Ce fel de piatră sunt eu?

În timp ce citeam un material despre pietrele preţioase, am fost uimit mai cu seamă de ipoteza timpurie a genezei perlelor, contestată astăzi: când un firicel de nisip e prins de cochilie, stridia îl acoperă cu sidef, o substanţă din ea cu care îşi căptuşeşte în mod normal cochilia. În afară de perle, toate celelalte pietre, subiectiv considerate "preţioase", au zămislit, în istoria lumii, mituri peste mituri, au fost pricini de scandaluri în lumea "înaltă" sau motive de bucurie; niciodată însă nestematele nu au fost tratate cu indiferenţă.

Mă gândeam la pietrele din Biblie, la propriu şi la figurat. La pietrele care au adus distrugere şi moarte. La cele care au arătat drumul, dar nu s-au clintit pe Cale. La pietrele vii care constituie, de când Cristos S-a aşezat Piatră Unghiulară la temelia ei, Sfânta Biserică.

Să le luăm pe primele. Pietrele morţii. Ştefan, bărbat plin de Duhul Sfânt, e ucis cu ele, devenind primul martir creştin. Înaintea lui, mulţi profeţi îşi cunoşteau trecerea la cele veşnice omorâţi în felul acesta. Dar pietrele materiale nu ucid singure, ci manevrate de inimi de piatră, de suflete reci, îngheţate, pustii, mândre, egoiste, habotnice. Oh, cât de lesne putem fi şi noi astfel de pietre! Ne învaţă Domnul Isus că nu doar luând în mâinile noastre pietre şi aruncându-le în alţii putem ucide, ci chiar cu atitudinile noastre putem atenta la viaţa lăuntrică a aproapelui nostru: "Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: 'Să nu ucizi!'; iar oricine va ucide va fi supus judecăţii; dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi supus judecăţii..." (Matei 5, 21-22). Îmi vin în minte trei categorii de persoane care sunt direct vizate de loviturile atitudinilor noastre greşite: greşiţii noştri, cei care au ajuns în poziţii sociale de noi tânjite, cei a căror existenţă constituie o mustrare pentru cugetul nostru. Aş insista asupra ultimei clase. De câte ori nu ne-am mâniat pe un semen de-al nostru care "nu-şi permite" libertăţile pe care noi ni le permitem, punând asupra lui etichete tendenţioase: "religios", "îngust", "conservator", "legalist", "ipocrit"? Habar nu avem de luptele lui interioare, de zbaterile lui, de tragismul luptei de a rămâne plăcut lui Cristos, de înfrângerile lui, de nevoia lui de mângâiere, de îmbărbătare, de ascultare, de simţire laolaltă cu el; atâta ştim, prezenţa lui e o ofensă la complacerea noastră în propria stare de lâncezeală spirituală.

De fapt, ce m-a determinat pe mine a medita la subiectul acesta a fost un fragment din predica Papei Benedict, mesaj rostit cu prilejul Epifaniei Domnului: "Mulţi au văzut steaua, dar numai puţini i-au înţeles mesajul. Cei care studiau Scriptura în timpul lui Isus cunoşteau perfect Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost în măsură să spună fără nici o dificultate ceea ce se putea găsi în ea referitor la locul în care se va naşte Mesia, dar, aşa cum spune sfântul Augustin: 'li s-a întâmplat lor ca şi pietrelor miliare (care arată drumul): în timp ce au dat indicaţii călătorilor de pe drum, ei au rămas nemişcaţi'" (Sermo 199. In Epiphania Domini, 1,2). Pietrele miliare. Arată conştiincios drumul, dar ele rămân nemişcate. E poate cea mai tristă stare: să ştii ce trebuie făcut şi să faci ceea ce nu trebuie făcut. Pe drept spunea sfântul Paul, sesizând pericolul acesta: "Îmi disciplinez trupul şi-l ţin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu lepădat" (1 Corinteni 9, 27). Suntem aşa de buni la a le spune altora despre Cale, suntem experţi la a ne etala credinţa, dar oare când ne-am întâlnit noi înşine ultima oară cu Domnul Isus? Care a fost ultimul pas pe care l-am făcut din locul spiritual în care eram acum o săptămână, acum o lună, acum un an... acum zece ani?

Iată, în sfârşit, pietrele vii. "...voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1 Petru 2, 5). Oricine e în Cristos este, în parte, o piatră vie. Împreună, unul cu celălalt, suntem o casă, o preoţie jertfitoare şi mijlocitoare, în, cu şi prin Cristos. Permiteţi-mi să vă expun o ilustraţie emoţionantă! La o televiziune, în cadrul unei emisiuni pentru oamenii cu handicap, e chemat un comic celebru. Invitatul acceptă, punând însă condiţia că nu va sta decât cinci minute. Surpriză însă: trec cinci, zece, şaizeci... de minute şi invitatul e încă în faţa oamenilor. Nedumerit, producătorul îl întreabă la sfârşitul show-ului: "De ce aţi rămas atât de mult timp?" Cu lacrimi în ochi, omul nostru răspunde: "În faţa mea, stăteau două persoane cărora le lipsea câte o mână. Ei s-au aşezat unul lângă altul, în aşa fel încât mâinile lor bune să fie libere, iar trupurile să fie lipite prin partea unde membrele lor superioare lipseau. Când a venit momentul aplauzelor, mâna stângă a celui fără mâna dreaptă s-a unit cu mâna dreaptă a celui fără mâna stângă. Împreună au aplaudat." Interesant, nu? Singuri, nici unul nu ar fi putut aduce jertfa mulţumirii lor. Împreună, au fost în stare... Singuri, suntem doar pietre, fie ele purtătoare de Cristos. Împreună, suntem Casa în care cu drag poposeşte şi vindecă Isus. Ca să stea nu minute, nici chiar ceasuri cu noi, ci o eternitate. Intenţionat am trunchiat versetul de mai sus. Înaintea celor scrise, stă cheia prin care dezideratul de a fi pietre vii devine realitate accesibila nouă: "De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă, preţioasă înaintea lui Dumnezeu, şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1 Petru 2, 4-5). Vrem să fim pietre vii? Să ne apropiem de Cristos, să-L cunoaştem pe El, şi puterea Învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, să ne identificăm cu moartea Lui.

Pietrele morţii, pietre miliare, pietrele vieţii. Ce fel de pietre suntem noi? Ce fel de piatră sunt eu? Ştiu că pietrele vii nu vor muri niciodată. De soarta cea din urmă a celorlalte pietre nu sunt sigur. Mai ştiu că strălucirea pietrelor vii nu e pentru lumea aceasta, ci nestematele acestea scânteiază doar în lumina potrivită a cerului. Ştiu că pietrele acestea nu pot supravieţui singure, viaţa lor e Însuşi Domnul Isus, măsura cu care se vor goli de conţinutul lor e măsura umplerii cu prezenţa Pietrei Vieţii. Şi mai ştiu că Biserica e asemenea unei scoici care nu se teme de firicelul străin de nisip, ci îl acoperă pe acesta cu sidef, născând perla din propria-i durere. Aşa şi noi, în măsura în care ne vom apropia de Cel care caută permanent de noi a Se apropia, preschimbaţi vom fi din pietre aducătoare de moarte şi din pietre moarte, indicatoare ale vieţii, în pietre vii, ocrotiţi fiind de Cristos în Biserică, chemaţi de Cristos la a trăi cu El în Biserică. Şi când umbrele vor dispărea, în lumina veşniciei, pietre vii de vom fi, vom deveni alături de Domnul Isus nestematele Împărăţiei Sale celei fără de sfârşit.