Cum să ne purtăm cu cei de o altă credință?

Două curente filosofice erau la modă atunci în Atena. Primul, epicurianismul, susținea că înțelepciunea constă în căutarea și împlinirea exclusivă și excesivă a plăcerilor. Aceasta era partea hedonistă a viziunii despre lume și viață proprie epicurianismului. Cealaltă parte avea să inspire, de atunci încolo, structurile socio-politice cu cel mai distrugător efect asupra demnității umane: materialismul. Epicurianiștii susțineau că totul este materie. Ființa însăși e alcătuită prin îmbinarea întâmplătoare a atomilor, particule considerate mult timp porțiunile indivizibile ale materiei. Chiar și sufletul e de natură materială, potrivit aceleiași doctrine. Zeii... există și ei... pe undeva, fericiți, independenți, indiferenți, în starea în care trebuie să ajungă și înțeleptul, dacă va urma calea plăcerilor. De un lucru să fim siguri, ne spun epicurianiștii: nu trebuie să ne temem de nimeni și de nimic! Zeilor nu le pasă de noi, deci noi nu trebuie să ne temem de ei. Nu trebuie să ne înfricoșăm nici de moarte, căci, atunci când omul se descompune, nici moartea nu mai e. Noi, viața, moartea pier toate o dată cu dezintegrarea materiei din care noi suntem creați. Un singur lucru îi rămâne omului: să se bucure de viața pe care o are, căci o alta nu va avea. De departe însă, învățătura cea mai influentă a lumii antice, până la Domnul Cristos, rămâne cea a stoicilor. Apărută cu aproximativ trei secole înaintea Domnului nostru, tot în Atena, ideologia stoică afirma că nimic imaterial nu există, dar că fericirea nu stă în împlinirea nevoilor trupești, ci în căutarea virtuții. Virtutea și numai virtutea, implicând abstinența și asceza, poate aprinde în om focul pe care zeii l-au lăsat înlăuntrul lui. Astăzi, am spune că a epicurienilor gândire era una materialist-hedonistă, iar cea a stoicilor, materialist-panteistă. Două feluri de a vedea existența, două religii, două credințe, din ciocnirea cărora avea să se nască forța contemplativă care să modeleze filosofia de atunci și dintotdeauna. Într-o binecuvântată zi, apostolul națiunilor, sfântul Paul, avea să treacă prin Atena. Momentul poposirii sale acolo îi conferă prilejul de a vizualiza panorama dezolantă a înțelepciunii lumii fără de Dumnezeu. La tot pasul, idoli. Discuții fără scop și fără finalitate între epicurieni și stoici. Evrei care, în spiritul mai marilor lor, respingeau deplina revelație, necrezând în Fiul lui Dumnezeu. Și toți locuitorii cetății, fie ei atenieni, fie ei străini în trecere pe acolo, nu-și petreceau timpul cu nimic altceva decât să spună și să audă lucruri noi. Paul cunoscuse și el habotnicia, credința greșită, credința incompletă, dar acum era o făptură nouă. Duhul Sfânt locuia în El și îi scălda ființa cu miresmele unice ale lui Isus, Domnul care I se arătase cândva pe drumul lui, așezându-l pe Calea Sa. De aceea, contactul cu lumea aceasta îi întărâta duhul, îl întrista, îl ispitea, îl provoca la acțiune. Slava lui Dumnezeu era umbrită de închinarea idolatră. Iar sufletele piereau din lipsă de cunoștință. Glasul dragostei îl strigă. Și Paul răspunde...

Cu îngăduința dumneavoastră, aș vrea să privim împreună la modul în care apostolul se raportează la cei de o altă credință cu el. Și tare mi-aș dori să fie mica noastră aplecare spre acest episod al vieții lui Paul imbold la a ne analiza și de a schimba felul în care noi ne comportăm cu cei de o altă credință decât cea în Cristos!

Când mă uit la sfântul Paul, văd în el o balanță perfectă între onestitate și diplomație. Paul nu spune, precum avem noi obiceiul: ”Lasă-i în credința lor! E bine că ai o credință! E bine să ai o credință. Că-i într-un zeu, că-i într-altul, nu mai contează”. Nu, pe Paul îl doare că Numele Dumnezeului Unic în Sfânta Treime nu e glorificat. El știe Adevărul și e gata să-l mărturisească. Și iată cum procedează: ”stătea de vorbă în sinagogi cu iudeii și cu cei care se închinau, și în piață, în fiecare zi, cu aceia pe care îi întâlnea” (Fapte 17, 17). Vă dați seama? Era ”marele apostol al Neamurilor”, atâtea Biserici se nășteau prin conlucrarea lui cu Duhul Sfânt. Era dorit și bine primit în toate comunitățile ecleziale. Dar chemarea lui era alta. Oh, și cât de bine și-a înțeles-o! Paul Îl predica pe Cristos. Pe Cristos așa cum e El. Dar dincolo de sinceritatea lui, Paul deține darul extraordinar al rostirii cuvântului potrivit, într-un fel adecvat și la vremea cuvenită. Adus în fața tribunalului suprem atenian, Paul începe predicarea admirând, nu criticând: ”Bărbați atenieni, în toate privințele vă văd foarte religioși”. (Fapte 17, 22b). Știți, adevărul nu este o armă cu care să ne rănim aproapele nostru, fie el de o altă credință cu a noastră. Un predicator asiatic spunea: ”Adevărul este dat pentru a-i elibera pe oameni, nu pentru a le vâna greșelile”. Dar mult mi-s dragi spusele Maicii Tereza: ”Cuvintele care nu duc mai departe lumina lui Cristos îngroașă întunericul”. A spune adevărul cu blândețe, e mare har. Vedeți dvs., dacă noi Îl cunoaștem pe Domnul Isus și nu-L mărturisim, suntem niște ignoranți. Dacă noi Îl știm pe Domnul Cristos și-L propovăduim fără blândețe, suntem doar habotnici. Credința fără adevăr e iluzie, dar credința fără dragoste e fanatism. Întru adevăr, e nevoie de onestitate; întru diplomație, de iubire. Și, vai, ce nestemată plăcută ochiului duhovnicesc alcătuiesc cele două virtuți ce transpar din atitudinile sfântului Paul!

