Să avem inimi mulțumitoare

”-Nu mai pot!”, îmi spune doamna înlăcrimată și tare îndurerată. ”-Văd că sunteți tare supărată! Ce s-a întâmplat?” ”-Mă doare capul îngrozitor și nu am nici un Algocalmin”, răspunde ea. ”-Dacă ați avea o tabletă de Algocalmin, ați fi liniștită?”, continui eu. Imediat sosește și răspunsul său: ”-Nu!” Doamna avea, într-adevăr, o problemă gravă! Nu despre cap era însă vorba. Deloc. Subiectul cefaleei era un pretext doar; nemulțumirea era chestiunea esențială.

Mulțumirea are alte legi decât cele pe care adesea i le atribuim eronat. Mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de relația cu Domnul Isus! Sfântul Paul, aflat în închisoare, scrie comunității din Filipi: ”Știu să fiu și smerit, știu să fiu și în belșug. În orice și în toate sunt deprins și să fiu sătul și să fiu flămând, și să fiu în belșug, și să fiu în lipsă (Filipeni 4, 12). Bogații ar dori să aibă liniștea celor modești, iar săracii tânjesc după traiul opulent. Cei singuri sunt nemulțumiți de solitudine, pe când familiștii își amintesc cu nostalgie de vremurile de dinaintea căsniciei. Copiii ar dori să se bucure de privilegiile adulților, iar adulții ar face iute schimb de ani și de responsabilități cu pruncii. Orășenii îi invidiază pe țărani pentru traiul lor simplu și sănătos, iar locuitorii spațiului rural au adesea impresia că tot ce se mișcă și are viață se întâmplă la oraș. Cert este că, oricare ar fi condițiile exterioare nouă sau starea noastră trupească, mulțumirea e o alegere facilitată și împuternicită de viețuirea cu Domnul Cristos. Apostolul era necăsătorit, bogăția sa era reprezentată de oamenii care primeau mesajul și găseau mântuire în Domnul Isus, a trăi era Cristos pentru el, a muri era căștig [1]. Oare nu ne-am dorit noi cu ardoare multe lucruri, pentru ca, la puțină vreme după obținerea lor, să fim la fel de lipsiți de bucurie și de pace? Dar dacă nu putem fi mulțumiți împlinindu-ne dorințele și poftele, ce ne-ar putea umple inimile noastre? Ne spune Paul, în versetul care urmează celui citat mai sus: ”Am putere pentru toate în El, care mă întărește” (Filipeni 4,13). Preiubiților, cu cât ne apropiem mai mult de Isus, cu atât ne vom simți mai în putință de a fi mulțumitori, indiferent de factorii care vin, pentru o vreme hotărâtă de Dumnezeu în a Sa omnisciență, să ne încerce mulțumirea. Dacă ne învăluie nemulțumirea, să căutăm răspunsul și în viețuirea noastră cu Domnul.

Apoi, mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de felul în care privești circumstanțele. Când poporul israel era aproape de Țara Canaanului, Moise, urmând sfatul divin, a trimis doisprezece bărbați ca să cerceteze țara în care evreii urmau să poposească. Dintre cele douăsprezece iscoade, zece s-au întors cu un răspuns descurajant: ”Țara pe care am străbătut-o ca să o cercetăm este o țară care mănâncă pe locuitorii ei; și tot poporul pe care l-am văzut în ea sunt oameni mari de statură. Și acolo am văzut pe uriași, pe fiii lui Anac, dintre uriași; și noi eram în ochii noștri ca niște lăcuste și tot așa eram și în ochii lor” (Numeri 13,32-33). Atitudinea lor a născut groază, murmur și cârtire în tot poporul. Pe de cealaltă parte, doi viteji, Iosua și Caleb, au venit cu un alt mesaj: ”Țara pe care am străbătut-o ca s-o cercetăm este o țară foarte, forte bună. Dacă Domnul va avea plăcere de noi, ne va aduce în țara aceasta și ne-o va da; țară în care curge lapte și miere... Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei” (Numeri 14,7-9). Știți ce s-a întâmplat? Din tot poporul, Iosua și Caleb, mulțumitorii, au fost singurii care au intrat în țara promisă. Aceleași circumstanțe, același popor. Ce a făcut diferența? Privirea! Cele zece iscoade au privit prin prisma criticii și a nemulțumirii. Iosua și Caleb au privit prin prisma lui Dumnezeu.

