Diplomaţia toporului

"Eram la aeroport, în Sibiu...", îşi începe povestirea Betty, o consilieră de origine canadiană, venită în România pentru a pregăti formatori în psihoterapia creştină. "În jurul meu, oameni foarte grăbiţi. Se împingeau, se apostrofau... Eu căram două bagaje voluminoase şi foarte grele. Cu amabilitatea mea, de sorginte socio-culturală, mă dau la o parte, lăsându-i pe toţi ceilalţi, din spatele meu, să treacă. Nici unul nu a trecut. Se făcuse o coadă imensă şi toţi cei care-mi urmau mă priveau ca pe o extraterestră. Nici un român nu se aştepta ca eu să îi cedez trecerea, deşi gestul acesta nu e cu nimic ieşit din comun în ţara în care trăiesc".

Oridecâteori îmi imaginez scena, mă apucă râsul. Ce şi-au spus bieţii călători "românaşi" când au zărit o doamnă singură, cu bagaje enorme, oprindu-se, zâmbindu-le tuturor şi dându-le ocazia să-şi potolească mânia nerăbdării ajungând mai repede la destinaţie? Foarte mulţi români, plecaţi în Occident, se întorc cu declaraţii laudative, privitoare la amabilitatea străinilor. Relaţiile dintre oameni sunt guvernate de alte reguli, ale colaborării, respectului reciproc, toleranţei. De la aeroport şi până la gazdă, eşti întâmpinat de zâmbete, cuvinte călduroase, atitudini prietenoase. Mai mult, e mai important pentru un occidental să fii amabil, dacă vrei un loc bun de muncă, decât să cunoşti foarte bine ceea ce vei face. Şi asta, spun ei, pentru că se pot dobândi cunoştinţe uşor, bunul simţ şi diplomaţia foarte greu. Sociologii pun ostilitatea neamului nostru pe seama regimului de tristă amintire, când erai suspectat neîncetat şi pretutindeni. Au trecut însă ani de când comunismul nu mai e la putere, dar rănile în mentalitatea colectivă românească persistă. Şi culmea, intelectualitatea stă la fel de prost la capitolul amabilitate, precum stau cei care, din variate motive, nu au avut acces la educaţie.

Ce înseamnă însă amabilitatea? Blândeţe, bunătate, politeţe, serviabilitate, iată câteva definiţii!
Într-o primă instanţă, amabilitatea are de-a face cu modul nostru de relaţionare la alţii. Cel mai uşor, ne putem monitoriza diplomaţia, punându-ne în locul celorlalţi şi întrebându-ne apoi dacă ne place ce vedem, ce auzim, ce simţim, ca reacţii la al nostru comportament. Recunosc că doar de puţine ori am făcut acest exerciţiu şi de fiecare dată nu mi-a plăcut ce am văzut la mine. O mutră acră, amărâtă, apăsată, replici expeditive, simţăminte de îngâmfare şi, implicit, de devalorizare a altora, evitare, izolare ş.a. sunt adesea singurele lucruri pe care le ofer celor cu care îmi împart contemporaneitatea. Domnul Cristos, printre oameni, nu a fost aşa. El era blând cu cei care Îi făceau răul, disponibil pentru oameni la orice oră din zi şi din noapte, găsind potenţial în fiecare fiinţă cu care intra în contact, focalizând mereu atenţia celor care-L apreciau asupra Tatălui Ceresc şi nepăstrând nici un gând de admiraţie pentru Sine.