Apoi, mă uit la sfântul Paul și văd un excelent cunoscător al culturii vremii. Paul vorbea pe limba ascultătorilor lui. Cunoștea cultura lor. Și, mai presus de toate, știa că adevărata evanghelizare pornește de la picăturile de adevăr care sunt existente în orice cultură, în orice neam, în orice vreme: ”trecând pe aici și privind de aproape lucrurile la care vă închinați voi, am găsit și un altar pe care este înscris: ”Unui dumnezeu necunoscut!” Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onorați, pe El vi-L vestesc eu” (Fapte 17, 23-24). Adevărul trebuie prezentat în conformitate cu contextul ascultătorului. Într-un fel în Asia, într-alt fel în România. Într-un fel unui credincios din Biserica de care aparții, într-altul unuia de o altă confesiune. Aici greșim noi, practicanții, foarte mult. Încercăm să punem la îndoială credința celuilalt, care este sau ni se pare nouă a fi greșită, în loc să căutăm comunul care să ne ajute să expunem revelația completă celui de o altă credință. Procedând așa însă, distrugem, deopotrivă cu erezia, și fărâmiturile de adevăr din convingerile religioase ale persoanei în cauză. În urma prelegerii noastre înfocate, rămân doar răni lăuntrice, o confuzie și o debusolare surori cu necredința autentică. Găsesc un excelent exemplu de prezentare înțeleaptă, adaptată contextual, individualizată, în Catehismul Catolic. Întrebarea 163 e una fierbinte, mai ales pentru noi, românii, mai cu tendințe separatiste decât alte nații: ” Cum trebuie consideraţi creştinii necatolici?” Iată răspunsul: ”În Bisericile şi comunităţile ecleziale, care s au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, se găsesc multe elemente de sfinţire şi de adevăr. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi stimulează spre unitatea catolică. Membrii acestor Biserici şi comunităţi sunt încorporaţi lui Cristos prin Botez; de aceea noi îi recunoaştem ca fraţi”. Iar punctul 170 e de-a dreptul picant: ”-Ce legătură există între Biserica Catolică şi religiile necreştine?” ”-Există o legătură dată, înainte de toate, de originea şi de scopul comun pentru întregul neam omenesc. Biserica Catolică recunoaşte că tot ceea ce este bun şi adevărat în celelalte religii vine de la Dumnezeu, este rază a adevărului său, poate să pregătească pentru primirea evangheliei şi să stimuleze spre unitatea omenirii în Biserica lui Cristos”. Dacă eu aș fi de o altă religie decât cea creștină și aș citi catehismul unei denominații fundamentaliste, l-aș arunca numaidecât. Dacă aș citi Catehismul Catolic, faptul că mi se zice că nu tot ce cred eu e greșit, ci că ceva din credința mea are de-a face cu adevărul, dar totuși Adevărul e mai mult decât atât, s-ar prea putea să mă determine să continui să lecturez. Să ne amintim deci lecția sfântului Paul: cultura cuiva, indiferent de cât de distinctă este de a mea, devine, prin cunoașterea ei profundă, punte spre Cristos și nu obstacol în calea găsirii Lui.

Dar, mai presus de onestitate, de diplomație, de contextualizare, văd în sfântul Paul un exemplu desăvârșit de iubire. Paul e omul iubirii. Omul care Îl vede pe Cristos aproape sau gata a se naște în inimile tuturor oamenilor, din orice neam, din orice seminție, din orice religie. Și nu doar Îl vede pe Isus luând ființă în locuința interioară a aproapelui, ci face totul ca această naștere a lui Dumnezeu în om să devină posibilă, prin a lui vorbire, prin a lui retragere (vers. 33), prin a lui purtare.

Vedeți dvs., toate elementele ce compun bogăția înțelepciunii pauline în raportarea la necredincioși sunt, de fapt, ale Domnului Isus. Cristos a venit să ne aducă Adevărul întreg, și a făcut-o plin de suavitate și de transparență. Cristos nu a rănit prin predicarea Lui, ci neîncetat a Lui vorbire a fost Viață din Cuvânt. Cristos nu a comunicat cu noi pe limba îngerilor, ci pe limba noastră ne-a învățat a vorbi limba cerului, încât și îngerii să aibă de la noi a-și însuși tainele închinării. Și meditând la acestea, am făcut legătura: Paul era înțelept în raportarea lui la necredincioși, pentru că în Paul trăia Isus. Paul (cel nou) trăia, dar nu mai trăia el (cel vechi). Paul cel de ieri își răstignise natura. Pe un drum al Damascului, lumina Luceafărului de dimineață îi luase privirea din noaptea firii, dându-i-o pe cea în duh. În Atena, într-un oarecare popas, prin cuvintele pauline grăia Însuși Cuvântul, iar în piept inima lui bătea la unison cu Inima Preasfântă a Domnului Cristos. Paul trăia, dar nu mai trăia el, ci Isus trăia în El...

Preaiubiților, felul în care ne purtăm cu cei de o altă credință arată cine trăiește în noi! Doamne, îndură-te de noi!