În cursul întâlnirii dintre Papa Benedict și arhiepiscopul anglican Rowan Williams, s-a adus în discuție personalitatea lui John Henry Newman, pastor anglican ce a trăit în secolul XIX și care s-a convertit la catolicism. Impresionante sunt cuvintele legate de separarea dintre catolici și protestanții anglicani ale unui apropiat al lui Newman, cuvinte care ne conferă nouă astăzi un prilej extraordinar de reflecție: ”ceea ce este nesfânt de ambele părți ne ține departe”. Multe reverberații a produs gândul acesta în mintea mea. Oricât aș căuta o explicație mai adâncă a pluralismului confesiunilor creștine, nu găsesc ceva mai bogat în sensuri și mai cuprinzător decât aceste simple cuvinte: ”ceea ce este nesfânt ne ține departe”.
Când omul a fost creat, el a beneficiat de o sublimă comuniune cu Creatorul Său. Dar nu doar relația aceasta era perfectă, ci și părtășia dintre Adam și Eva, primii oameni, era desăvârșită. Mai mult, toate celelalte creaturi trăiau în pace și erau supuse omului. De îndată ce Adam și Eva au pus la îndoială adevărul avertizării divine, toate relațiile s-au rupt. Dumnezeu nu l-a mai căutat pe om ca să-i vorbească față în față, de atunci, nici în răcoarea dimineții, nici la vreme de asfințit. Se vor așterne puține pagini în istoria umanității și Creatorul va rosti grelele cuvinte predeluviene: ”Voi șterge de pe fața pământului pe omul pe care l-am creat, de la om până la animal, și târâtoare și păsări ale cerului, pentru că Îmi pare rău că i-am făcut” (Geneza 6, 7). În îndurarea Lui, cei care aveau să se întoarcă, în ceasul cel de pe urmă al acelor timpuri, vor gusta salvarea, viața. Pe de cealaltă parte, ca o consecință a păcatului, bărbatul și femeia nu vor mai experimenta împreună, la aceiași parametri, armonia care guverna unirea lor primordială. Ceea ce este nesfânt a despărțit dintotdeauna. Doar ceea ce este nesfânt separă și nimic altceva.
Astăzi, oamenii vorbesc limbi diferite și chiar cei de o singură limbă nu se mai înțeleg. Astăzi, există o explozie de mijloace de comunicare interpersonală și o penurie în dialogurile dintre oameni. Astăzi, pasiunile se aprind repede și se sting la fel. Astăzi, oamenii sunt amabili unii cu alții, dar și străini unul de celălalt. Astăzi, deși au toate modalitățile fizice de a fi mai aproape unul de altul decât vreodată, sunt mai singuri ca niciodată. De ce? Ceea ce e nesfânt îi ține departe pe unul de celălalt.
Și totuși, undeva, în Atotștiința lui Dumnezeu și potrivit cu milostivirea Sa, un plan al restaurării Creației era întocmit deja, încă de dinaintea venirii în ființă a protopărinților noștri. Cristos, Una cu Dumnezeu Tatăl în Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul, se va coborî pe pământ și-l va relega, în El, pe om de Dumnezeu și pe om de om. De aceea, de am pune întrebarea ”ce ne apropie” pe unii de ceilalți, am greși. Am greși la fel ca Pilat, în ziua răstignirii, când L-a întrebat pe Domnul Isus ”ce este adevărul?” Și s-ar prea putea ca, asemeni lui, să primim și noi, din partea Domnului, aceeași apăsătoare tăcere. Căci întrebarea nu este ”ce este?”, ci ”cine este?” Căci chestiunea corectă care se pune nu este ”ce ne apropie?”, ci ”cine ne apropie?” Cine vă apropie pe dvs., iubite cititor, de partenerul de viață, de copiii sau de părinții dvs., de păstorul sufletesc și de frații din Biserică? Cine vă apropie de amici sau, și mai mult, de dușmanii de azi, făcându-i prietenii sinceri de mâine? Cine ne poate apropia pe noi, cei din atâtea și atâtea confesiuni creștine, după ce multe răni ne-am pricinuit reciproc și mulți lăstari de despărțire am lăsat să rodească? Domnul Isus Cristos. În El, Cel prin care, ne spun Scripturile, toate au fost create și toate ființează, stă soluția problemei separării noastre de Dumnezeu și de oameni.
O istorioară frumoasă relatează cum un băiețel de cinci ani a vizitat, împreună cu tatăl său, o mănăstire. Pe geamurile clădirii erau pictate diferite personaje biblice. Chiar atunci, o rază a soarelui pătrundea prin vitralii. Băiețașul l-a întrebat pe tatăl său: ”-Tăticule, cine sunt cei pictați pe geamuri, prin care trece lumina?” Tatăl a răspuns: ”-Aceia sunt sfinții din Biblie”. Ajuns acasă, în orașul său natal, în prima duminică, la școala duminicală, învățătorul a pus o întrebare copiilor după ce le-a vorbit despre sfințenie: ”-Copii, care dintre voi ar putea să-mi spună ce e acela un sfânt?” Băiatul s-a ridicat și a spus: ”-Sfânt e un om prin care trece lumina!” Mare dreptate avea copilul cu pricina! Sfințenia, punerea deoparte pentru Dumnezeu, apropierea de Cristos și comuniunea personală, intimă și continuă cu El, lasă să treacă prin noi Lumina. Și Lumina aceasta, care este Domnul Cristos, face vizibilă, chiar strălucitoare, calea spre apropierea noastră de mâine, oricât de întunecată și de plină de eresuri ar fi cărarea pe care astăzi orbecăim însingurați.
Ne desparte ce este nesfânt, ne apropie Cel care este sfânt. Să înaintăm spre Cristos și așa ne vom apropia, pe negândite, și unul de celălalt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu