duminică, 30 martie 2008


www.youtube.com/watch?v=zoV3Z1_f-MQ

Ajuta neiubirii mele!


Ca un dicton al Bisericii primare, sfintii parinti spuneau ca "trebuie sa urasti pacatul si sa-l iubesti pe pacatos" (Sf Ioan Crisostomul). In vremurile noastre, tragedia bisericii consta in inversarea inspiratului motto de mai sus. Noi, crestinii de azi, iubim pacatul si uram pacatosul.
"Dar oare cand va veni Domnul va mai gasi El credinta pe pamant?" Dar nadejde? Dar dragoste?
Probabil ca multe lucruri negative se spun despre un om dupa trecerea lui in lumea de dincolo. Un singur lucru m-ar durea atunci ingrozitor: sa se spuna despre mine ca nu i-am iubit pe oameni, indiferent de natie, religie, culoarea pielii, pacat sau virtute!
"Isuse Doamne, Sfant izvor de binecuvantari ceresti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne invata iubirea! Ajuta neiubirii noastre si sfarma paradoxul veacurilor cu puterea Invierii Tale!"
"Incerc sa iubesc, Doamne! Ajuta incercarii mele! Si chiar daca ma voi sfarsi inainte de a atinge Iubirea, macar voi fi indraznit sa alerg spre Iubire, din iubire, prin iubire si pentru iubire!"

duminică, 23 martie 2008

Unele lucruri rămân la fel

Se întâmpla prin anul cinci de facultate. Colegii mei şi cu mine ne adunaserăm cu toţii în semicerc, în sala binecunoscută şi caldă pe care aveam să o văd, peste un timp, în toate zilele lucrătoare, la cel mai interesant stagiu de până atunci, cel de „Ştiinţe comportamentale”. Prin faţa ochilor noştri trecuseră multe „psihisme oropsite” (F. Brune), dar nici unul nu ne atrăsese atenţia precum M, un băiat de cca. 30 de ani, cu o inteligenţă sclipitoare, însă cu o suferinţă considerată de unii chiar mai gravă decât schizofrenia. Era într-o fază în care nimeni nu mai putea prevedea ceva favorabil pentru viitor. Dar cum Altcineva este suveran peste istoria lumii şi a fiecărui individ in parte, lui M. i s-a dat harul convertirii la Cristos. Experienţa aceasta i-a schimbat din temelii interiorul, ameliorându-i cele mai crunte zvâcniri ale bolii. Au trecut câteva luni de când tânărul S-a abandonat în braţele Domnului Isus. Două luni în care, în a sa viaţă, multe s-au schimbat. Dar unele lucruri au rămas la fel. Alaltăieri, revenind la evaluare, m-a întrebat, plin de optimism, care va fi momentul în care nu va mai avea nevoie de medicamente. I-am răspuns că suferinţa lui are, asemeni oricărei boli, o latură organică şi o altă latură, psiho-spirituală. Şi că, pentru partea organică, medicaţia e absolut necesară. Nici nu vă daţi seama ce figură a afişat! „Eu cred că Dumnezeu mă va vindeca total, încât să nu mai am nevoie de medicamente”, a continuat el.
٭
Multe intervenţii miraculoase avea să experimenteze apostolul neamurilor, imediat după convertirea sa. Şi totuşi, era un capitol în viaţa sa unde atingerea vindecătoare a Mâinii Mântuitorului nu s-a produs niciodată pe pământ. „Şi pentru ca să nu mă mândresc cu măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată pe obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” – 2 Corinteni 12, 7-9a. Multe schimbări a experimentat sfântul Pavel. Dar unele file ale vieţii, presărate cu dureri, au rămas la fel. ٭٭
Indiferent de rit sau confesiune, am intrat în febra anticipării sărbătorilor pascale. Unii dintre noi, mai înclinaţi spre nevoinţă, s-au apucat cu stoicism să cureţe din vieţile lor gânduri, cuvinte, fapte nepotrivite, că doar acesta e fundamentul Postului, nu? Unii şi-au aplecat mai des genunchii pentru convorbiri cu Cristos Domnul. Alţii îşi aduc aminte abia acum că ar trebui să mai dea pe la Biserică. Şi o bună parte dintre noi îşi planifică unde şi cum vor serba Învierea Domnului. E clar că, indiferent de categorie, pentru noi toţi, Paştele înseamnă ceva. Rezonanţa afectivă a comemorării pascale e intensă pentru orice român creştin. Dar Învierea e doar un prilej care fotografiază clar aşteptările noastre de la viaţa de credinţă. Vrem ca, la capătul acestei perioade din calendarul bisericesc, să obţinem ceva. O mică sau mai mare bucurie în şi pentru ale noastre suflete. De fapt, întreaga noastră părtăşie cu Dumnezeu nutreşte, mai tainic sau mai deschis, speranţa haristică. Şi dacă nu vom obţine ceea ce cerem? Dacă unele lucruri vor rămâne la fel de dureros de neschimbate?
Mă confrunt adesea cu întrebările prietenilor şi ale mele însumi cu privire la utopia creştinului fericit. Atunci când expunem mesajul cristic, ni se întâmplă să prezentăm hiperbolic „avantajele” stilului de viaţă în Cristos. Şi cei care au experienţa revelatoare a întoarcerii la Domnul Isus, Îl privesc pe Acesta ca pe o fabrică de binefaceri pământeşti care intră sub patronajul lor „personal”. Să ne mirăm atunci că atâţia se depărtează de Biserică atunci când Capul ei nu răspunde aşa cum ei doresc doleanţelor lor?!
Haideţi să ne luminăm cu înţelepciunea de la Cristos venită! Nu degeaba, tradiţia apuseană accentuează imaginea Domnului Isus Răstignit. Viaţa de credinţă este una de sărăcie, de lipsuri, de boli, de purtat poverile altora şi pe ale tale, deopotrivă. Drumul spre proslăvire înseamnă şi biciuire, şi cădere sub povara crucii, şi grijă pentru maica îndurerată în toiul pătimirii tale. Dar, în toate acestea, Isus rămâne solidar cu tine, continuându-şi prin tine lucrarea de mărturisire a iubirii şi a vieţii care înving frica şi moartea.
Sunt unele schimbări în care eu nu cred. De pildă, nu cred că neamul nostru va depăşi anumite tipare antropologice strâmbe. Ca unul implicat în dialogul interconfesional, nu cred că vom ajunge măcar la gradul de respect reciproc, dacă nu la un vârf al spiritualităţii, în care să încetăm să ne mai lovim unii pe alţii, prin cuvinte din ne-Cuvânt. Dar, mai aproape de taina inimii, cred că unele lucruri vor rămâne la fel în dvs., în bolnavul de care vorbeam mai sus, în mine. De ce? Pentru a învăţa lecţia smereniei, pentru a testa împlinirea nevoii în Har, pentru a ne deschide în iubire şi acceptanţă faţă de semeni, pentru a ne aduce aminte că nu aparţinem acestei lumi. Unele lucruri rămân astăzi la fel, în acest ultim ceas al nopţii existenţiale. Să nu uităm însă că se apropie Dimineaţa revenirii. Iar Zorii poartă cu ei binecuvântarea reînnoită a Fericirii în Cristos!
„Închinare Îţi aducem, Doamne Isuse! Pentru tot ce Tu ne-ai dat, pentru tot ce Tu ne-ai luat! Când unele lucruri rămân la fel, prin voia Ta şi nu prin lipsa noastră de stăruinţă înaintea tronului Tău, dă-ne harul de a înţelege şi de a accepta că Tu nu greşeşti niciodată. Condu-ne la a ne împăca cu prezentul şi la a-l trăi în lumina viitorului! Căci unele lucruri rămân la fel astăzi. Iar „astăzi” ţine o clipă, după care vine veşnicia. Spre aceasta îndreaptă-ne, Doamne!”

Unele lucruri rămân la fel



Se întâmpla prin anul cinci de facultate. Colegii mei şi cu mine ne adunaserăm cu toţii în semicerc, în sala binecunoscută şi caldă pe care aveam să o văd, peste un timp, în toate zilele lucrătoare, la cel mai interesant stagiu de până atunci, cel de „Ştiinţe comportamentale”. Prin faţa ochilor noştri trecuseră multe „psihisme oropsite” (F. Brune), dar nici unul nu ne atrăsese atenţia precum M, un băiat de cca. 30 de ani, cu o inteligenţă sclipitoare, însă cu o suferinţă considerată de unii chiar mai gravă decât schizofrenia. Era într-o fază în care nimeni nu mai putea prevedea ceva favorabil pentru viitor. Dar cum Altcineva este suveran peste istoria lumii şi a fiecărui individ in parte, lui M. i s-a dat harul convertirii la Cristos. Experienţa aceasta i-a schimbat din temelii interiorul, ameliorându-i cele mai crunte zvâcniri ale bolii. Au trecut câteva luni de când tânărul S-a abandonat în braţele Domnului Isus. Două luni în care, în a sa viaţă, multe s-au schimbat. Dar unele lucruri au rămas la fel. Alaltăieri, revenind la evaluare, m-a întrebat, plin de optimism, care va fi momentul în care nu va mai avea nevoie de medicamente. I-am răspuns că suferinţa lui are, asemeni oricărei boli, o latură organică şi o altă latură, psiho-spirituală. Şi că, pentru partea organică, medicaţia e absolut necesară. Nici nu vă daţi seama ce figură a afişat! „Eu cred că Dumnezeu mă va vindeca total, încât să nu mai am nevoie de medicamente”, a continuat el.




٭
Multe intervenţii miraculoase avea să experimenteze apostolul neamurilor, imediat după convertirea sa. Şi totuşi, era un capitol în viaţa sa unde atingerea vindecătoare a Mâinii Mântuitorului nu s-a produs niciodată pe pământ. „Şi pentru ca să nu mă mândresc cu măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată pe obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori L-am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” – 2 Corinteni 12, 7-9a. Multe schimbări a experimentat sfântul Pavel. Dar unele file ale vieţii, presărate cu dureri, au rămas la fel.




٭٭
Indiferent de rit sau confesiune, am intrat în febra anticipării sărbătorilor pascale. Unii dintre noi, mai înclinaţi spre nevoinţă, s-au apucat cu stoicism să cureţe din vieţile lor gânduri, cuvinte, fapte nepotrivite, că doar acesta e fundamentul Postului, nu? Unii şi-au aplecat mai des genunchii pentru convorbiri cu Cristos Domnul. Alţii îşi aduc aminte abia acum că ar trebui să mai dea pe la Biserică. Şi o bună parte dintre noi îşi planifică unde şi cum vor serba Învierea Domnului. E clar că, indiferent de categorie, pentru noi toţi, Paştele înseamnă ceva. Rezonanţa afectivă a comemorării pascale e intensă pentru orice român creştin. Dar Învierea e doar un prilej care fotografiază clar aşteptările noastre de la viaţa de credinţă. Vrem ca, la capătul acestei perioade din calendarul bisericesc, să obţinem ceva. O mică sau mai mare bucurie în şi pentru ale noastre suflete. De fapt, întreaga noastră părtăşie cu Dumnezeu nutreşte, mai tainic sau mai deschis, speranţa haristică. Şi dacă nu vom obţine ceea ce cerem? Dacă unele lucruri vor rămâne la fel de dureros de neschimbate?
Mă confrunt adesea cu întrebările prietenilor şi ale mele însumi cu privire la utopia creştinului fericit. Atunci când expunem mesajul cristic, ni se întâmplă să prezentăm hiperbolic „avantajele” stilului de viaţă în Cristos. Şi cei care au experienţa revelatoare a întoarcerii la Domnul Isus, Îl privesc pe Acesta ca pe o fabrică de binefaceri pământeşti care intră sub patronajul lor „personal”. Să ne mirăm atunci că atâţia se depărtează de Biserică atunci când Capul ei nu răspunde aşa cum ei doresc doleanţelor lor?!
Haideţi să ne luminăm cu înţelepciunea de la Cristos venită! Nu degeaba, rânduiala apuseană accentuează imaginea Domnului Isus Răstignit. Viaţa de credinţă este una de sărăcie, de lipsuri, de boli, de purtat poverile altora şi pe ale tale, deopotrivă. Drumul spre proslăvire înseamnă şi biciuire, şi cădere sub povara crucii, şi grijă pentru maica îndurerată în toiul pătimirii tale. Dar, în toate acestea, Isus rămâne solidar cu tine, continuându-şi prin tine lucrarea de mărturisire a iubirii şi a vieţii care înving frica şi moartea.
Sunt unele schimbări în care eu nu cred. De pildă, nu cred că neamul nostru va depăşi anumite tipare antropologice strâmbe. Ca unul implicat în dialogul interconfesional, nu cred că vom ajunge măcar la gradul de respect reciproc, dacă nu la un vârf al spiritualităţii, în care să încetăm să ne mai lovim unii pe alţii, prin cuvinte din ne-Cuvânt. Dar, mai aproape de taina inimii, cred că unele lucruri vor rămâne la fel în dvs., în bolnavul de care vorbeam mai sus, în mine. De ce? Pentru a învăţa lecţia smereniei, pentru a testa împlinirea nevoii în Har, pentru a ne deschide în iubire şi acceptanţă faţă de semeni, pentru a ne aduce aminte că nu aparţinem acestei lumi. Unele lucruri rămân astăzi la fel, în acest ultim ceas al nopţii existenţiale. Să nu uităm însă că se apropie Dimineaţa revenirii. Iar Zorii poartă cu ei binecuvântarea reînnoită a Fericirii în Cristos!




„Închinare Îţi aducem, Doamne Isuse! Pentru tot ce Tu ne-ai dat, pentru tot ce Tu ne-ai luat! Când unele lucruri rămân la fel, prin voia Ta şi nu prin lipsa noastră de stăruinţă înaintea tronului Tău, dă-ne harul de a înţelege şi de a accepta că Tu nu greşeşti niciodată. Condu-ne la a ne împăca cu prezentul şi la a-l trăi în lumina viitorului! Căci unele lucruri rămân la fel astăzi. Iar „astăzi” ţine o clipă, după care vine veşnicia. Spre aceasta îndreaptă-ne, Doamne!”



vineri, 14 martie 2008

Invat de la creatie

Daca noi ne-am ascuns privirea de slava Lui, ziua, clipa, iarba, fulgul de nea I se inchina fara incetare. Caci prin Isus, nu doar mantuirea noastra isi are inceput si sfarsit, ci toata creatia, de la atom la colos, stau in fiinta prin El! O, ce imn minunat, reinnoit, reimprospatat cu miresmele cerului se aude neincetat! "Marire Tie, Doamne Isuse, Marire Tie!"

Cine esti Tu?

Sa va fie filmul acesta balsam pentru inima, intaritura pentru credinta, resursa pentru a iubi. Si la aceasta din urma virtute suntem mai cu seama chemati cu totii. La a iubi. La a-L iubi pe El, pe Domnul Isus, la a-L iubi pe semenul nostru si acestea nu cu ale noastre sfortari, ci adapandu-ne din iubirea Lui, prin iubirea Lui si pentru a Sa vesnica iubire de oameni! Slavit sa fie Domnul!