Apoi, amabilitatea înseamnă deschidere pentru cei în nevoie. Eram în tren când doi domni, ocupanţi ai locurilor din faţa mea, vorbeau despre creştinii practicanţi în termeni nu tocmai favorabili. "I-am cerut vecinului meu, ăluia religios, un topor. Nu a vrut să-mi dea. Ba chiar mi-a spus tăios: 'Du-te şi-ţi cumpără!'" Creştinul nostru nu avea să-i ofere un topor, de folos în gospodărie, dar avea să-i vorbească utilizând amabilitatea toporului, ca să-i amărască sufletul. Dacă aţi sta să ascultaţi cele spuse de oameni la adresa creştinilor practicanţi, aţi fi uimiţi să recunoaşteţi că multe sunt acuzele şi nu puţine sunt adevărate. La un moment dat, după convertire, m-am îndepărtat atât de tare de toţi nepracticanţii în nevoie, încât mi-a fost groază de mine. Şi pericolul acesta este unul real. Sunt sigur că apropiere de Isus înseamnă şi deschidere spre semeni. Avem atâtea lucruri pe care le putem dărui celor de lângă noi! Cristos e Totul pentru absolut orice nevoie. Lumea e un câmp arid care strigă neîncetat la Dumnezeu, cerându-I lucrători. Iar de ne cuprinde scârba de omul căzut în păcat, indiferent de natura pătimirii, să ne amintim două lucruri! Primul este acela că nu avem nici un merit noi, dacă suntem în altă stare. Stăm în picioare datorită harului şi îndurării Domnului Isus, care a crucificat natura noastră păcătoasă, la Golgota. Iar al doilea lucru este că noi suntem instrumentele vindecării lui Cristos, pentru oamenii bolnavi de păcat. De unde să audă despre Cale, dacă noi abia îi înghiţim pe cei care sunt parte a confesiunii noastre, darămite pe cei care nu vor să ştie de Isus? De unde să cunoască Adevărul care să-i facă liberi, dacă noi trăim credinţa de parcă am fi întemniţaţi ai lui Cristos şi nu eliberaţi de El? De unde să ştie că există Viaţă în Cristos, dacă nouă nu ne pasă de necesităţile cele mai simple ale vieţilor lor? Un evanghelist spunea că, atunci când un om e înfometat, dă-i întâi să mânânce şi apoi vorbeşte-i despre Cristos. Oare câţi sunt în nevoi chiar lângă noi, în trebuinţe a căror împlinire, pe noi, nu ne-ar costa nimic, dar pe ei i-ar face receptivi faţă de mesajul mântuirii sufletelor lor?!

În sfârşit, amabilitatea poate deveni o trăsătură a caracterului nostru duhovnicesc. Oh, ce frumos ar fi să se enerveze soţia şi, în loc să-i răspunzi cu aceeaşi monedă, să-i vorbeşti pe un ton calm, duios, blând! Ce frumos ar fi dacă al tău copil, greşind din nou, ar găsi la tine o mustrare plină de bunătate şi o expresie clară a faptului că-ţi pasă de el şi că-i doreşti doar binele! Ce frumos ar fi dacă părinţii tăi ar găsi casa curată, atunci când vin de la serviciu, şi pe masă o felicitare pe care să le scrii cu mânuţa ta că îi iubeşti! Ce frumos ar fi dacă, preot fiind, ţi-ai începe predica spunându-le enoriaşilor cât de mult ţii la ei şi cât de valoroşi sunt ei pentru parohia ta! Ce frumos ar fi dacă ţi-ai opri păstorul sufletesc şi i-ai da o sfântă îmbrăţişare! Ce frumos ar fi dacă i-ai dărui vecinului tău câteva din bucatele tale, în loc să-ţi umflii câinii, şi aşa obezi! Avem o şansă, prin prisma faptului că suntem români: amabilitatea ne poate veni neîntinată de la Cel care este Dătătorul ei. Şi această blândeţe, total opusă diplomaţiei toporului pe care o manifestăm noi, mulţi dintre români, o dată internalizată, poate schimba dacă nu societatea noastră, măcar pe cei din imediata noastră apropiere.

Impulsivul Moise a trebuit să fie dus patruzeci de ani în pustie pentru a învăţa diplomaţia. Păstor la oi. Şi oile nu sunt ele prea disciplinate, pentru că nu sunt dotate în ceea ce priveşte ascultarea. După patruzeci de ani la munca de jos, Moise devine cel mai blând om de pe faţa pământului. Aşa e şi cu vieţile noastre. Dacă Dumnezeu a hotărât să avem un şef mai dur, s-ar putea ca scopul să fie acesta, de a învăţa amabilitatea. Dacă îngrijim, în ale noastre cămine, rude bolnave şi nesuferite, poate că lecţia pe care trebuie să ne-o însuşim este blândeţea. Dacă trăim printre oameni pe care nici măcar studiile nu-i cizelează, ba din contră, îi înrăiesc, se prea poate să fim chemaţi la a vieţui pe culmile înalte ale diplomaţiei, devenind modele de inspiraţie pentru cei de lângă noi. Şi chiar de nimeni nu ne va mulţumi vreodată pentru că suntem blânzi, buni, serviabili, generoşi, nu e nici o pierdere... "Totul e între noi şi Dumnezeu. Nu a fost niciodată între noi şi ei, oricum" (Maica Tereza de Calcutta).

Mentorarea este un act de credinţă

„Un profesor influenţează pentru veşnicie;
el nu poate spune niciodată unde se opreşte influenţa sa.”
– Henry Broke Adams


Vroiam să dau la medicină. La chimie mă descurcam foarte bine, dar nu ştiam boabă de biologie. Mulţi mi-l recomandaseră pe profesorul X, pentru pregătire extraşcolară, chiar dintre ai dumnealui colegi de breaslă. Aceasta era ziua emoţionantă a întâlnirii sale. Un bătrânel cu o figură simpatică, cu zâmbetul până la urechi, îmi întinde mâna, spunându-şi numele. Domnul în vârstă nu-mi prezenta deloc încredere. Deloc. „-Auzi, tu ştii ceva anatomie?”, mă întreabă. Cred că m-au trecut toate transpiraţiile. „-Nu prea!” „-Nu-i aşa. Sunt sigur că ştii.” Îmi pune apoi una dintre cele mai uşoare întrebări din anatomie. Ştiu. „-Vezi? Cum poţi spune că nu şti? Ba ştii chiar foarte multe...” Aşa a decurs prima întâlnire cu profesorul meu. După aceea, era o minune să poţi petrece câteva ore pe săptămână în prezenţa sa. Te făcea să te simţi bine, important, deosebit, învingător. Iar rezultatele nu au contenit să apară. Au trecut anii şi, pe când facultatea era pe sfârşite, un alt mentor avea să-mi cucerească pe deplin aprecierea. O doamnă psihoterapeut cu o mare sensibilitate şi o sublimă empatie. Încă de la primul stagiu m-a remarcat, spunându-mi hotărât: „-Trebuie să faci neapărat psihiatria. Ţi se potriveşte ca o mănuşă”. În vară, geanta pe care o duceam acasă era plină de cărţi de psihiatrie şi de psihoterapie. Îmi luasem în serios încurajarea. Desigur, mulţi alţii mi-au fost (şi îmi sunt şi azi mentori), profesori care nu au lucrat doar cu concepte sau fenomene, ci au muncit pentru noi, ai lor discipoli, cu deosebit respect, anticipând succesul nostru şi mediind în noi transformarea spre biruinţă.

M-am gândit la aceste lucruri în timp ce citeam un alt best-seller al neurochirurgului de succes, Ben Carson. Interesant este faptul că, prin clasa a cincea, Ben era codaşul şcolii. Într-o zi, mama îi spune grav: „-Eşti deştept, Bennie! Tu poţi să faci orice vrei!” Apoi, mama se gândeşte şi la un plan de atac: doar două emisiuni la tv şi două cărţi împrumutate de la bibliotecă şi citite, acesta fiind programul pe săptămână. Un profesor de ştiinţe ale naturii îl laudă în faţa clasei pentru că e singurul care ştie, pe baza cărţilor pe care acum le citeşte cu sârguinţă, să deosebească o rocă de alta: „Elevi, aceasta este o informaţie extraordinară... Sunt foarte mândru să-l aud spunând asta.” Din cel mai slab elev, Ben devine cel mai bun al şcolii şi apoi al liceului pe care îl urmează. Apoi, la vârsta de doar treizeci şi trei de ani, Ben Carson e deja şeful secţiei de neurochirurgie infantilă a unui spital renumit şi binefăcătorul multor trupuri prin miraculoasele-i intervenţii chirurgicale efectuate.

Mama lui Ben era aproape analfabetă. Căsătorită de tânără cu un pastor apostat, care avea o viaţă dublă, o altă soţie şi alţi copii, rămasă apoi singură, cu doi copii, lucrând din greu pentru creşterea şi dreptul la educaţie al pruncilor săi, Sonya Carson nu avea nici un atuu pentru a deveni cuiva mentor, darămite copiilor săi, care, cu toată lenea în studiu, tot erau mai informaţi decât ea. Şi totuşi, această femeie de culoare, modestă în toate, dar iubitoare de Cristos, avea să îi împingă pe fiii săi pe cele mai înalte culmi ale succesului. Prin ce? Prin faptul că a crezut în ei. Pentru Ben, a sa mamă devine primul şi cel mai important mentor din existenţa sa.

Poate că, iubiţi prieteni, mentorii nu sunt oameni extraordinari, cunoscători peste medie ai tainelor lumii acesteia, ci, pur şi simplu, oameni care cred în oameni. În lumea spirituală, un astfel de mentor desăvârşit găsesc în sfântul Pavel. Este uimitor să constaţi cu câtă încredere le vorbeşte el tuturor celor aflaţi sub a lui păstorire, chiar de multe erau motivele de rătăcire ale creştinilor şi atunci, în Biserica Primară: „Vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma...” (Romani 1,7a), „mulţumesc Dumnezeului meu întotdeauna, cu privire la voi...” (1 Corinteni 1, 4a), „şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită...” (2 Corinteni 1, 7a), „nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele” (Efeseni 1, 16), „mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez despre voi” (Filipeni 1, 3). Şi cât de multe pricini de încurajare găsea „profesorul” Pavel pentru „elevii” săi! Şi cât de multe cuvinte de îmbărbătare avem nevoie şi noi să auzim, astăzi, de la ai noştri părinţi, profesori, preoţi, mentori.

Unul dintre prietenii mei, acum stareţ al unei mănăstiri timişorene, obişnuia să-mi spună: „-Suntem alături, în cruce şi înviere! Împreună, vom birui!” Cuvintele lui, alături de disponibilitatea sa de a mă asculta şi sfătui necurmat, îmi sunt şi acum imbold de a merge mai departe pe calea credinţei. Şi, când privesc la acest bun prieten ca la un mentor, văd în el o dublă credinţă: o credinţă în Dumnezeu, care are putere să transforme, şi o credinţă că omul iubit, discipolul, se poate pleca în închinare înaintea acestui Dumnezeu, golindu-se de slăbiciunea sa şi primind putere divină de biruinţă. Căci, până la urmă, preaiubiţii Domnului Isus, mentorarea este un act de credinţă.

Frica de fiu

Sunt uimit să văd în casele multor oameni televizor în bucătărie. Sunt aparate TV în toate camerele, inclusiv în cele ale micuţilor care abia gânguresc, dar acum se răspândeşte, ca molima, moda aceasta a aparatelor TV în bucătărie. Amesteci în ciorbă, tragi cu ochiul la TV, stai la masă cu „plicticoasa ta familie”, dar urmăreşti şi topul muzical. De unde s-a pornit? La un moment dat, televizorul alb-negru nu a mai fost bun, aşa că am trecut la cel color, de provenienţă rusească. Dar e prea greu efortul să faci întuneric în cameră, căci altfel nu poţi vedea mare lucru, motiv pentru care ne-am luat un altul, de la vestici. Se dezvoltă industria şi românii produc, în tiraj industrial, cele mai bune televizoare. Aşa că ne luăm şi noi unul „românesc, da’ bun, frate”. S-au deschis mall-urile şi, stând la coadă, am zărit un televizor plat, cu tubul de dimensiuni foarte mici. „Ce bine ar sta pe biroul din sufragerie! Nu ne-ar mai ocupa atâta spaţiu!” Şi ne-am luat şi din ăsta. Plus un abonament la un furnizor de posturi TV, că doar de asta are atâtea canale televizorul! Am început să urmărim întâi programe educative, apoi divertisment şi acum urmărim orice. Ne gândim la filme, actori, cântăreţi, prezentatori, în tot locul: vorbim de ei la serviciu, le cântăm melodiile la duş, îi admirăm cu un ochi, când facem salată. Am început dorind un capriciu, treptat am pierdut orice motivaţie şi azi nu ne mai imaginăm viaţa fără el. Mai mult, ne temem că nu ne vor ajunge banii pentru a le lua şi copiilor unul pe măsura celor ale colegilor lor de la şcoală. Uneori, ne cuprinde teama că nu e prea bine să ne uităm atât de mult, că nu mai trăim cam de multişor ale noastre vieţi, ci pe-ale altora, ireale şi artificiale. Dar ne revenim repede, cu un program „de calitate”. Poate că nu e chiar aşa de rău.