Mă întreba o colegă odată: ”-Cum se face că generația noastră e o generație de triști și de amărâți?” Simplu. Nemulțumirea e cauza. Am cercetat aparițiile media ale celor mai vârstnici oameni din România. Știți ce au în comun? Zâmbetul. Zâmbetul acela foarte diferit de imitația ieftină a zâmbetului cultural occidental. Zâmbetul care-ți transmite o inimaginabilă pace lăuntrică, o grandioasă forță de a trăi împăcat cu viața, indiferent de ceea ce-ți oferă existența pe acest pământ. Una dintre bunicile mele a trăit destul de mult. A prins și războiul, și foametea de după, a simțit și frigul, și sărăcia, și neputința, din plin. Noi n-am putea viețui o zi în astfel de condiții. Dar de când mi-a alintat copilăria cu prezența-i duioasă și până la cele din urmă clipe ale existenței sale, în mintea mea apare aceeași imagine a sa: o femeie frumoasă, radiind de strălucirea credinței și a mulțumirii.

S-a născut dorința de a împărtăși cu dumneavoastră aceste gânduri, mult dragi mie cititori, în timp ce citeam un articol de suflet apărut în revista ”Lumea Catolică” (LC201005 art. 10 - Arta de a trăi: Răbdarea și perseverența). Autorul descrie o întâmplare din viața sa, avându-l ca protagonist pe Ted, un prieten de-al său. Ted fusese diagnosticat cu cancer cerebral, motiv pentru care participa la slujbe mai rar decât de obicei. Ultima oară când l-a văzut pe Ted, la Liturghie, autorul a remarcat contrastul dintre starea sa fizică, vizibil alterată, și buna lui dispoziție, alături de interesul pentru viețile celorlalți. Zâmbind, Ted l-a prins de mână întrebându-l multe despre colegiu, despre slujirea în campus și despre familie. Când a fost întrebat cum îi merge, Ted a răspuns: ”Este greu... am dureri mari... dar am trăit o viață bună... sunt pregătit”. Cred că secretul inimii mulțumitoare a lui Ted stătea nu doar în credința lui în Cristos, care-l făcea să privească viața și doza-i considerabilă de suferință cu acceptanță mulțumitoare, ci și în deschiderea lui spre oameni, în capacitatea-i de a-i iubi pe semeni cu toate resursele în Cristos de care dispunea. Orice centrare pe noi înșine ne aruncă în abisul nemulțumirii, orice pas pe care-l facem întru iubirea de Dumnezeu și de oameni ne înalță pe culmile unei vieți trăite în plinătatea mulțumirii și a bucuriei!

Preaiubiților, nu vă doresc o viață lipsită de circumstanțe neplăcute, știu că nu se poate realiza un astfel de deziderat și nu sunt sigur dac-ar fi benefic pentru șlefuirea caracterelor dvs. Vă doresc ce-mi doresc și mie: să pătrundeți în profunzimea relației cu Isus, ca să puteți privi viața nu prin ochii firii, ci prin cei ai Lui!

Capul sus, inimi mulțumitoare, preaplin de pace și de bucurie! Prin Cristos, Domnul nostru, prin Care Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

[1] Filipeni 1,21. Interpretarea versetului ca o dezlegare la suicid e eretică. Apostolul subliniază faptul că moartea, la vremea hotărâtă de Cel de la care a primit-o în dar, aduce beneficiul întâlnirii cu Domnul. 1 Corinteni 6,19-20, Romani 14,7-9, 1 Ioan 5,16, Evrei 6,4; 10,26, Apocalipsa 2,10 exprimă clar înțelegerea eclezială, începând cu Biserica Primară, a importanței angajării în propria viață, pe de o parte, a gravității și a consecințelor în veșnicie a actului suicidar, pe de cealaltă parte.