Un simplu act de curaj este cel care ne poate reda libertatea"
Coehlo, Maktub

În vremea copilăriei mele, pe la vârsta la care băieţii îşi copiază taţii, una dintre preocupările mele favorite era să îmi bag degetele printre firele purtătoare de curent ale diverselor aparate electronice pe care al meu părinte, electrician de meserie, le "supunea" operaţiilor de reparare. Foarte interesant pentru mine a fost un aparat de radio mic, achiziţionat de tatăl meu cu greu, căci, pe vremea aceea, regimul politic (deplâns acum de cei care o duceau bine pe atunci) îţi impunea să ai, pentru orice obiect care te conecta cu lumea, o autorizaţie specială de care tata nu dispunea. Aparatul acesta avea ceva diferit faţă de celelalte: în faţă un ecran pe care se proiectau trei lumini, de forma a trei chitarişti, însoţind cu dansul lor frenetic cele ce se emiteau. Îmi plăcea să mă trezesc dimineaţa, să stau să privesc jocul de lumini şi să mă întreb care sunt cei trei omuleţi minusculi care, clipă de clipă, nu au altceva de făcut decât să danseze pe ritmul muzicii. Nu vă spun câtă filosofie şi aici: "cum de sunt aşa de mici?", "de ce nu ies niciodată de acolo?", "cu ce se hrănesc?", "oare nu obosesc?" În mintea mea infantilo-filosofică, nu încăpea nicidecum ideea de "electricitate", "unde magnetice", "invizibil". Totul trebuia să aibă o cauză reală, palpabilă, concretă.

Cam asta e boala lumii noastre, în timpul acesta de istorie târzie şi obosită. Totul devine atât de posibil de transformat în realitate palpabilă, suntem atât de asaltaţi de imagini şi de sunet, încât nu mai vedem realitatea invizibilă care generează şi care susţine totul.

Un prieten de-al meu, viitor psiholog, cu cinci ani mai mic decât mine (un puşti, adică), îmi povestea zilele trecute că nu prea are ce discuta cu cei din generaţia lui. Dincolo de preocupările pentru împlinirea nevoilor de orice fel, pentru topurile muzicale, tonurile "cool" de mobil, ş.a, nimic nu este. Şi nici cu cei vârstnici, lucrurile nu stau mai bine. Pe drept spunea Patapievici că omul recent nu ştie decât să-şi umple spaţiul (cu mobilă, haine, maşini), să-şi umple timpul şi să aştepte o nouă zi, care va veni la fel. Vă pot garanta, prin prisma scumpilor pacienţi cărora le slujesc, că a timpului curgere, până la moarte, este mai grea de suportat decât însăşi ideea de moarte. Omului modern îi e mai frică de viaţă decât de moarte. Omul modern urlă înlăuntrul lui, din lipsă de sens.

Odată cu explozia multiconfesională post-reformistă, în lumea creştină "şi-au dat spectacolul" câteva confesiuni pregătitoare pentru ideea de nihilism. Una dintre ele susţine că, între moarte şi Învierea trupului, există o perioadă în care sufletul nu există. Un fel de vid existenţial, departe de litera Scripturii şi de Tradiţia Patristică care nu au spus niciodată altceva decât că sufletul are viaţă în el însuşi, e etern, aparţine lumii invizibile şi fiinţează, până la unirea cu trupul, în formă singulară. O altă grupare preia aceeaşi idee, dar îndrăzneşte să o ducă mai departe. În concepţia acestei organizaţii, nu există Iad şi nu există nici Rai spiritual, ci un Paradis pământesc, vizibil, care va fi creat cu trupurile membrilor ei, reînviate. Mai mult, naşterea din nou, marea şi unica experienţă a duhului prin care un om devine creştin, înseamnă doar o nouă personalitate pe care o primeşti îngroşându-le rândurile. Să fi fost aceste mişcări şi altele similare lor mijloacele prin care omul modern să nu mai creadă în lumea spirituală, invizibilă? Sincer, nu cred. Sunt de părere că aceste organizaţii s-au născut prin ideologizarea unei înclinaţii tot mai mari a lumii moderne spre "nihil", incluzând în acest "nihil" şi Dumnezeul în percepţie iudeo-creştină, Atotputernic, Omniscient, Spirit. Nerespectarea graniţelor de protecţie morală, trasate de creştinism, a dus la puternica autoculpabilizare. Neînţelegerea principiului toleranţei, toleranţă ea implicit inclusă în exercitarea dragostei creştine, a crescut culpabilizarea. Iar negarea deopotrivă a autoculpabilităţii şi a culpabilizării, şi-a găsit rezolvarea puerilă, caricaturală, în negarea oricărei instanţe superioare menite să judece şi să predea omului iubirea şi iertarea. Prin nihilism, omul modern rămâne acum lipsit de scop.

Pe unde priveşti, numai de idioţi dai! Şi cu cât coeficientul de inteligenţă raţională şi emoţională se apropie mai mult de valoarea la care îngheaţă apa, cu atât sunt mai promovaţi. Trăim tragi-comedia scriitorilor care nu au citit la viaţa lor decât "Capra cu trei iezi", şi ea în variantă modernă, a oamenilor de televiziune care, în afară de tupeu, de aspect fizic şi de inspirate căsătorii (care ţin cât eclipsa şi eclipsează, deopotrivă, conturile amanţilor) nu prea mai au nimic, de profeţi şi de predicatori cu plămâni puternici, sugestie însuşită, dar cu totul sărmani într-un duh blând şi liniştit, etc. Valoarea stă în lucrurile altădată dispreţuite, iar veritabilele valori nu mai interesează modernul din noi. Valorile se inversează. Cu o aşa de mare viteză încât cei care mai sunt valori, din alte vremuri, nu mai pricep nimic, iar cei care se ridică acum drept valori autentice îşi trăiesc înălţimea înţelepciunii fie într-o formă schizoidă, fie într-una paranoidă.

Atunci când bunica ne-a făcut o vizită şi noi abia ne cumpărasem televizor color cu telecomandă, schimbarea canalelor doar intr-o secundă a speriat-o atât de tare, încât a început să-şi facă cruci neîncetat, afirmând totodată că televizorul e posedat. Nu ştia că partea care face conexiunea între comandă şi aparatul tv ţine de invizibil. Cu toate acestea, în fiecare seară săruta pământul, atingea reprezentarea comemorativă a lui Cristos martirizat şi se ruga. Nu cunoştea invizibilul modernismului nostru fără de sens, fără de scop, fără de valori, dar cunoştea Invizibilul care-i făcuse viaţa cu sens, cu scop, cu valori.

"Un simplu act de curaj este cel care ne poate reda libertatea". Şi acest act de curaj este credinţa în Invizibil.

Preaiubiţilor, nu pierdeţi cea mai însemnată parte din existenţa Dvs, Invizibilul, oricât de moderni sau postmoderni aţi dori să fiţi!