Ştiu că e greu să-mi suportaţi ironia! Şi mie mi-e uneori! Nu vreau să ţin nici o prelegere împotriva televizorului. Nu sunt contra urmăririi inteligente a programelor TV, deşi, personal, nu am televizor. Vreau să vorbesc despre „frica de Domnul” şi mi-a fost teamă să încep reflecţia mea cu o ilustraţie mai dură, mai sumbră, mai urâtă, pentru a vorbi despre primul fel al temerilor, „frica mâniei” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Luca 12, 16-21. Un om are un ogor. Obţine o recoltă bogată şi îl cuprinde teama: „Ce voi face cu noul rod? Va încăpea el în hambarele pe care le am? Oare nu trebuie să-mi construiesc altele, mai mari?” Oh, iubiţi prieteni, de astfel de temeri suntem şi noi prea lesne şi prea îndelung cuprinşi. Ea vine, cum spune tot sfântul, din „îndumnezeirea creaţiei”, din faptul că am făcut din mijloace, scopuri în sine. Aceste temeri nu ne duc niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, ci ne aruncă într-o acerbă căutare a plăcerilor firii, făcându-ne să ne înspăimântăm permanent că nu avem destul şi că nu putem obţine acest „destul”.

Dar când ne întoarcem privirile către Isus şi credem tot ceea ce El a spus în Sfintele Scripturi, despre El, despre noi, despre oamenii toţi, în noi începe să înceteze o temere a firii şi să se dezvolte „teama de Domnul”. Frica începătoare îl percepe însă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al dreptăţii, al adevărului, al justiţiei. Atunci când greşim, această frică duhovnicească de început ne va aminti despre judecăţile Domnului şi despre pedeapsa care însoţeşte fiecare a noastră cădere. E frumoasă această frică. La începutul Căii. Problema cea mare e când ea se cronicizează. Când oameni maturi, de mult cunoscători ai celor sfinte, nu trec mai departe, spre celălalt tip de teamă duhovnicească, ci rămân la fel. După ani buni de umblare cu Cristos, încă se mai poticnesc în decolteul, lipsa de batic sau de pălărie a surorii lor în Domnul, de blue-jeanşii tinerilor sau de brăţările acestora, de preotul mai reformist, care „exagerează vorbind de iubire”. De ar fi ei predicatori, ar tăia în carne vie, le-ar spune permanent oamenilor că dacă nu se supraconvertesc, ajung frigărui pentru demoni. Oh, şi ce plastic ar descrie ei Infernul! Abundenţa celor la care această teamă este cronicizată, în Biserică, va face ca această Cale, care este Cristos, să fie încărcată cu poveri, să fie cu mult mai strâmtă decât Şi-a închipuit-o Însuşi Cristos. Mai mult, acest fel de viaţă, cu o temere permanentă de pedeapsă, este adusă şi în familie, făcându-l pe părintele justiţiar tiran, iar pe copii, robi depresivi, nu de puţine ori sfârşind în suicid. Partenerul de viaţă va încerca mereu să-l mulţumească pe celălalt, dar nu va reuşi niciodată. Standardele vor fi ridicate mereu. Iar copiii vor avea fie cariere strălucite, fie vor respinge radical orice ţine de valorile părintelui dictator. Şi de vor reuşi multe, vor avea constant impresia că nu e de ajuns. De nu vor reuşi nimic, vor crede că nu sunt buni de nimic, aşa cum părintele le-a reproşat adesea. Cunosc astfel de familii în Biserică. Oameni de vază ai comunităţii ecleziale. Aparent, sunt foarte evlavioşi. În familiile lor, domnesc depresia şi anxietatea. Iar în adâncul lor, vieţuieşte teama de pedeapsă... Şi o compulsivă încercare de a-L mulţumi pe Cristos... Pentru ei, Cristos e Stăpân şi ei robi. Atât.

Şi iată cea mai frumoasă treaptă a „fricii de Domnul”, frica de „fiu”. Vă aduceţi aminte pilda „tatălui primitor”, sau a „fiului risipitor”? Luca 15. Un tată avea doi fii. Cel mic îşi cere averea şi pleacă departe. Doborât de patimi, rămas fără resurse, îşi vine în fire, îşi aminteşte cât de bun e tatăl, chiar şi cu robii săi, şi porneşte aspirând măcar la dragostea de stăpân a părintelui său. Ce surpriză însă! Tatăl îl aşteaptă cu mare emoţie, cu mare încredere că se va întoarce. Inima lui a rămas mereu legată de fiul său. A continuat să-l iubească, în ciuda răzvrătirii sale. Şi îl zăreşte de departe. Dă poruncă a se pregăti toate cele necesare primirii regeşti a fiului. Şi fiul acesta realizează că, deşi îşi ştia tatăl, nu îl cunoştea cu adevărat. Avea să descopere în el o altă iubire. Preaiubiţii mei prieteni, aşa e Tatăl Ceresc! El e Domn, dar şi iubire. El e Stăpân, dar e şi Tată. Parabola noastră se încheie. Dar se continuă cu fiecare dintre noi, în parte. Oridecâteori ne vom apropia de Dumnezeu, vom descoperi în El „o altă iubire”. Şi dincolo de iubire, o altă iubire. Şi aşa ne vom lecui noi de păcatul nostru şi ne va fi lehamite de el, descoperind iubirea Tatălui din ceruri, harul şi pacea Domnului Isus şi părtăşia Duhului Sfânt. Din iubire în iubire să mergem mereu, cu frica sfinţilor, cu frică nu de pedeapsa Iadului, ci cu frică a nu-L supăra pe Mirele sufletului nostru, Isus Cristos, pe care Îl iubim!

Unde suntem noi? Suntem cuprinşi de teama firescului, căutând împlinire în plăceri pământeşti? Ne e teamă de Stăpânul nostru, de pedeapsa ce poate veni asupra noastră în urma neascultării de poruncile Lui? Sau avem o teamă de fiu, descoperind permanent un Dumnezeu al iubirii şi îndrăgostindu-ne de al nostru Tată? Iar dacă suntem răniţi prea mult de felul de percepţie sectar al lui Dumnezeu de către cei din jurul nostru, să nu uităm să le arătăm noi, cei care ne înscriem să descoperim şi să trăim iubirea, cum se iubeşte cu iubire din Dumnezeu! „Tată, mamă, nu mi-aţi spus niciodată că mă iubiţi! Şi poate că nu e vina dvs., uneori ducem mai departe tipare greşite de viaţă, din generaţie în generaţie. Vreau să vă spun că am descoperit Iubirea! Această Iubire m-a făcut să opresc strigătu-mi mut după dragoste şi să vă spun astăzi că vă iubesc!” „Dragul meu soţ (draga mea soţie), am găsit Iubirea şi vreau să te iubesc cu iubirea aceasta cea nouă, din inima mea!” „Dumnezeul meu, e prima dată în care îmi dau seama că sunt fiu. Te iubesc, Iubitorule de oameni, şi vreau să încep această mirobolantă aventură a descoperirii şi a trăirii iubirii din Tine!”

Nu uitaţi, apropiindu-ne de Dumnezeu ca fii ai Lui, vom fi surprinşi mereu că dincolo de iubire e o altă iubire!

„Inepuizabilă şi mereu proaspătă Iubire, slavă Ţie! Sătul sunt de teama pentru cele ale firii! Prea mult zăbovit-am în teama de pedeapsă! Învaţă-mă a mă apropia de Tine cu teama de a nu tulbura cumva relaţia mea cu Tine! Învaţă-mă a face din lucrurile pe care mi le-ai dăruit o slujbă a mulţumirii! Învaţă-mă a mă teme frumos de Tine, la acest început al dedicării mele! Şi condu-mi barca vieţii mele în Tine spre limanul dragostei, Tu fiindu-mi Tată, eu fiindu-ţi fiu, într-o liturghie cosmică care să nu aibă hotar sau sfârşit!”