Cantarea Cantarilor predica - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse
“Cântarea Cântărilor este atât de sfântă încât întreaga lume nu merită ziua în care Cântarea a fost dată Israelului” Rabinul Aqiba
Cineva îmi spunea, oridecâteori făceam referire la această scriere, că nu crede nici o iotă din interpretarea simbolistă a acestei sfinte cărţi. „-Cum poţi spune că imnul acesta face referire la Isus şi la Biserică? Nu vezi toate elementele de senzualitate pe care ea le cuprinde?” Ba da, le văd, dar nu înţeleg două lucruri din acest mod de gândire. Întâi, nu pot pricepe de ce sexualitatea e separată de spiritualitate, chiar considerată impotriva lui Cristos, câtă vreme descrierea acestei pure iubiri din Shir HaShirim e o icoană, în chip pământesc, a unirii mistice dintre Mirele Isus şi Mireasa Biserică. „Solemnitatea solemnităţilor”, cum i s-a mai spus acestei cărţi, este chiar o invitaţie la acea sexualitate care devine act de închinare înaintea Domnului, prefigurând intimitatea relaţiei dintre Domnul şi Biserică, la vremea împlinirii celor viitoare. Apoi, de ce n-ar folosi Dumnezeu un limbaj binecunoscut nouă, „limbajul slăbiciunii noastre” (Sf. Grigorie de Nissa) pentru a ne dezvălui puterea Cuvântului Său? “Pentru a aprinde inimile noastre de iubirea Sa sacră”, afirmă sfântul Grigore cel Mare, “El merge până acolo încât foloseşte limbajul iubirii noastre, şi, aplecându-Se astfel în cuvinte, înalţă înţelegerea noastră; într-adevăr, prin limbajul acestei iubiri învăţăm cât de puternic trebuie să ardem de iubirea divină. Dacă Dumnezeu nu ar fi îndrăznit să vorbească în cel mai uman şi arzător limbaj al iubirii, am fi avut noi îndrăzneala să credem pasiunea care există în Inima Sa pentru noi?”
Povestea s-ar putea rezuma în câteva idei: Solomon are o vie pe care o încredinţează unei familii de arendaşi, compuse din mamă, doi fii şi două fete (Sulamita şi sora ei mai mică). Sulamita este un fel de cenuşăreasă a familiei, cei doi fraţi o dispreţuiesc. Într-o zi, Solomon vizitează via, deghizat în păstor. El o cucereşte pe Sulamită, îi face promisiunea că va reveni şi o va lua în căsătorie. Adesea, ea îl visează noaptea, având impresia că e lângă ea. În cele din urmă, Solomon revine, o face mireasa lui, o ia la el, în splendoarea regală.
Naturaliştii văd în această operă doar „erosul care vibrează fără vreo altă cauză decât cea naturală”. Interpretând literal, ajungi la aceeaşi concluzie cu cea trasă de Emile Osty: „cântarea cântărilor celebrează iubirea, iubirea umană şi doar iubirea umană”. Cunoscând contextul scrierii cărţii, analizând cuvintele ei în corelaţie cu alte cărţi ale Sfintei Scripturi, mergi pe urmele sfinţilor, urci muntele înţelegerii inimii lui Dumnezeu, te întăreşti în credinţă, părăseşti profanul şi pătrunzi mai adânc misterul dragostei pe care Cel Preaînalt ţi-o poartă.
Să îndrăznim să descifrăm împreună câteva din cuvintele pe care Dumnezeu le trimite Bisericii pentru ca Biserica să ni le transmită nouă, preaiubiţii Fiului Său!
Mă opresc asupra unei prime lecţii pe care Domnul vrea să ne-o împărtăşească aici: „-Dăruieşte-Mi-te şi te voi face cu adevărat frumos (frumoasă)!” „-Iubita mea, te asemăn cu o iapă de la carele lui Faraon. Frumoşi sunt obrajii tăi, cu şiraguri de mărgăritare, gâtul tău cu lănţişoare de podoabă! Îţi vom face şiraguri de aur cu stropituri de argint” C.C. 1, 11. O anumită frumuseţe o avem cu toţii, prin creaţie. Purtăm, în adânc, chipul Dumnezeului sublim. Prin păcat însă, ne-am urâţit, frumuseţea noastră interioară a rămas acoperită vederii celor mai mulţi. Dumnezeu ne invită la redobândirea frumuseţii pierdute! Dumnezeu ne cheamă de la o frumuseţe naturală la una cerească. „Vedem frumuseţea ta, dar Noi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îţi vom reda adevăratul chip regesc, pentru care ai fost creat(ă). Aurul, argintul, însemnele împărăteşti, adică toată estetica Duhului Sfânt va fi turnată în tine, ca cerul să ştie că eşti Fiu (Fiică) de Rege”. Preaiubiţilor, eu cred că cei mai frumoşi oameni sunt creştinii. Uitaţi-vă la chipurile schimonosite de nesomn, de adicţii de orice fel, de păcate, patimi şi poveri nepredate Domnului Isus! Comparaţi-le cu cele ale creştinilor, într-un ceas de slujbă, în părtăşia lor unii cu ceilalţi, în suferinţa lor cea împreună cu Cristos. Acolo sunt aurul şi argintul Împăratului Dumnezeu. „Să ne îndrăgostim de Isus al nostru! Să fie El privirea pe care o căutăm dimineaţa, mângâierea care ne însoţeşte seara, memoria şi tovărăşia fiecărei respiraţii a zilei” – Sfântul Ioan Maria Vianney.
Şi iarăşi ne spune Cristos: „Fii ca un crin între spini, asemeni Mie, care-ţi sunt Iubit!” Ce bine ar fi să spună Domnul despre noi că suntem asemenea Lui: cu un caracter similar şi cu o astfel de mireasmă, de la viaţă spre viaţă, în pofida mucegaiului şi a mirosului morţii lumii fără de Dumnezeu. Atunci ne-ar spune Isus: „Ca un crin între spini, aşa este iubita mea între fete.” C.C 2, 2. Atunci I-am spune şi noi Lui: „Ca mărul între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între fii; la umbra lui m-am desfătat şi m-am aşezat; şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele” CC. 2, 3. Pătrunderea profundă în dimensiunea spirituală, prin convertire, atrage, de la sine, împotrivirea lumii fireşti. Un preot, întemeietor al unui ordin de renaştere spirituală, le scria celor păstoriţi de el: „Până vor fi prigoane, lacrimi şi plâns între noi, până vor fi izbelişti şi persecuţii din partea lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că Îl aveţi în mijlocul vostru pe Isus Cel Răstignit şi sunteţi cu El. Îndată ce vor trece prigoanele şi lacrimile şi îndată ce vor veni liniştea şi tihna, îndată ce vor veni laudele şi aprobările lumii, să şiţi, iubiţii mei, că L-aţi pierdut pe Isus Cel Răstignit. Şi ordinul nostru a devenit un ordin de nume şi de forme, un ordin mort”. Oh, ce rău stăm noi astăzi la a-L mărturisi pe Cristos! Dacă am călca pe urmele primilor creştini, dacă L-am iubi în mod real pe Cristos, dacă ne-ar păsa cu adevărat de oameni , ce înduplecătoare mărturii ale credinţei am aduce! Haideţi să fim crini în mijlocul spinilor! Să nu ne fie teamă de ţepii lor! Când străpungi un crin, abia atunci el e mai parfumat! Persecuţia din partea lumii e fericirea creştinilor, nu ştiţi? Fiind aşa doar, stânga Lui va fi sub capul nostru şi dreapta Lui ne va cuprinde strâns, vom fi cu totul îmbrăţişaţi de mâinile ce au purtat povara lumii (CC. 2, 6).
O altă lecţie pe care aş vrea să ne-o însuşim este aceasta: „Când crezi că M-ai pierdut, caută-Mă şi Mă vei găsi!”. „În patul meu, nopţile, l-am căutat pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu, l-am căutat, dar nu l-am găsit. Mă voi ridica acum şi voi cutreiera cetatea, pe străzi şi pe drumuri mari, voi căuta pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu. L-am căutat, dar nu l-am găsit. M-au găsit păzitorii care cutreieră cetatea. ‘L-aţi văzut pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu? Abia trecusem de ei, că l-am şi găsit pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu… ‘ CC. 3, 1-4a. În Calea creştină, se prea poate ca Preaiubitul nostru să se fi ascuns de noi, fie din pricina păcatului nostru, fie pentru a ne încerca credinţa şi a ne maturiza. Două acţiuni ni se cer: să mergem în căutarea Lui şi să le cerem sfatul şi ruga mai marilor noştri în Domnul. Noi nu putem trăi viaţa de credinţă izolaţi de păstorii noştri sufleteşti! Se prea poate ca, imediat după ce-i întrebăm pe ei de Cristos, să-L şi găsim pe Cel fără de care al nostru suflet nu are linişte. Important e să nu disperăm: Domnul Isus e cel mai aproape chiar atunci când Îl credem departe de noi! Cu câtă dragoste doreşte să mergem după El, cu câtă iubire ne va cuprinde din nou, luminându-ne sufletul cu razele Sale!
Şi, în sfârşit, să nu uităm lecţia venirii Lui: „Aşteaptă-mă, voi veni curând!” E drept, prin Duhul Sfânt, Isus ne e aproape. Şi nu doar „aproape”, ci e chiar în odaia tainică a lăuntrului nostru. Dar ochii noştri fizici nu-L pot vedea. Simţurile nu discern mereu adierea prezenţei Sale. Fericită va fi ziua când cei care I s-au dăruit, au fost dispreţuiţi mărturisindu-L pe El, L-au căutat şi L-au ţinut aproape de ei, L-au aşteptat cu dor nestins, Îl vor vedea! Să fie aşa şi cu noi! Să spunem şi noi: „Vino repede, preaiubitul meu, şi fii ca o gazelă sau ca un pui de cerb pe munţii de miresme!” CC. 8, 14.
Unde suntem noi, preaiubiţilor? I-am spus vreodată „Da” Domnului Isus? Am avut noi acea întâlnire cu El în care să-I auzim glasul blând şi să răspundem chemării Lui? Ne-am lăsat noi zdrobiţi, înfrânţi, înaintea Lui, ca El să ne readucă pacea, iertarea, bucuria? Am lăsat noi Sfânta Treime să ne modeleze caracterul, prin acceptarea mulţumitoare a pierderilor, a durerilor, a înfrânărilor? Mai suntem noi înscrişi în cursa mântuirii, sau am abandonat de mult? Oricum am fi, Cristos ne cheamă iarăşi! Nimic nu-i pierdut pentru El! În orice stare am fi, El ne poate mântui. Orice obstacol al vieţii se transformă, când suntem în mâna Lui, în prilej de devenire. De suntem într-o fundătură a vieţii, Domnul poate deschide o cale, sau ne poate da forţa de a ne întoarce în punctul de unde am început să mergem greşit.
Cântarea Cântărilor e scrisă pentru tine! Pentru tine, cel căsătorit, ca să te înveţe că iubirea înseamnă curăţie, jertfă, dăruire, perseverenţă. Pentru tine, cel necăsătorit, laic, preot, monah, ca să-ţi arate că adevărata iubire vine de la El, Regele, şi nici o altă iubire omenească nu te-ar putea împlini precum dragostea Lui! Mai cu seamă pentru tine, cel dedicat lui Cristos în celibat, scriu acum. Ca pe drumul tău înspre El, să nu te laşi doborât de singurătate, de remarci prosteşti ale lumii care caută orice prilej de a te face să te simţi inferior ei. Ci aşa, în celibat, să prefigurezi, unindu-te cu Domnul, viaţa veşnică în care oamenii nu vor mai fi bărbat şi femeie, nu se vor mai căsători, ci fi-vor cu toţii ca îngerii. Sau pentru tine, văduv, bătrân, părăsit de cei în care ai investit atât! Pentru fiecare dintre dvs. şi pentru mine, Cântarea Cântărilor rămâne o dovadă a dragostei Domnului Isus dinspre cer înspre noi, dinspre crucea umilinţei înspre mândria noastră, dinspre familia Sfintei Treimi înspre solitudinea noastră!
„Şi Duhul şi Mireasa spun: ‘Vino!‘ Şi cine aude să spună: ‘Vino!’ Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” Apocalips 22, 17.
„M-ai sedus şi eu m-am lăsat,
M-ai cucerit şi ai fost mai puternic,
Mai puternic decât mine.
Dar vezi, Doamne,
Acum sunt motiv de râs,
Toată ziua, oamenii râd de mine
Pentru că eu m-am îndrăgostit de Tine.
Refren: M-ai fascinat, Isuse,
Şi eu m-am lăsat îndrăgostit,
Am luptat contra Ta,
Contra a tot ceea ce simt
Dar ai învins Tu.”
Tu me has seducido – Hermana Glenda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu