Privirile biruitorului 1

Ceea ce-mi place mie la români, în ciuda multor lucruri care-mi displac atât la românul de mine, cât şi la confraţii mei de aceeaşi naţie, este acel simţ al simplităţii, acea conştienţă a neputinţei, acea smerenie şi sfântă umilinţă dovedite în toate etapele istoriei noastre tumultoase. Poate şi de asta Dumnezeu s-a îndurat de neamul nostru, făcând, după cum spunea unul dintre marii români, ca cerul de deasupra României să fie atât de frumos, sfinţit, curăţat, înseninat cu sângele martirilor, înmiresmat de rugăciunile sfinţilor. Şi, deşi doresc trezirea mea spirituală şi, deopotrivă, a neamului românesc, nutrind năzuinţa unei renaşteri duhovniceşti reale, vizibile, cred că spusele lui Nicolae Steinhardt: "biruinţa nu-i obligatorie, obligatorie e lupta" sunt adevărate. Dar ca să lupţi, trebuie să crezi în victorie, apoi să-ţi reactualizezi constant credinţa, înveşmântându-ţi fiinţa într-o altă virtute, cea a speranţei, totul motivat şi animat fiind de iubire.

Din istoria sfinţilor păstrăm puţine episoade ale căderilor lor. Lucru care ne face să asociem ideea de biruinţă spirituală cu cea de imaculare. Adesea spunem: "am greşit, că doar nu sunt sfânt". Iar când citim despre lepădarea lui Petru, puţin-credincioşia lui Toma, viaţa de dinainte de Damasc a lui Pavel şi multe, multe alte păcate ale preaiubiţilor noştri sfinţi, înainte şi chiar după întâlnirea Domnului Isus, ne cutremurăm întâi şi ne bucurăm mai apoi, văzând îndurarea lui Dumnezeu şi a Lui pricepere de a transforma ale noastre slăbiciuni în pricini de înălţare a Lui în noi. Dar parcă nici un personaj nu mă intrigă mai mult decât împăratul David. Căzut în adulter, apoi ucigaş al soţului celei cu care s-a culcat, lăsând-o însărcinată, David rămâne pentru Domnul "omul după inima Lui". Care să fi fost motivul acestei aprecieri a lui David de către Creator? Ce l-a calificat pe psalmistul nostru scump, după a lui cădere, la o aşa mare biruinţă? În găsirea răspunsurilor, vă invit să mergem pe urmele gândurilor lui David, poposind împreună în psalmul pocăinţei - Psalmul 50(51)!

"Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curaţeşte, că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi." Aşa îşi începe psalmul David! Recunoscându-şi păcatul! Regretând că l-a comis! Mărturisindu-l! Cred eu că prima privire a biruitorului credincios este cea sinceră nu mai departe de lăuntrul său. Când te analizezi interior cu onestitate, constaţi că ai o problemă, păcatul, care trebuie rezolvată.

În al doilea rând, cred eu că trebuie să-ţi îndrepţi privirea spre Dumnezeu. Oamenii au feluri diferite, adesea eronate, de a-L privi pe El. Unii Îl văd într-un fel fatalist, ca pe un Creator căruia nu-i pasă de creaţia Sa, ca pe Unul căruia-I plac ura şi războiul, ca pe o forţă superioară primordială care e depăşită de multe situaţii ce ţin de existenţa umană. Alţii consideră că Dumnezeu e bun, îndurător, iubitor şi dator să ne ierte nouă toate câte i-am greşit, indiferent de a noastră atitudine faţă de El. Dar psalmistul Îl vede pe Dumnezeu aşa cum este: un Dumnezeu al dreptăţii şi al iubirii. Ştie David că El e sfânt, că urăşte păcatul, că al Său caracter se opune rebeliunii prin fărădelege: "vei fi drept în hotărârea Ta şi fără părtinire în judecata Ta" - vers. 4b. În lumina cunoaşterii dreptăţii Lui, David se vede greşit, păcătos voit, dând curs voluntar şi nejustificat naturii sale: "Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut" - vers. 4a. Şi abia atunci, când vede măreţia divină şi nimicnicia proprie, dragostea lui Dumnezeu devine operantă în viaţa lui. Un creştin biruitor îşi spală hainele în sângele Mielului, după ce recunoaşte că îi sunt murdare. Dumnezeu îi schimbă starea de întristare în bucurie atunci când credinciosul îşi aduce afectivitatea înaintea Lui. El, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, iartă păcatul doar atunci când e recunoscut şi mărturisit. Şi, mai presus de toate, crează o inimă nouă atunci când inima aceasta, cu multe infarcturi spirituale, e depusă aşa cum e ea, la tronul Său. Între dreptatea divină (judecată) şi mântuire (dragoste) stă un singur pas din partea omului: sărăcia-n duh, smerenia.

Dar creştinul biruitor continuă să privească. Îşi îndreaptă ochii spre semeni. De fapt, Isus e singurul pe care-L poţi privi în acelaşi timp în care îi priveşti şi pe cei iubiţi de El. Iarăşi e o capcană aici. Un alt psalmist era să cadă în ea. Asaf - Psalmul 72 (73). Uitându-se la necredincioşi, se umple de cârtire, invidie şi amărăciune. Ei au toate motivele să fie fericiţi: sunt indiferenţi la problemele vieţii, par scutiţi de necazuri, sunt îmbuibaţi, bârfitori, bine văzuţi social, hulitori la adresa Numelui lui Dumnezeu. Unde a greşit Asaf? El i-a privit pe necredincioşi înainte de a-L privi pe Dumnezeu. Dar când te uiţi la necredincioşi prin vederea căpătată de îndreptarea ochilor tăi înspre Dătătorul de lumină, îţi dai seama de cât de mult ai tu şi de cât de puţin au ei. Realizezi că fericirea nu stă în "ce ai", ci în "pe Cine ai" drept Domn. Constaţi că nu ziua de azi contează, ci Ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Cristos. Când îţi îndrepţi privirea spre oameni în felul acesta, după ce îndelung ţi-ai admirat Dumnezeul, laşi haina judecăţii semenilor şi o îmbraci pe cea a iubirii. O iubire care însufleţeşte mărturisirea constantă a lui Cristos, Marele nostru Biruitor, "folosind, din când în când, şi cuvinte" (Sfântul Francis de Assisi).

Biruitorul priveşte în el însuşi ca să-şi vadă nevoia, priveşte la Domnul Isus pentru a-şi găsi puterea, priveşte la semeni întru împărtăşirea Iubirii, Iubire care-I este, mai presus de toate, menirea!